107 matches
-
funcția sacerdotală asumată, cu zeitățile (mai apoi, cu divinitatea creștină); imaginile (figurile) care îl reprezentau, când era în viață (așadar, ca substitute ale autorității sale), dar și post-mortem (efigiile și măștile mortuare); ritualul aulic dedicat lui, divi filius și Augustus, numen și genius totodată; ceremonialurile publice anuale; atribuirea calităților de invictus și de pater patriae, precum și a unui prenume (legat de cuceririle sale), devenit nume (Caesar); recunoașterea periodică a virtuților unice pe care le întrupa, într-un oraș construit și folosit
Uitarea Romei: studii de arheologie a imaginarului by Laura Mesina () [Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
limbajului? Faptul că același obiect sau zeu poate avea mai multe nume (polinimie) și că același nume poate fi dat mai multor obiecte (omonimie) înseamnă deja confuzie. Ceea ce inițial era gândit ca fiind un nume (nomen) devine ulterior o divinitate (numen). Exemplu: mitul lui Cronos care își devorează și își regurgitează copiii este expresia „mito-poetică” a cerului care își adună norii, dându-le apoi drumul, va scrie Mircea Eliade, comentând teoria savantului german. M. Müller își va argumenta ideile plecând și
Sociologia religiilor: credințe, ritualuri, ideologii by Nicu Gavriluță () [Corola-publishinghouse/Science/610_a_1439]
-
arbitrară, în timp ce "Balcanismul", devine un discurs eurocentric de marginalizare a unei părți a Europei transformată în alteritate. Mai presus de "imaginea împietrită a Balcanilor" apare "o realitate superioară, o oglindire a lumii fenomenale, a esenței și naturii sale adevărate, de la "numen" la "fenomen"..."58. Cu toate acestea, în opinia Mariei Todorova, Balcanismul nu este o ipostază structurală a Orientalismului 59, în opoziție cu cele susținute de Milica Bakić-Hayden60, pe care îl citează. După Maria Todorova, deosebirea între retorica balcanistă și cea
Geografiile simbolice ale diferenței ideologice by CARMEN ANDRAŞ [Corola-publishinghouse/Science/947_a_2455]
-
lui Socrate” de Platon, unde faimoasa voce lăuntrică, divină „reprezintă mai mult un avertisment personal, la Xenofon ea capătă un sens mai extins, autorizându-l pe Socrate să-și sfătuiască și amicii „ce și cum să săvârșească ceva”. Daimonion, acest "numen divinum"', are o tradiție bogată, în-tr-un anumit sens, și în epoca presocratică îl întâlnim la Homer cu înțelesul de „sărman" („săracul de tine") dar și de „nerod" — cum s-a perpetuat și la noi în gura poporului. W.K.C
Socrate () [Corola-website/Science/298868_a_300197]
-
mie însumi, ele sunt totuși - chiar prin excelență - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul, oricât ar fi de necesar de a-l interpreta pentru a-l epuiza, nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. Husserl folosește metoda pe care o denumește "reducție fenomenologică" ("phänomenologische Reduktion"), pentru a lăsa să transpară tot ceea ce se manifestă în conștiință, pentru a putea lua act de prezența sa și a exclude ipoteza existenței obiectelor exterioare. Ceea ce rămâne
Edmund Husserl () [Corola-website/Science/298014_a_299343]
-
o dovadă a ei. Din modul în care apar fenomenele, se pot trage concluzii asupra realului. În filosofia lui Immanuel Kant, fenomenul este obiectul experienței, care este perceput, reflectând o lume independentă de experiența noastră sau „lucrul-în-sine” ("das Ding-an-sich" sau "numen"). Omul nu poate ajunge la cunoașterea „lucrului-în-sine”, ci numai prin experiență la perceperea fenomenelor. Kant se opune astfel empirismului lui Berkeley și Hume. Conceptul de fenomen a dus la crearea fenomenologiei, curent filosofic dominant în secolul al XX-lea, reprezentat
Fenomen () [Corola-website/Science/298025_a_299354]
-
fenomen nu trebuie neapărat să fie "public": stările mele de conștiință se manifestă doar mie însumi, ele sunt - chiar prin excelență - materie cu descriere fenomenologică. Fenomenul nu este expresia deformată a unui lucru ascuns, nu mai este "fenomenul" kantian opus "numenului" său. În ontologia existențială a lui Sartre, ființa unui obiect existent nu mai este decât ceea ce apare. Nu mai există "ființă" la modul absolut (precum "esența" la Kant), ci două modalități de ființă, ireductibile una la alta: ființa-în-sine, sau ființa
Existențialism () [Corola-website/Science/298018_a_299347]