235 matches
-
475 într-o familie foarte nobilă, atît pe linie maternă, cît și pe linie paternă, el s-a bucurat, grație senatorului Quintus Aurelius Memmius Symmachus, de o educație aleasă, pe care și-a desăvîrșit-o la Alexandria, în Egipt, la școala neoplatonicului Ammonius. Erau anii în care Italia, după ce fusese cucerită de Odoacru în 476 (sfîrșitul Imperiului Roman de Apus), intrase sub stăpînirea ostrogoților lui Teodoric începînd din 493, însă, pentru cei care posedau mijloacele necesare (pe lîngă interese), legăturile cu Orientul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
omului, iar această filozofie, pe baza căreia Boetius discută problema destinului și a liberului arbitru, a realității materiale și a acelui Unu din care se trage lumea, a renunțării la viața pămîntească și a întoarcerii în patria cerească, este filozofia neoplatonică; vom relua această problemă imediat. Pe lîngă această producție filozofică „profană” mai există și aceea constituită din scurte tratate consacrate în mod expres definirii unor dogme ale credinței creștine, cum este aceea a Sfintei Treimi și a raportului dintre natură
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în Cristos. De aici și aparenta ciudățenie a celor două blocuri de opere, între care ar exista, s-a spus o vreme, o opoziție de fond, adică între operele creștine și operele (așa se zicea) păgîne, sau, oricum, profane și neoplatonice, ca și cum un creștin n-ar putea să scrie opere tehnice fără să fie nevoit să introducă doctrina creștină în discutarea unor probleme de matematică sau de logică; mai mult, ca și cum ar fi necesar s-o facă, tocmai pentru că este creștin
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
sa nu era considerată perfect ortodoxă, iar în secolele mai apropiate de noi, din dorința de a rămîne fideli „dogmei” opoziției dintre operele creștine și cele profane, exegeții au hotărît că adevăratul Boetius ar fi cel aflat sub influența filozofiei neoplatonice, în timp ce operele explicit creștine ale lui Boetius ar fi neautentice. Evident, această metodă de cercetare a fost abandonată, chiar dacă de puțin timp. Potrivit interpretării valabile astăzi, Boetius este un creștin laic perfect, care, mai mult, este profund atașat de credința
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Potrivit interpretării valabile astăzi, Boetius este un creștin laic perfect, care, mai mult, este profund atașat de credința sa, așa cum Synesius, după ce s-a convertit, a devenit episcop în orașul său și a scris Imnuri cu conținut deopotrivă creștin și neoplatonic. Neoplatonismul, filozofia de care s-au folosit în primă instanță apărătorii vechii culturi grecești și adversarii creștinismului, ca Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, îi oferea încă unui creștin, în secolul al VI-lea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
vechii culturi grecești și adversarii creștinismului, ca Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, îi oferea încă unui creștin, în secolul al VI-lea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie oare să mai amintim, chiar din spațiul latin, exemplele precedente ale neoplatonicilor Marius Victorinus și Augustin? Prin urmare, problema pe care ne-o pune opera lui Boetius nu e legată de credința creștină sau de păgînism; ea privește caracterul specific și tehnic al tratatelor pe care el le compunea din cînd în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Persoane; examinează cristologia pentru a vedea cum pot exista două naturi și o singură persoană în Cristos și, în opere de mică întindere, dezvoltă o argumentație strînsă folosindu-se exclusiv de procedee riguros logice și de concepte derivate din filozofia neoplatonică, în care pătrunseseră multe procedee din logica aristotelică și multe doctrine ale Stagiritului; atestările extrase din Sfînta Scriptură, care serveau de obicei ca bază și ca instrument pentru controversele doctrinale creștine, sînt aproape absente din analiza dezvoltată de Boetius în
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
a cărui bunătate, în schimb, este „substanțială”, adică se transformă în substanță, și din care derivă tot binele lucrurilor existente, care tocmai de aceea nu sînt bunuri „substanțiale”. Scurta scriere este un simbol pentru creștinismul lui Boetius, în care speculația neoplatonică devine sprijin pentru credința ortodoxă. O atenție aparte merită și tratatul Contra lui Eutihie și Nestorie (Contra Eutychen et Nestorium) care constituie una dintre cele mai semnificative (și cu siguranță una dintre cele mai originale) contribuții occidentale la definirea cristologiei
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
dezvoltă după o structură cu climax, adică trece progresiv de la subiectele cele mai simple și mai previzibile, ca acelea preluate din literatura consolatoare antică, la cele implicînd o speculație complicată și subtilă, care provin în totalitate și exclusiv din filozofia neoplatonică. Astfel, inițial, Filosofia încearcă să-l consoleze pe Boetius, arătîndu-i că nenorocirile prezentului nu l-au împiedicat să aibă în trecut mari satisfacții, pentru a trece apoi la o analiză a instabilității și inconstanței norocului, ce guvernează întreaga lume: înțeleptul
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
unui dialog de cinci zile. S-au făcut diverse tentative de identificare a acestei scrieri: a fost propus Philalêthês, operă a lui Hierocle din Bitinia (anii 307-310), criticat de Eusebiu de Cezareea, însă s-a insistat în special asupra filozofului neoplatonic Porfiriu din Tyr, de la care ne-au rămas numeroase fragmente care par să facă parte dintr-o scriere în 15 cărți contra creștinilor, unde se găsesc practic toate obiecțiile filozofului din Apokritikos. A. Harnack, de pildă, s-a gîndit că
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
perioada analizată aici, străini de disputele cristologice. 28. Enea din Gaza în școala din Gaza, cu puțin înainte de Procopius (cf. pp. 000-000), a apărut Enea. Născut probabil prin 450, a studiat filozofia la Alexandria, așa cum ne spune chiar el, cu neoplatonicul Ierocle; ulterior a ținut lecții de retorică, literatură, filozofie și drept la Gaza, dar și în alte localități din Palestina și Siria și, poate, și la Constantinopol. A murit puțin după 518. Prin 490 (invazia vandalilor din 484 e menționată
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Egipt nu face altceva decît să deschidă dialogul; Teofrast reprezintă neoplatonismul, iar Euxiteu creștinismul care, la sfîrșit, este acceptat și de Teofrast. Bogat în citate și în aluzii la literatura clasică, dialogul apără doctrina facerii lumii, combate concepția platonică și neoplatonică a preexistenței și a transmigrației sufletelor, susține teza nemuririi sufletului, a sfîrșitului lumii și a învierii trupurilor. Deși atacă doctrinele platonice fundamentale, Enea se inspiră chiar din problematica neoplatonicienilor, autori pe care îi cunoaște foarte bine. Opera e o mărturie
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
limba greacă. Cea mai vestită este Discuția în contradictoriu cu filozofii în legătură cu creația lumii, un dialog scris la Berit și localizat tot aici. în această scriere, Zaharia apără doctrina creștină a facerii lumii de către Dumnezeu polemizînd cu un elev al neoplatonicului Ammonius din Alexandria, care, în conformitate cu doctrina acelei școli filozofice, considera că lumea este coeternă cu Dumnezeu. La acest dialog participă și Ammonius, la ale cărui prelegeri Zaharia asistase pe cînd era student la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pe cînd era student la Alexandria și de la care învățase doctrinele lui Aristotel. Opera e foarte interesantă și la nivel filozofic, dovedind că, în epocă, aveau încă loc discuții între creștini și intelectualii păgîni, în special între creștini și filozofii neoplatonici, care erau ultimii apărători ai păgînismului. Ne-au parvenit numai fragmente, în schimb, din Discuția în contradictoriu cu maniheii, scrisă în urma condamnării sectei respective, în 527, de către împăratul Iustinian. Discuția pare să fi pornit de la un episod real: doi manihei
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
exeget; cel mult se poate observa că izvoarele pe care le folosește sînt mai cu seamă scrieri ale exegeților alexandrini (chiar dacă am văzut că, dintre istorici, este citat mai ales Teodoret). Alte opere sînt: un Răspuns la capitolele teologice ale neoplatonicului Proclus, scriere din care s-a păstrat doar un fragment (însă atît autenticitatea fragmentului, cît și existența unei opere în care Procopius îl combate pe Proclus sînt îndoielnice), și cîteva scrieri ce nu au conținut religios, ci retoric. E vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
context care, fie asiatic, fie medical, nu se potrivește. Totuși, și În principal pentru că Academia platonică din Atena s-a mutat după 529 În Iran, există o carieră absolut impresionantă a formulei din primul Alcibiade, de-a lungul unor filiere neoplatonice, așa cum a documentat Michel Tardieu Într-un articol excepțional, „ß³biens coraniques et ‘ß³biens de Harr³n”, JA 274 (1-2), 1986, pp. 1-44. Pentru tradiția europeană trebuie menționată, firește, sinteza lui P. Courcelle, Connaîs-toi toi-même, de Socrate à saint Bernard, Paris, 1974
[Corola-publishinghouse/Science/2270_a_3595]
-
165 descria acum peste cinci sute de ani sabatul vrăjitoarelor sau adunarea de la miezul nopții, inducând misoginismul asocierii vrăjitoriei cu femeia, perpetuată și azi în timpurile tensiunii crescute între magie, religie și știință. În timpul Renașterii 166 interesul crescut pentru misticismul neoplatonic și prin intermediul textelor arabe cu alchimia și astrologia readuc în actualitate Kabbala 167. Practica mistică a secretelor divine conținute în Scripturile scrise și nescrise au interesat pe Pico della Mirandola; Marsilio Ficino s-a aplecat asupra magiei astrale și puterii
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
o formă de libertate a gândirii. Nu se poate concepe o dogmă hermeneutică tot așa cum nu se poate accepta schimbarea unor principii în interpretarea aceluiași tip de text, ritual sau fenomen semiotic. Sigur, în trecut hermeneutica analiza idealistic și mistic (neoplatonic) aceleași texte văzute azi prin ochii hermeneuticii liberale. Istoria schimbă optica. Apocalipsa tălmăcită de Martin Luther în secolul al XVI-lea este cu totul alta față de cea din Codul Bibliei publicat recent 223, în timp ce alții le consideră aberații. Interpretarea hermeneutică
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
simbolizat sub forma unui porumbel. Care e rolul acestor aserțiuni despre dogmă? Acela de a înțelege că, conceptual Cristos este Logosul, Cuvântul, Lumina, nenumita informație care ne-a adus creația din eternitate. Am putea spune că intrăm pe teritoriul filosofiei neoplatonice a lui Plotinus în care Dumnezeu transcendent, deasupra tuturor ființelor, rațiunilor și conceptelor prin Logos este mintea divină, noosul lui Blaga, Duhul Sfânt, iar lumea divină rezultată de la Tatăl este Fiul. Următoarea treaptă prin care transcendentul Dumnezeu devine conștiință de
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
Blaga, Duhul Sfânt, iar lumea divină rezultată de la Tatăl este Fiul. Următoarea treaptă prin care transcendentul Dumnezeu devine conștiință de sine este că noosul sacru al lumii divine se confundă cu formele individuale ale acesteia conținute în conștiința divină. Metafizica neoplatonică în care lumea divină și noosul sunt ipostazele Marelui Arhitect al Universului a devenit punctul hermeneutic de plecare a relației Tată-Fiu care în creștinism adăugând Logosul formează triada dumnezeiască egalitară, esență a unicului Dumnezeu. Importanța decisivă a acestei doctrine o
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
mor lucrurile devin simbolice, așezându-se sub lumina porții strâmte și primesc strălucirea de dincolo. Crepusculul își pierde forma rămânând doar spirit. Prin lumina acestui spirit, Isus este activ în trupul nostru. Respirația aceasta pare a fi departe de misticismul neoplatonic, gnostic sau esoteric. Lumina credinței prin care ne cunoaștem pe noi înșine e ceea ce am inspirat prima oară ca să devenim oameni. În acest context Cristos este în noi și noi în El, pentru că astfel se realizează legătura cu Marele Arhitect
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
confuzie [...] Mandala sanscrită înseamnă cerc sau cerc magic. Simbolistica sa cuprinde toate figurile dispuse concentric, rotiri în jurul unui centru, în cerc sau pătrat, și toate dispunerile radiare sau sferice păzesc asupra muritorilor prin însăși apariția lor misterioasă. Sufletul, în filosofia neoplatonică, este pus în relație cu figura sferei Substanța sufletului se află în jurul sferelor concentrice ale celor patru elemente, deasupra cerului de foc. Globul e ca și o planetă purtând imaginea străveche a atmei ce se roagă la soare, ceea ce demonstrează
by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
semnificative pentru reperele sale filosofice din perioada când începea să scrie dramă: Pseudo-Denys și Emmanuel Mounier. Cel dintâi era un anonim grec din secolul al V-lea sau al VI-lea, a cărui gândire realiza o sinteză creștină de factură neoplatonică; pe Mounier - fondator al revistei „Esprit” - îl întâlnise în timpul războiului, în sudul Franței, și datorită lui se apropie de gândirea creștină a lui Jacques Maritain și a lui Charles Péguy. În anii ’40 se hotărăște să învețe englezește, pentru a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287581_a_288910]
-
dezvăluie viitorul Romei. Cicero, prin narația lui Scipio, rezumă doctrine filosofice din vremea sa despre destinul și nemurirea sufletului omenesc. Întâlnim idei stoice (divinitatea e sufletul lumii din care emană sufletele individuale) și idei epicureice (filosofia astrală) dar și idei neoplatonice (nemurirea sufletului și cultivarea virtuții care asigură nemurirea). Cicero, prin forța de reprezentare cosmică și prin și prin stilul său înalt, rivalizează cu Platon. Ideile ciceroniene au sorginte variată, dar valorificarea lor poartă pecete romană. Cicero respiră sentimente pure și
by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
între ascuțit și grav, în teoria elementelor recurge la structura binară de calități (I, 6, 25-26), a căror combinație de identități și contrarietăți determină iugabilis competentia, deși scopul întregului excursus era evidențierea caracterului special al numerelor 3 și 4, diviziunea neoplatonică a Universului (I, 11, 10-11). 1.7.3. de constanța și consecvența cu care aplică teoria contrariilor, opoziția sensibilă ascuțit - grav este ridicată în inteligibil și devine fundamentul muzicii sferelor; termenii progresiei geometrice, rezultate din îmbinarea numerelor pare și impare
by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]