151 matches
-
DIMINEAȚ| Emil BRUMARU Tristețea... Tristețea... Nu mai știi cum se rostogolește boaba cristalină pe frunza lată de brustur, cum strălucește pe gardurile vechi, pe traversele solide, îmbibate cu păcură, ale liniei ferate, în iarba din șanțuri, în freamătul tufișurilor de oțetari. Ai uitat ghizdurile înverzite de mușchiul îmborbonat al fântânilor familiare. Abia-ți amintești cum se înmuiau filele cărților abandonate noaptea în grădina din dosul casei, într-un șezlong putrezind lent, de ani de zile... Nu mai înțelegi efortul fluturilor matinali
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2209_a_3534]
-
urmat e porunca a treia. Chiar imposibil. Cum să evit amintirile care nu mă ajută să trăiesc în prezent? Cu ce rămân dacă alung amintirile? Nu rămân cu nimic. Rămân cu pereții scorojiți ai gării, cu ciorile, cu tufele de oțetari care cresc lângă peron. Nu, domnilor, nu pot să urmez această poruncă. În zadar mi-am dat-o. Trebuie să-mi amintesc. Cineva mi-a povestit odată că se întorcea din alt oraș într-un autobuz plin de miros și
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
întreb unde mă voi trezi când voi deschide brusc ochii. Pe țărmul unei mări? În camera mea, printre cărți? Și cât e oare ceasul? Pe urmă aud vântul bufnind în geamurile înțepenite și câte o pasăre țipând în tufele de oțetari din apropierea peronului. La început, când m-am pomenit aici, mă așteptam din moment în moment să constat că eram victima unei farse ori a unei iluzii optice. În prima noapte nici n-am ațipit măcar. Ascultam sunetele arțarului din spatele gării
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
ridic mai des ca să mă obișnuiesc. Știți cum e. Când îți împarți suferința, când o fărâmițezi, o suporți mai ușor. Într-o după-amiază stam la fereastra sălii de așteptare și mă uitam afară. Vedeam o bucată de peron, tufele de oțetari și câmpul. Mi-am amintit că acasă stam tot așa uneori la fereastră. Urmăream viermuiala de pe stradă care la un moment dat își pierdea orice înțeles, ascultam zgomotul mașinilor și al pașilor din care, treptat, se forma o altfel de
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
grăbiți mă mulțumeam cu o frântură, cu o întîmplare, cu o supoziție. Mă străduiam să le ghicesc și caracterul din felul cum mergeau. Dar dincolo de acest joc nu știam despre trecătorii de pe strada mea mai mult decât despre tufele de oțetari sau despre câmpul pe care-l vedeam acum. La urma urmei, ce se schimbase? Decorul? Nu, nu era numai atât. Acasă, oricând aș fi putut coborî în stradă. Aș fi putut opri pe cineva să-i spun: "Iertați-mă, eu
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
cu un cer plin de praf roșu. Vântul de noapte nu reușea să alunge zăpușeala, dar o făcea mai suportabilă. Ziua parcă eram bătuți cu bice fierbinți. Până și umbra zidurilor ardea, n-aveam unde să ne refugiem. Tufele de oțetari căpătaseră un sunet uscat și flăcări mari țâșneau parcă din bălării. Toată partea dinspre pădure arăta cârpită din petice gălbui și cenușii. Așa o vedeam de pe peron unde stăteam vlăguiți de căldură așteptând să vină seara și ducîndu-ne mereu la
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
în stare să fie la înălțimea tragediei pe care o trăiește și de aceea simte nevoia s-o ia în derâdere în fața spectatorilor. Din spatele gării se auzeau scâncetele arțarului. Vântul amenința să smulgă tabla de pe acoperiș și biciuia tufele de oțetari. Pădurea nu se mai zărea acum deloc. Mi-am adus aminte de vorba unuia din profesorii mei: Femeia este fizică, iar bărbatul metafizic". Și mi-a venit să râd. În ce măsură eram eu metafizic? Doar dacă acceptam că metafizica mea era
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
de tranzit; că am apărut undeva într-o gară și pe urmă am trecut din gară în gară, din tren în tren, mergând spre nicăieri, până ce, undeva pe un peron sau într-un vagon, murim. Soarele care scaldă tufele de oțetari te contrazice. De vină ești tu și coaja în care te afli. Din nefericire, se pare însă că sânt victima optimă. Îmblânzitorii n-au trebuit decât să-mi arate cobra. Eu le-am făcut singur treaba după aceea. Am visat
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
le-am făcut singur treaba după aceea. Am visat cobra și am făcut din ea o obsesie. Sigur că trebuia să mă întorc în mlaștină. 11. Chiar a doua zi, când nici o adiere de vânt nu mai clătina tufele de oțetari, m-am dus să mă conving dacă visasem sau nu. M-am învîrtit însă pe cărările dintre smârcuri fără nici un rezultat. Nici urmă de colibă. Și, ca și prima oară, nu rămânea nici un semn în spatele meu. Mlaștina îmi ștergea urmele
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
încordați, privind umbrele, ca și cum ne așteptam ca ele să se însuflețească. În cele din urmă, obosiți, am ațipit. A doua zi, în drum spre gară, aveam sentimentul ciudat că ne întoarcem acasă. Când am zărit clădirea coșcovită, petele tufelor de oțetari și cei doi plopi singuratici ― nu v-am spus până acum că sânt doi plopi în spatele magaziei? ― am răsuflat ușurați. Aproape de peron, pe jumătate îngropată în praf, am găsit o foaie de hârtie murdară. Am despăturit-o, am cercetat-o
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
auzit valurile. Se făcuse chiar o liniște de pustiu. Dispăruse și luna, iar întunericul căzuse peste toate ca o pătură. Când am reușit să disting ceva, mai întîi o pasăre, o bucată de cer tulbure, după aceea o tufă de oțetari, mi-am dat seama' că eram lângă gară. 22. Dacă vreți să vă faceți o idee despre viața mea e destul să vă gândiți la borderourile cu cifre din gară. Ore precise de plecare a trenurilor și nici o destinație. Sau
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
reamintește și mie pe acest țărm. La orizont se preling vapoare care nu deșteaptă În mine nici o poftă de drum. Dimpotrivă, sînt bucuros să stau la această fereastră; să văd aceeași mare și să strivesc Între degete aceleași frunze de oțetar de lîngă zidul casei. Mă Întreb dacă există vreo recompensă pentru cei care nu pot rătăci jovial; și-mi spun: da, satisfacția de a descoperi sub acest gest retractil o iubire fără condiții. Nimic nu mă mai Împiedică În acele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
umplu de amintirile ei, să-mi satur setea de dragoste și de consecvență. Tot ce rîvnesc se află În ceea ce Ariadna murmură din nou: Aceasta-i menirea mea și a dragostei, să dau oricărui labirint o ieșire... Lumina care Îneacă oțetarii e caldă ca o mîngîiere. Și țîșnește parcă din ceea ce simt În această clipă, fremătînd și respingînd Încă o dată lecția amară a indiferenței. Fata Morgana Piramidele sînt goale, repetă unii cu Încăpățînare și tristețe, În vreme ce Don Quijote, fericit și eroic, pornește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Olimpul trebuie să fie pustiu, Însă cadavrul sfinxului grec nu va fi găsit În prăpastia unde s-a aruncat. Zeul-Întrebare trăiește... VÎntul de toamnă răscolește o mare pe care n-o mai zăresc. O umbră s-a strecurat parcă printre oțetarii uzi de ploaie. Forma mea de speranță și de demnitate e să văd În Întuneric doi ochi lucind fosforescenți... Cuprinsul SFINXUL OEDIP LABIRINTUL TEZEU ARIADNA SISIF ULISE LOTOFAGII AHILE PASAREA PHOENIX OLIMPUL MUNTELE CÎMPIA PROMETEU NARCIS ICAR ANTEU APOLO DIONYSOS
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Cuza cu 10 taleri pentru că făcuse un pat nou, cu baldachin, pentru dormitorul Mariei Obrenovici, în casele ce aceasta le ținea pe podul Mogoșoaiei, pe lângă Biserica Amzei. Un al document, din 1890, vorbea de un Rapsodilea Goncea, birtaș, din mahalaua Oțetarilor, eliberat din prizonul de la Măgurele, unde fusese depus ca un „priscaveț“ (mincinos) ce era. Subprefectul de Prahova, Teofil Marțu, îi plătise răscumpărarea. Referire la episodul cu arestarea și întemnițarea lui Rapsodilea făcea și profesorul Astrih Georgescu în monografia Localuri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Măgurele, unde fusese depus ca un „priscaveț“ (mincinos) ce era. Subprefectul de Prahova, Teofil Marțu, îi plătise răscumpărarea. Referire la episodul cu arestarea și întemnițarea lui Rapsodilea făcea și profesorul Astrih Georgescu în monografia Localuri de petrecere și desfătare din Oțetari (Editura Calea Din Nou Îndreptată, București-Urziceni-Bazargic, 1927). În ziua de 22 mai 1890 (stil vechi), când în capitală se sărbătorise pentru prima data ziua de 1 Mai, a muncitorilor de pretutindeni, Rapsodilea organizase o petrecere în birtul său la care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
încrețind Dunărea în mari bulboane, răsucind apa în largi cercuri, un fel de răsfăț al plictisului de a curge leneșe în neștire. Se întindeau apoi razele peste malul celălalt, tot printre scame de nori, înroșind lutul, târându-se printre bozii, oțetari, printre bălăriile înalte, printre care, abia se ghiceau, șerpuiau sârmele atârnate de niște șpalieri parcă. Se duceau apoi razele, obosite, până lângă zidurile bătrânei biserici, ziduri negre, arse, înconjurate de un brâu de schele. Încercaseră probabil să refacă biserica, schimbaseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
spre câmpul Cuțaridei. Era răcoare și noaptea de septembrie avea o limpezime strălucitoare. În depărtare se vedeau luminile Bucureștiului, ca un policandru atârnat de cerul jos. Numai aproape, spre mahalaua Filantropiei, pâlpâiau felinare cu gaz, chioare și rare, pierdute sub oțetari sălbatici. În urma 59 cailor rămânea o dâră lungă de praf, care se așternea greu peste iarba scurtă a maidanelor. Drumul era lung și pungașul amorțise. II durea spatele și i se făcuse somn, hâțânat pe șira ascuțită a calului. Mânzocul
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
mai aproape. Dinspre Filantropia se deschisese un drum nou cu prăvălii de cărămidă, și noaptea, peste câmpul rămas, felinarele cu gaz răspândeau o lumină albastră, puțină, pâlpâitoare. Pe șoseaua de piatră, treceau convoaie lungi de căruțe goale. În margini răsăriseră oțetari cu frunze lungi și rare, ca niște degete rășchirate. Numai spre groapă nu se îndesa nimeni. Deasupra gurii ei largi, căscate, plutea un abur greu, alb. Drumul camioanelor se schimbase, trecea peste maidan, făcea un ocol spre curtea lui Stere
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
moi și se uita cu grijă când într-o parte, când în alta. Nașul îi spunea: - Ce, ți-e frică? De, că nu mai ai șaisprezece ani și-ai stat cu el în pat... Soarele strălucea vesel deasupra, și în oțetarii Cațaveiului se zbăteau vrăbiile gureșe. Toată mahalaua era la porți și-o privea pe țigancă. Bozoncea se gândea că lăsase casa pe mâna lui Mitică Ciolan, care trebuia să fie cu ochii-n patru pe lăutari, să nu-i facă
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
acea după-amiază. N-o să-și dea seama. Tu o să te uiți și-o să vezi cum se gătește pentru oraș. Așteptam sub fereastra ei ușor înfrigurat. Mi-era teamă să nu fiu surprins. D. mă pitise după o tufă mare de oțetar, chiar în dreptul ferestrei. Lumina, într-adevăr, s-a aprins. Curva a intrat în odaie. Era într-un capot gălbui. Și l-a scos și a rămas într-un furou albastru. Se plimba nehotărâtă prin cameră, parcă nu știa ce să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pat. A turnat apă în el dintr-o cană mare, albă, de tinichea și, cu picioarele larg desfăcute, cu ligheanul între ele, s-a aplecat și a început să se spele sub burtă. Probabil am făcut o mișcare bruscă, crengile oțetarului au lovit fereastra și abia atunci curva a privit spre geam. A văzut perdeaua trasă și m-a zărit și pe mine. A rămas puțin nedumerită, apoi a pornit spre fereastră, făcându-mi semn să nu plec. A venit la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ale măslinilor bătrâni din Grecia și zidul din fața ferestrelor. Un zid de cărămidă veche, roasă de intemperii, care închide curtea, spre miazăzi. Când nu plouă, vin să picotească pe el, amețite de soare, câteva ciori. Dincolo, se văd crengile unor oțetari al căror verde viguros contrastează cu galbenul veșted al zidului. Am aproape șaptezeci și patru de ani, vârstă la care nu pot pretinde că soarta n-a fost indulgentă cu mine. Mi-a acordat suficient timp pentru a da existenței
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
crăpătură, pe unde vine un licăr de speranță. Mai târziu, m-a copleșit o senzație stranie de irealitate. Mă afundam, parcă, într-un fel de timp gol, ruinat, pustiu, auzind ca prin vis vântul care izbea afară, de zid, crengile oțetarilor. Prin întuneric, ghiceam dunga cenușie care e sabia tatei din tabloul de pe perete, dar memoria mea devenise cețoasă, nesigură, încărcată de resturi ale unor întîmplări greu de fixat într-o vreme precisă. La un moment dat, mi s-a părut
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]
-
deoparte după câteva pagini. Când primesc, rar, câte un telefon, am dificultăți să întrețin conversația mai mult timp. Fac tot ce pot s-o scurtez. Efortul de a rămâne politicos mă obosește. În schimb, îmi pierd ore întregi privind niște oțetari banali sau zidul cu ciori. M-am sălbăticit, nu mă mai pot baza, se pare, pe nevoia de alții, care nu m-a părăsit niciodată până acum și mă surprind având impulsuri mizantropice. Adevăratul creștin e pesimist, s-ar zice
Deșertul pentru totdeauna by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295604_a_296933]