382 matches
-
la trecut: El știa că emoțiile sînt periculoase", " Ea a acceptat situația ca atare: bărbații au obiceiul de a se îndrăgosti". Acest lucru atrage atenția asupra unei diferențe importante dintre o afirmație care este prezentată rezumativ și una care este narată, în sensul strict al acestui cuvînt. Deși abordează problema dintr-o altă direcție, Harald Weinrich surprinde această diferență atunci cînd pune în legătură prezentul rezumativ mai degrabă cu timpurile "lumii discutate" (Besprochene Welt) decît cu cele din "lumea narată" (erzählte
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
este narată, în sensul strict al acestui cuvînt. Deși abordează problema dintr-o altă direcție, Harald Weinrich surprinde această diferență atunci cînd pune în legătură prezentul rezumativ mai degrabă cu timpurile "lumii discutate" (Besprochene Welt) decît cu cele din "lumea narată" (erzählte Welt)77. Potrivit lui Weinrich, trăsătura distinctivă a timpurilor aferente "discutării" este faptul că acestea nu narează 78. În terminologia mea, aceasta înseamnă că ele relatează o poveste fără intermediere, adică în mod direct. Părerile lui Hamburger, Pascal și Weinrich
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
același motiv ca în exemplul: "El știa că emoțiile sînt periculoase". Timpul trecut este un semnal că se face referire la faptele care acum nu mai reprezintă doar o problemă de conținut, ci una legată de vederile, gîndurile și opiniile narate ale personajelor romanești. Timpul trecut din rezumatul narat al lui Lessing este comparabil cu cel pe care David Lodge îl folosește în studiul său critic despre romanul modern, Romancierul la răscruce de drumuri, pentru a rezuma conținutul "romanului neficțional" al
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
emoțiile sînt periculoase". Timpul trecut este un semnal că se face referire la faptele care acum nu mai reprezintă doar o problemă de conținut, ci una legată de vederile, gîndurile și opiniile narate ale personajelor romanești. Timpul trecut din rezumatul narat al lui Lessing este comparabil cu cel pe care David Lodge îl folosește în studiul său critic despre romanul modern, Romancierul la răscruce de drumuri, pentru a rezuma conținutul "romanului neficțional" al lui Julian Mitchell intitulat The Undiscovered Country. Lodge
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
a poveștii sau a subiectului lor, din moment ce procesul narativ însuși este o parte esențială a conținutului acestora. Acest lucru este evident, de pildă, acolo unde prezentul rezumativ trebuie înlocuit de timpul trecut, pentru că, în caz contrar, structura temporală a întîmplărilor narate ar trebui schimbată complet. Aceasta se întîmplă atunci cînd o narațiune deviază substanțial de la cronologia liniară a poveștii. De asemenea, diviziunea temporală în poveste principală și fază preliminară care descrie evenimente anterioare necesită adesea o astfel de combinație între un
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
defini într-o manieră mai exactă. Primul element constitutiv este cuprins în întrebarea " Cine povestește?". Răspunsul are putea fi: un narator care apare în fața cititorului ca o personalitate independentă sau unul care se retrage într-o asemenea măsură în spatele întîmplărilor narate, încît devine practic invizibil pentru cititor. Distincția dintre aceste două forme de narațiune fundamentale este în general acceptată în teoria narațiunii. Următoarele perechi de termeni sînt adesea aplicate: narațiune "reală" și narațiune "scenică" (Otto Ludwig), prezentare "panoramică" și prezentare "scenică
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
diferit de celelalte elemente constitutive, persoana și modul, și anume acela al orientării imaginației cititorului în interiorul timpului și în special al spațiului narațiunii sau, cu alte cuvinte, acela al reglării aranjamentului spațio-temporal în relație cu centrul sau cu focalizarea întîmpărilor narate. Dacă povestea este prezentată din interior, așa cum a fost ea percepută de un personaj, atunci cititorul se află într-o altă situație perceptivă decît atunci cînd întîmplările sînt văzute sau percepute din exterior. În consecință, există anumite diferențe în modul
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
totuși, sistemul de valori juvenil, simplificat al lui Holden ar fi la fel de nepotrivit ca și stilul său, suprasaturat de jargon adolescentin. Dacă stilul ar fi transpus într-unul aparținînd unui adult, s-ar crea un hiatus între narator și materialul narat. Absența unui astfel de hiatus este o trăsătură foarte semnificativă a textului original. Dacă, pe de altă parte, obiectivul transpunerii este o narațiune la persoana a treia precum Portretul artistului în tinerețe (situație narativă personală), atunci Holden Caulfield ar trebui
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
acestuia cu o individualitate care este de asemenea determinată fizic conduce la o limitare a orizontului său de percepție și de cunoaștere. Din acest motiv el poate avea numai o perspectivă subiectivă și, prin urmare, doar condițional validă a întîmplărilor narate. Această credibilitate condițională nu este suficientă în calitate de criteriu, totuși, pentru că unii naratori auctoriali la persoana a treia Lockermann trece cu vederea acest aspect 215 sînt doar condițional credibili, din moment ce ei, la rîndul lor, sînt considerați personaje ficționale create de autor
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
mai amănunțit într-un moment ulterior. În concluzie, esența diferenței dintre narațiunea la persoana întîi și narațiunea la persoana a treia derivă din maniera în care naratorul vede întîmplările dintr-o povestire și din tipul de motivație pentru selectarea lucrurilor narate. Tot ceea ce e narat în forma la persoana întîi este cumva existențial relevant pentru naratorul la persoana întîi. Pentru această relevanță existențială pentru naratorul la persoana întîi nu există nici o dimensiune a semnificației corespunzătoare și la fel de eficientă în narațiunea la
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
acestuia în ultimul moment. Un narator la persoana întîi care încearcă un lucru asemănător periclitează baza ficțională a propriei poziții. Din moment ce el însuși este parte a lumii ficționale, o ființă întrupată în lumea personajelor, orice încercare de a schimba realitatea narată este echivalentă cu ironizarea fundamentului propriei existențe. Paradoxul acestei situații pare să-i stimuleze pe autorii moderni care, în spiritul lui Vonnegut, preferă să meargă în răspăr față de practica acceptată a narațiunii. Schimbarea referinței în exclamația naratorului la persoana întîi
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
cititorului în această lume, conceptul "perspectivă" influențează, de asemenea, alegerea anumitor zone și întîmplări din lumea ficțională în vederea prezentării. Opoziția "perspectivă" face distincția între perspectiva internă și cea externă. Perspectiva internă predomină atunci cînd punctul de vedere din care lumea narată este percepută sau reprezentată se găsește în interiorul personajului principal sau în centrul întîmplărilor. În consecință, perspectiva internă se găsește în forma cvasi-autobiografică a narațiunii la persoana întîi, în romanul epistolar, în monologul interior autonom și acolo unde situația narativă actorială
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
perspectiva internă se găsește în forma cvasi-autobiografică a narațiunii la persoana întîi, în romanul epistolar, în monologul interior autonom și acolo unde situația narativă actorială predomină într-o narațiune. Perspectiva externă predomină atunci cînd punctul de vedere din care lumea narată este percepută sau reprezentată este localizat în afara personajului principal sau la periferia întîmplărilor. Textele narative din cadrul unei situații narative auctoriale și cele cu un narator la persoana întîi periferic (Și tu vei fi țărînă, Lord Jim) intră în această categorie
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
la rîndul lor, să conducă la o perspectivă internă, așa cum se întîmplă în povestirea The Killers (Asasinii) a lui Hemingway. Situațiile de acest gen pot depinde și de înclinația cititorului particular. Un cititor își poate orienta imaginea proprie asupra întîmplărilor narate fie în funcție de un punct de vedere imaginar de pe scena întîmplărilor, fie în funcție de vocea naratorului auctorial care încă e audibilă aici. În primul caz, acesta își imaginează întîmplările ficționale dintr-o perspectivă internă, iar în cel de-al doilea dintr-una
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
aici. În primul caz, acesta își imaginează întîmplările ficționale dintr-o perspectivă internă, iar în cel de-al doilea dintr-una externă. În esență, opoziția perspectivă internă perspectivă externă servește la descrierea modului în care înțelegerea cititorului legată de lucrurile narate este reglată prin intermediul categoriilor de percepție spațiale și temporale. Perspectiva internă reflectă o anumită afinitate cu clasa perceptuală a spațiului, iar cea externă cu aceea a timpului. În consecință, perspectivizarea în sens spațial devine mai importantă în cazul perspectivei interne
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
regulă, tematice sau rămîn subordonate schemei de tip "și apoi" care domină maniera narativă. Cu alte cuvinte, doar în cazul perspectivei interne devine perspectivizarea semnificativă din punct de vedere semiotic. Relațiile spațiale și limitarea perceptuală a cunoașterii legate de lumea narată devin mai semnificative pentru cititor. În acest sens, contrastul dintre perspectivism și aperspectivism este de asemenea inclus în opoziția perspectivă internă-perspectivă externă. Distincția dintre punctul de vedere al "cunoscătorului" (al subiectului percepției) și acela al "povestitorului"262 este alt aspect
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
persoana întîi trebuie, de asemenea, înțeleasă ca o formă de focalizare. Aceasta este evidentă și în perspectiva externă probabil în relație cu o situație narativă auctorială dacă atenția cititorului este orientată temporar mai mult asupra procesului narativ decît asupra întîmplărilor narate. În același mod, predominanța episodică a unui personaj secundar dintr-o scenă este un fel de focalizare. Atunci cînd un narator auctorial, folosindu-se de privilegiul omniscienței, oferă o viziune interioară în spațiul gîndurilor și sentimentelor unui personaj, această tehnică
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
a perspectivizării din artele grafice, din moment ce perspectivizarea narativă nu urmărește de regulă să descopere și să prezinte relațiile spațiale dintre obiecte, ci, mai degrabă, să selecteze obiectele reprezentate în funcție de importanța lor semiotică și să accentueze semnificația atașată anumitor obiecte. Spațiul narat, așa cum a arătat Roman Ingarden, este întotdeauna o "structură schematică" doar parțial determinată. Acesta conține numeroase "zone de nedeterminare"273 care sînt spații goale pentru cititor. Realizarea (sau "concretizarea") acestora este lăsată în mare măsură la latitudinea imaginației cititorului. Tocmai
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
spații goale pentru cititor. Realizarea (sau "concretizarea") acestora este lăsată în mare măsură la latitudinea imaginației cititorului. Tocmai în cazul perspectivizării spațiale a scenei narative aceste zone de nedeterminare sînt foarte numeroase, punînd adesea probleme de interpretare destul de dificile. Spațiul narat este în mod frecvent nedeterminat, în timp ce filmul, un mediu mai puternic orientat spațial decît romanul, oferă o determinare aproape totală a lumii reprezentate. Ar fi greșit să privim această caracteristică drept dezavantaj al mediului literar; dimpotrivă, această proprietate determinată generic
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
să examineze mai amănunțit această problemă. În Rusia, Boris Uspenski și-a dedicat lucrarea Poetica compoziției unei studiu comparativ al perspectivizării în literatură și pictură 275. Ca prim rezultat al acestor investigații, putem afirma că pentru evaluarea apartenenței la spațiul narat este necesară o normă diferită de aceea care poate fi aplicată prezentării spațiului într-o pictură sau într-un film. Diferența trebuie să fie luată în considerare de către cititor, de exemplu, prin hotărîrea legată de semnificația care trebuie atribuită faptului
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
că cititorului ar fi trebuit să-i fie familiar acest design, la fel cum sînt cei doi vizitatori care privesc salonul ca pe o "cameră binecunoscută". În orice caz, relațiile spațiale constituie o zonă nedeterminată pentru cititorul modern, din moment ce textul narat însuși nu cuprinde nici o referire la acest plan. Propriu-zis, cititorului acestui fragment nici măcar nu i se cere să se orienteze în cameră "la stînga", "la dreapta", "în fața", "în spatele", "vis-à-vis" etc. Acest lucru are consecințe importante pentru tipul de imagine mentală
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
acestui fragment nici măcar nu i se cere să se orienteze în cameră "la stînga", "la dreapta", "în fața", "în spatele", "vis-à-vis" etc. Acest lucru are consecințe importante pentru tipul de imagine mentală pe care cititorul și-o face în relație cu spațiul narat. Acesta află un număr de judecăți referitoare la gustul și valoarea unei anumite aranjări a mobilierului, însă nu ajunge la nici o impresie concretă, la nici o percepție trăită legată de încăperea însăși. Articolele de mobilier au o funcție similară aceleia a
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
ne arată măsura în care dimensiunea perspectivei poate sau trebuie să fie inclusă în interpretarea critică. În discuția anterioară, termenul "perspectivă" și derivații săi au fost folosiți în primul rînd în sensul lor spațial sau în relație cu prezentarea spațiului narat. Pentru literatura narativă, totuși, înțelesul figurat al acestui termen, în sensul de viziune asupra unui lucru în forma în care acesta este prezentat din punctul de vedere personal, subiectiv al unui personaj de roman sau al lui narator, este cel
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
lui Dickens și ale lui Thackeray, precum și în ale celor mai mulți dintre autorii victorieni, de pildă, secțiunile în care naratorul auctorial își dezvăluie natura omniscientă alternează cu cele în care acesta se preface că are doar o cunoaștere parțială asupra întîmplărilor narate. Această alternanță a gradului de cunoaștere este în general însoțită de o alternanță paralelă a perspectivelor internă și externă. Tiparele recurente ale unei asemenea alternanțe într-o povestire destul de lungă sau într-un roman pot fi destul de semnificative în sensul
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
cantitate de dialog, acompaniată de verbe introductive, "indicații regizorale" auctoriale și cel puțin cîteva relatări ale acțiunii, chiar dacă acestea sînt foarte condensate. Astfel de exprimări narative reduse la formule impersonale nu distrug de obicei iluzia cititorului că el trăiește întîmplarea narată direct, in actu, așa cum s-a petrecut aceasta. Iluzia nemedierii care apare aici din cauză că naratorul nu își face apariția ne-a condus la folosirea termenului de prezentare scenică pentru a desemna de asemenea acele părți nedialogate ale romanelor, în special
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]