1,563 matches
-
încât comportamentul lor e irelevant. Mesaj care e foarte departe de cel al lui Waugh (în viziunea căruia tinerii vicioși și amorali perverteau mediul social, nu viceversa), motiv pentru care nepotul scriitorului a făcut public faptul că dezaprobă filmul. Ultimul lungmetraj vizionat în cadrul festivalului - vizionare care a beneficiat și de prezența regizorului - a fost și principalul magnet de premii, AKA. Deși filmele care au ca tematică impostura abundă momentan în cinematografia anglo-saxonă (The Talented Mr. Ripley, Six Degrees of Separation, Catch
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
Deși filmele care au ca tematică impostura abundă momentan în cinematografia anglo-saxonă (The Talented Mr. Ripley, Six Degrees of Separation, Catch Me If You Can), cel al lui Duncan Roy are câteva atuuri. Cel mai evident e aspectul de triptic: lungmetrajul utilizează mereu un triplu split screen; deși adesea camera se focalizează asupra aceluiași incident, perspectivele sunt diferite - ceea ce face filmul mai dificil de urmărit, dar și mai complex. Totodată, există un filon autobiografic: experiențele personajului principal (Dean Page, un adolescent
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
cu cele ale regizorului. Spectaculos însă mi se pare un element ce distanțează acest film de restul care glosează pe aceeași temă: de obicei, ajungi în intimitatea impostorului, îi înțelegi resorturile și ești determinat să-l tratezi cu empatie. Or, lungmetrajul de față ascunde personajul principal, reflectând astfel modul în care impostura îl camuflează și față de el însuși, ajungând să nu mai știe cine e. În închisoare (pentru că Dean comite și o fraudă), impostura chiar îi devine "nume", este definit de
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
suferă. Dar motivații de factură psihologică nu apar, filmul părând relativ behaviorist. Jocul actorului e minimalist, nu vorbește prea mult, nu are o figură foarte expresivă, e de-a dreptul un Everyman din începuturile literaturii engleze. O altă fațetă a lungmetrajului e aceea de virulent atac la adresa sistemului de clase englez; nici chiar casta aristocratică nu e atât de privilegiată cum pare: chiar înăuntrul ei, riști să-ți atragi disprețul celorlați dacă alegi să-ți câștigi existența. Imaginea acestui sistem e
Perfidul Albion pe marile ecrane by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12312_a_13637]
-
prezent într-o măsură mai mică, pentru că se concentrează asupra portretizării emoțiilor. Lucrurile se complică însă, pentru că Almodovar începe un joc năucitor cu convențiile melodramei până în punctul în care abia mai distingi genul. Ilustrativ pentru această ipoteză e ultimul său lungmetraj, Proasta creștere, care sfidează orice încercare de a-l clasifica. E un film autobiografic, în care un regizor, Enrique Goded (Fele Martínez), în pană de idei e "salvat" de Ignacio (Gael García Bernal), un prieten din copilărie (și prima lui
Proasta, dar sentimentala educație by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12338_a_13663]
-
aceleia a lui Almodovar: el îi desparte pe cei doi și îl violează repetat pe Ignacio. Dar, mai târziu, și părintele ajunge o victimă a aceleiași corupții, șantajat de Ignacio și împins să comită o crimă de către Juan. E un lungmetraj postmodern prin auto-referențialitatea lui: cei doi băieți devin intimi la un film (melodrama Esa Mujer) cu Sara Montiel, iar după ce comit o crimă, Juan și Berenguer (numele răspopitului padre Manolo) se duc la cinema și văd filme noir franțuzești, iar
Proasta, dar sentimentala educație by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12338_a_13663]
-
padre Manolo. Nici coloana sonoră nu e lăsată la voia întâmplării: compusă de Alberto Iglesias, amintește de cele făcute de Bernard Herrmann pentru Hitchcock. Pluristratificarea filmului din punctul de vedere al genurilor sedimentate are astfel o pondere la nivel formal. Lungmetrajul are și o calitate nostalgică: ca tematică și personaje, amintește de primul succes al lui Almodovar, Legea dorinței (1986), în care - rarisimă situație pentru acest regizor - personajele feminine erau marginale ca rol. În viziunea acestui regizor, melodrama, gen tradițional feminin
Proasta, dar sentimentala educație by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12338_a_13663]
-
e întâmplător faptul că psihanaliza a devenit populară la Hollywood în același moment în care filmul noir devenea genul predominant (deceniul patru al secolului XX). Nevroza, schizofrenia, paranoia, amnezia sunt resorturi importante în lumea iremediabil coruptă a acestui tip de lungmetraj, în care motivele care determină personajele la acțiune sunt cinice (egoism, lăcomie, cruzime); singurii inocenți sunt cei păcăliți sau cei incapabili să se orienteze în această lume, iar uneori incapacitatea lor de orientare e explicată prin tulburări psihice. Acesta e
Amnezii și anamneze by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12361_a_13686]
-
să-l execute pe asasin. Are și un sistem, bazat, spune el, pe instinct, rutină și obicei, pentru a continua investigația: ia notițe (materializate uneori în tatuaje) și fotografii pentru a-i identifica pe cei cu care intră în contact. Lungmetrajul introduce însă un mecanism de identificare forțată cu protagonistul (aparent unicul inocent) care e inedit în raport cu convențiile filmului noir: povestea e spusă invers, în segmente care corespund cu intervalele de timp în care Leonard își menține memoria. Astfel, spectatorul și
Amnezii și anamneze by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12361_a_13686]
-
arătat că îndură multe de dragul unui film bun, înghesuindu-se claie peste grămadă, pe scaune sau stând în picioare; iar filme bune au fost, mai ales că în prima săptămână s-au putut viziona "câștigătorii": Buongiorno, notte (Cel mai bun lungmetraj), Povestea cămilei care plânge (Cel mai bun documentar) și În acel moment... Rebeca (Cel mai bun scurtmetraj). Filmul lui Marco Bellocchio (Buongiorno, notte) este, în primul rând, un act de curaj politic: într-o lume în care terorismul a devenit
Retrospectivă "Anonimul" by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12386_a_13711]
-
Partidului Creștin Democrat) de către patru membri ai Brigăzilor Roșii; se povestește detaliat detenția lui de cincizeci-și-cinci de zile. Voi comenta pe scurt contextul istoric (precizat de altfel și la începutul filmului), care mi se pare esențial pentru justa apreciere a lungmetrajului. În primul rând, Partidul Comunist Italian, care fusese exclus de la guvernare din 1947 deși devenea din ce în ce mai popular, nu era unul doctrinar și inflexibil, ba chiar își afirmase încă din deceniul șase afilierea la principiul pluralismului democratic. În al doilea rând
Retrospectivă "Anonimul" by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12386_a_13711]
-
se prezintă ca membrii unui tribunal popular, dar faptul că funcționează ca o "celulă" independentă, fără conexiuni cu "organismul" Brigăzilor Roșii (singurul semn că fac parte din ele e un steag) nu explică motivul pentru care-și arogă acest titlu. Lungmetrajul este excelent, chiar dacă inegal, filmat: se trece de la un montaj eliptic, destul de rapid (filmul începe cu achiziționarea apartamentului), la unul lent, dar nu liniar - segmentat de imaginile de la televizor, care funcționează în dauna climaxului, și de fanteziile Chiarei, marcate muzical
Retrospectivă "Anonimul" by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12386_a_13711]
-
domeniul montajului) și o filmografie compusă majoritar din scurtmetraje - cel precedent a fost deja nominalizat la Oscar - filmografie care te năucește prin capacitatea de a reinventa genul. Fast Film e un omagiu original adus filmului de acțiune; apar imagini din lungmetraje clasice, ce acoperă istoria cinematografiei, imagini prezentate în competiție = curse de trenuri/ mașini/ avioane. Nu mă pot abține să nu vorbesc de realizarea filmului, cel puțin spectaculoasă: s-au printat imagini din aproximativ patru sute de filme; apoi paginile au fost
Retrospectivă "Anonimul" by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12386_a_13711]
-
și accesibil și ca "noutate video", apoi Haute tension, un exercițiu ok în genul thriller - de fapt, "de groază" - și Anatomie de l"enfer, într-adevăr dramă, dar nu pentru personaje, ci pentru spectatori. Rețeta succesului lui Patrice Leconte (regizorul lungmetrajului L"Homme du train) se poate rezuma astfel - cupluri paradoxale - și ea se aplică în ambele filme prezentate (al doilea fiind Confidences trop intimes). De data aceasta, e vorba de un delincvent de profesie, Milan (Johnny Hallyday) care vine într-
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
tragă cu pistolul, Milan primește cadou papucii pe care și-i dorea pentru că... nu purtase niciodată. Tot meritul îi aparține scenaristului Claude Klotz pentru un dialog caustic și totuși profund, care face credibilă comunicarea/fuziunea dintre cele două personaje. Surprinzător (lungmetrajul fiind până acum anticlimactic), prietenia dintre cei doi se dovedește a fi un cântec de lebădă; cei doi mor în același timp, Milan împușcat, Manesquier pe masa de operație, dar nu acesta e finalul filmului... Oricum, pentru motive obscure, filmul
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
Milan discută despre Balzac cu un elev de-al lui Manesquier; Leconte preferă să regizeze discret (doar sfârșitul filmului e experimental), bazându-se pe capacitatea de semnificare a detaliilor într-o manieră cum nu se poate mai balzaciană... Celelalte două lungmetraje te copleșesc tocmai prin lipsa lor de discreție, detaliile nici nu mai există pe ecran, fiind înlocuite de litri de sânge sau de pornografie pseudo-filozofică. Filmului lui Alexandre Aja (Haute tension) îi lipsesc ambițiile artistice; nu vrea să reinventeze genul
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
Alex pentru ca apoi să încerce s-o ucidă etc. Ironic, există o aluzie la potențialul lesbianism al eroinei, la atracția reprimată pe care ea o resimte față de colega ei, dar acest fapt nu explică prea multe... Ca film de groază, lungmetrajul poate satisface fanii genului. Nefiind însă unul, am găsit un singur element original: începutul, revelat apoi ca vis al lui Marie, care servește ca și cheie de lectură a filmului. Apar însă câțiva actori români în roluri secundare, printre care
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
lectură a filmului. Apar însă câțiva actori români în roluri secundare, printre care Oana Pellea (mama lui Alex), care din nefericire nu are prea multe replici: scăldată în sânge, cu o mână tăiată, îngăimează cu greu un "Pourquoi?"... Al treilea lungmetraj e cel la care am mers mânată de entuziasm și de la care am ieșit mânată de o cruntă dezamăgire cu ceva timp înainte de final. Cunoscând destul de bine zona filmului feminist și știind că feminismul francez e, cel puțin din punct
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
Iar maniera în care o face (text pretențios suprapus peste pornografie) nu e convingătoare, ba chiar, cu toate tentativele filmului de a fi original (compoziția picturală a cadrelor, aluziile la Oshima ori Pasolini etc.), invită mai degrabă repulsia spectatorului... Deși lungmetrajul se folosește de teorii feministe complicate (ca cea despre scopofilie a lui Irigaray), mesajul se reduce la un clișeu inept: sexualitatea femeilor ține de spirit, doar bărbații văd în ea un mijloc prin care-și pot exercita controlul asupra corpului
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
Frunzetti) îndeamnă oaspeții să strige "ohe" în ceva ce - bănuiesc - se vrea o sfidare a bunelor maniere, și, implicit, a prințului... Dar, încercând să dau de vreun sens în acest haos, mă întorc la afirmațiile lui Sergiu Nicolaescu privind acest lungmetraj; el susține că e "un film curat, frumos", "o piatră de încercare", ba chiar comentează că "am abordat cu curaj un dialog cu spectatorii puțin mai greu. Acest gen de filme se făceau (eroare gramaticală?! n.a.) în Franța anilor 50
Atunci i-am condamnat pe toți la Orient Expres by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12434_a_13759]
-
astfel cititorul în proximitatea lor. Camera, deși se mai rotește pe lângă personaje în planuri apropiate, păstrează cel mai adesea o distanță moderată și glacială. Filmarea pare naturalistă și clinică, contrastând nepotrivit cu coloana sonoră excesivă a lui Horner (vezi Titanic). Lungmetrajul merită văzut doar pentru jocul actorilor, care, nu știu cum, au reușit să-și ia rolurile în serios. Dacă tot vorbeam înainte de elemente comune, și Misterele fluviului are o structură tragică, dezastrul începând cu o greșeală ("hamartia"). Minoră în Casa" - Kathy nu
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
operă), nu se ridică la înălțimea scenelor de acțiune (aici Eroul și Tigru și dragon sunt pe picior de egalitate din punct de vedere al coregrafiei, deși scenele sunt filmate cu mai multă minuțiozitate și atenție pentru detaliu în primul lungmetraj). Oricum, ambele filme au "ingrediente de excepție: Tigru și dragon beneficiază de coregrafia lui Yuen Woo-ping, Eroul de costumele create de Emi Wada (care are deja un Oscar pentru cele din filmul lui Kurosawa, Ran, 1985). Din punct de vedere
HollyKong? by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12475_a_13800]
-
la adversar până se înmoaie și lasă garda jos"), de Tigru și dragon (lupta prin copaci e compensată prin tehnica "săritului pe iarbă" înaltă de 2 metri) și chiar de cele ale lui Wong Kar-Wai (producătorul acestui film și regizorul lungmetrajului O iubire imposibilă). Deși reușit, filmul lui Jeff Lau e foarte eterogen, scenariul o cotește către melodramă în ultima parte; există și un contrast evident - această comedie e filmată ca un film de artă... Oricum, contemplați numele de actori ce
HollyKong? by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12475_a_13800]
-
nepriceput și incompetent. Starsky și Hutch sunt pastișe eșuate și ridicole ale rolului făcut de Peter Sellers în seria Pantera Roz. Dar, pentru cei nesatisfăcuți de filmele polițiste de pe ecrane, salvarea se găsește la "noutăți video": În carne vie, ultimul lungmetraj regizat de neozeelandeza Jane Campion. Văzându-l, înțelegi de ce filmul polițist a acționat ca un magnet nu doar asupra industriei studiourilor, ci și asupra marilor regizori (John Huston, Orson Welles, Polanski, Robert Altman, etc.). De altfel, filmul începe cu un
Filmul polițist la interogatoriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12499_a_13824]
-
sarcasm, cruzime uneori. Chiar când personajele vor să lase jocul deoparte, rămâne mai degrabă o parodie de melodramă decât o melodramă. Dar ce putea fi mai adecvat într-un film care-și propune să exploreze fața întunecată a ludicului? Iar lungmetrajul creează un univers ludic, compact, pentru protagoniști, în contradicție "grafică" cu cenușia viață "normală", un univers doar al lor, materializat într-un festin vizual. Secvențele suprarealiste punctează vârstele prin care trec personajele: pentru copilărie, cromatică stridentă, filtre de culoare, o
Un pariu pe două vieți by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12515_a_13840]