188 matches
-
va situa la antipodul acestei viziuni, mai aproape de practicile funerare ale Greciei decât de filosofii ei. În legătură cu imaginarul − noțiune mai curând dedusă din corelativele ei lexicale, imaginație și imagine, decât cu o istorie referențială proprie −, E. Moutsoupoulos, ca cercetător al neoplatonismului, notează (ne putem păstra o anumită rezervă în ce privește utilizarea cuvântului "imaginar", căruia îi este atribuită o semnificație dedusă, nu existentă în mod explicit în text): Dacă este adevărat că, atât pentru Platon, cât și pentru Aristotel, ceea ce are întâietate în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a părea" și "a apărea", n.n.] pentru a se înscrie într-o schemă ce ar ține seamă de tendințele intenționale ale existentului. (Moutsoupoulos 22) Falia dintre sensibil și inteligibil se micșorează și mai mult dacă este să ne referim la neoplatonism. Filosofia lui Plotin va căuta să refacă statutul metafizic al imaginii: nu un produs al imaginației, ci un dat prim, ea poate ajuta conștiința în stabilirea unui raport direct cu suprarealul. Între ființă și non-ființă, între existență și transcendență, imaginea
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de cercetare" −, care acordă acestei probleme un capitol detaliat, încadrat de un comentariu filosofic propriu (17-35). Am poposit mai înainte asupra teoriei memoriei la Plotin, dat fiind că ea se inserează într-un câmp deschis de un interes aparte, între neoplatonismul târziu (vom reveni la secolul IV î.Ch.), gândirea stoică (marca filosofică a puterii principatului roman) și creștinismul primitiv. Într-o anumită măsură, am putea spune că ea reflectă (când preia interpretând) sau refractă (atunci când critică și neagă), dar și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
care apoi imperiul creștin îl va prelua și-l va adapta monoteismului și teocrației bizantine. O întrebare rămâne însă, și ei voi căuta să îi răspund ceva mai târziu: ce anume din filosofia clasică greacă trece, prin tradiția elenă și neoplatonism, în gândirea creștină despre putere? Pe lângă mitologie și ceremonial, e posibil să mai existe și altă rădăcină a imaginarului puterii din antichitatea greacă, ca o proto-formă a celui roman și a celui creștin medieval? Vom reveni la Platon și la
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
antic, pe de altă parte, din evenimentul istoric al creștinării imperiului roman. Textele filosofice grecești nu au exercitat o influență directă asupra viziunii colective despre putere și nici asupra exercițiului politic, dar, pentru că au marcat gândirea ulterioară, fie în direcția neoplatonismului, fie a filosofiei stoice, fie a creștinismului timpuriu (sinteza celor dintâi), au intervenit mediat asupra lor. În termeni de reprezentare a elementelor, sunt de remarcat alte două formule: a. repartiția termenilor din cele trei relații numite anterior, după schema perceptibil
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
o face Platon, filosoful iudeo-creștin este iconoclast prin scepticismul cu care privește forma însăși, ca fiind incapabilă să rețină frumusețea pură (Besançon 54-61). Grabar merge ceva mai departe și pune în relație reflecțiile asupra imaginii la Plotin și în general neoplatonismul cu tiparul iconografic bizantin de mai târziu, concentrat asupra căutării formelor adecvate, non-realiste, pentru a (con)figura divinul: "elongația membrelor, frontalizarea volumelor, descărnarea figurilor, hieratismul posturilor etc". (33). Ca și Besançon, Gilbert Durand identifică în contradicțiile din Vechiul Testament cauza situației
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
reabilitării istoriei Mântuirii și a imaginii; de asemenea, de neo-plotinismul lui Origene, atașat de ideea de model al Lógos-ului, în defavoarea imaginii, dar atașat și de ideea de ierarhie cosmică, reglată de liberul arbitru; totodată, de spiritualismul și de neoplatonismul mistic al lui Grigorie din Nyssa (Besançon 96-120 și Tristan 283-318, 355-68). Una din primele ipostaze, spre exemplu, în care este figurat Iisus Christos, este imaginea filosofului, a prietenului înțelepciunii (tema se va modifica după secolul VI, respectiv după perioada
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
sub forma planului oikonomic, de întrupare a divinului prin cuvântul sacru și prin icoană. Paradoxul acestei crize dogmatice și instituționale și aspectul ei teoretic spectaculos reies din conjugarea în textele iconofililor, pentru definirea sensului oíkonomía, a neoplatonismului Sfinților Părinți cu gândirea aristotelică, deschise către posibilitatea reprezentării divinului cu scop paidetic. Pentru că a preluat întru totul planul (trans)figurării divine de la Apostolul Pavel (Corintieni 1. 11, 7; Corintieni 2. 4, 4; Coloseni 1, 15), gândirea patristică a pus
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Crysostomos 219). Comentatorii actuali au reperat în polemica isihasmului, tratată ca ultima mare dispută teologică de dinainte de 1453, două probleme majore: 1. o înfruntare între, pe de o parte, gândirea neotomistă occidentală de influență aristotelică și, pe de altă parte, neoplatonismul patristic reinterpretat, combinat la rândul lui cu tradiția monahală ascetică (în scrierile lui Grigorie Sinaitul și ale lui Grigorie Palamas); 2. o polemică între partida unionistă (reprezentată de Varlaam, trimisul instituțiilor constantinopolitane la curtea papală de la Avignon și viitor ierarh
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Seuil, 1983. ---. L'empire gréco-romain. Paris: Seuil, 2005. Yerasimos, Stéphane. Constantinople. Istanbul's Historical Heritage. Paris: Eric Koehler, 2000. Zanetti, Gianfrancesco. "Il pensiero politico di Aristotele". Dolcini 35-70. Zumthor, Paul. Încercare de poetică medievală. București: Univers, 1983. [1972] Whittaker, Thomas. Neoplatonismul. Un studiu asupra istoriei elenismului. București: Herald, 2007. [1998] Wunenburger, Jean-Jacques. Imaginarul. Cluj-Napoca: Dacia, 2009. [2003] Lista ilustrațiilor Fig. 1. Togatus Barberini. Nobil cu togă, ținând busturile strămoșilor. A doua parte sec. I î.Ch. Muzeul Capitolin, Roma. Fig. 2
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
curte formată din arieni; Simmacus spera probabil (presupune Courcelle) că un orator ca Augustin ar fi putut să sprijine prin arta sa ideile păgâne pe care le apărau atât el, cât și ceilalți aristocrați din Roma. 2. Augustin la Milano: neoplatonismul și Ambrozie Ajuns la Milano în 384, Augustin a descoperit o ambianță culturală foarte stimulatoare, mult diferită de cea provincială din Cartagina și de cea păgână, mărginită, orientată exclusiv spre cultivarea unui trecut de-acum apus, cum era cea din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
mărginită, orientată exclusiv spre cultivarea unui trecut de-acum apus, cum era cea din Roma. Existau aici cercuri de literați, în general păgâni, dar care erau interesați de creștinism; era cultivată aici nu numai retorica, ci și filosofia, în special neoplatonismul; creștinismul era reprezentat de oameni proeminenți și însuși episcopul, Ambrozie, persoană de mare autoritate și prestigiu, era un cunoscător rafinat al culturii păgâne. Augustin a avut posibilitatea să observe triumful lui Ambrozie asupra dușmanilor care se găseau la curte și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
oferi ceva atât cărturarilor, cât și ignoranților, lucru complet diferit de ceea ce propovăduia maniheismul, care făcea o distincție foarte riguroasă între desăvârșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatând că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
riguroasă între desăvârșiți și novici. Oricum, consecința a fost aceea că Augustin a abandonat definitiv maniheismul și s-a apropiat de neoplatonismul creștin, constatând că și retorica pe care o profesa el îi oferea tot mai puține satisfacții. Adeziunea la neoplatonismul creștin fusese pregătită și de lectura unor cărți ale autorilor neoplatonici. Nu se știe dacă era vorba de cărți ale lui Plotin sau Porfiriu și nici de care anume. Oricum, acestea fuseseră traduse în latină de Marius Victorinus sau, după
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Marius Victorinus sau, după alții, de Manlius Theodorus, un literat și om politic milanez, filosof și creștin. Aceasta, însă, nu înseamnă, așa cum au presupus unii, că, de fapt, adevărata convertire a lui Augustin ar fi fost aceea de la maniheism la neoplatonism și că abia mai târziu ar fi avut loc trecerea la creștinism. Ne oprim aici și asupra unei probleme despre care s-a discutat foarte mult și anume cât de bine cunoștea Augustin limba greacă. Cunoașterea aceasta a fost întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
sa în vila unui cunoscut de-al său, Verecondus, la Cassiciacum, localitate de lângă Varese; în acea perioadă scrie tratate filosofice, dar se dedică și rugăciunii creștine și meditației, pentru că mai crede încă în posibilitatea de a realiza un echilibru între neoplatonism și creștinism. În acest fel, temele și titlurile dialogurilor de la Cassiciacum au un caracter profan, iar lecturile care le subîntind sunt acelea ale unui neoplatonic latin din secolul al patrulea: în primul rând, Virgiliu și Cicero. Augustin se întreabă aici
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
mai intimă. Augustin vorbește deja despre experiențele pline de dezamăgiri din trecut, despre descoperirea „stelei polare” (creștinismul) care îl poate călăuzi; amintește despre propriile lecturi ale cărților neoplatonice. Credința creștină apare aici într-o întrepătrundere armonioasă cu filosofia, cu acel neoplatonism pe care scriitorul îl studiase la Milano, așa cum vom afla ulterior, câțiva ani mai târziu, din Confesiuni; dacă în cazul lui Marius Victorinus filosofia mai era încă, în special, o știință grecească, acum e pe deplin o disciplină creștină; desigur
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
in der früchristlichen Literatur, Fink Verlag, München 1970. - Pentru problema cunoașterii limbii grecești: B. Altaner, Augustinus und die griechische Sprache, în Pisciculi (Mélanges F.J. Dölger), Aschendorff, Münster 1959, pp. 19-40. 3. Convertirea și perioada ce i-a urmat: din nou neoplatonismul și cearta cu maniheienii După aceste experiențe, în săptămâna sfântă din 387, Augustin a fost botezat împreună cu fiul său Adeodatus și cu prietenii care veniseră împreună cu el din Africa, Alipius și Evodius, acesta din urmă ajuns deja funcționar imperial. Botezul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
octoginta tribus; de octo Dulcitii quaestionibus: A. Mutzenbecher); BA 10, 1952 (G. Bardy, J.-A. Beckaert, J. Boutet). Studii: G. Sfameni Gasparro, Enkrateia e antropologia..., Augustinianum, Roma 1984. Alte opere din acei ani ale lui Augustin sunt încă îmbibate de neoplatonism; astfel este Despre adevărata religie (De vera religione), dedicată lui Romanianus, în care scriitorul vrea să prezinte religia creștină apărând-o de interpolările maniheiste și confruntând-o cu păgânismul: în esența sa, creștinismul reprezintă adevărata concretizare a înțelepciunii păgâne. Profund
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
mod credibil un eveniment sau altul, ci, mai cu seamă, pentru clarificarea evoluției spirituale a lui Augustin, rămâne totuși un punct fundamental în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism, sau mai degrabă o convertire la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi, într-adevăr, mai degrabă operele unui neoplatonic decât ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea care are
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în discuție, și anume dacă a avut loc o convertire la creștinism, sau mai degrabă o convertire la neoplatonism: dialogurile scrise la Cassiciacum, așa cum am văzut, ar fi, într-adevăr, mai degrabă operele unui neoplatonic decât ale unui creștin, iar neoplatonismul ar fi prezent și după botezul din 387, cel puțin în toate operele ce precedă hirotonisirea care are loc în 390. În această formă alternativă, problema e rău pusă. Eventual, putem să gândim, așa cum face Courcelle, că Augustin s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
interpretării valabile astăzi, Boethius este un perfect creștin laic, care, mai mult, este profund atașat de credința sa, așa cum Sinesius, după ce s-a convertit, a devenit episcop în orașul său și a scris Imnuri cu conținut deopotrivă creștin și neoplatonic. Neoplatonismul, filosofia de care s-au folosit în primă instanță apărătorii vechii culturi grecești și adversarii creștinismului cum sunt Iulian Apostatul, Proclus și Damascius, asigura încă foarte bine unui creștin, în secolul al șaselea, instrumentele necesare pentru o cercetare teologică. Trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
de ce filosofia și nu religia?” nu putem da răspunsuri univoce pentru că trebuie să examinăm mai multe laturi ale problemei în felul următor. Filosofia de la care așteaptă Boethius răspunsuri când scrie Consolatio philosophiae este, în esență, acea filosofie religioasă, sinteză de neoplatonism și credință creștină, care de mai multe secole, cel puțin din vremea lui Marius Victorinus, fusese acceptată de intelectualii creștini. Cum poate fi despărțit platonismul de creștinism în operele marilor gânditori creștini precum Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Marius Victorinus
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
lucruri moarte (relicvele martirilor); sub aparența iubirii frățești, sunt în realitate violenți și imorali. De aceea, Iulian combate cu severitate influența creștinilor asupra vieții, culturii și religiei imperiului, considerând-o periculoasă și degradantă. Religiozitatea lui Iulian este profund marcată de neoplatonism, însă atitudinea sa critică față de creștinism depinde, așa cum s-a demonstrat, de tradiția polemică antiiudaică și de precedenții polemiști anticreștini, în primul rând de Discursul adevărat al lui Celsus (despre care cf. vol. I din această lucrare, pp. ???-???) și de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Leontie din Bizanț, acestea trebuie trecute în seama altui autor (aici, pp. ???-???). Merită însă amintită și opinia celor care continuă să atribuie unui singur autor scrierile din corpusul lui Leontie (în afară de Despre cele șapte); acesta ar fi mai legat de neoplatonismul lui Proclus și mai puțin influențat de origenism (S. Otto). Cristologia lui Leontie e în strânsă legătură cu antropologia sa. Respingând definiția aristotelică a sufletului ca primă entelehie a unui corp fizic, Leontie consideră că sufletul este o substanță imaterială
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]