142 matches
-
principele nu a dispus ca toate scrierile sale să fi distruse, dimpotrivă a permis erudiților să și le procure 246. Și mai îndrăzneață putea fi comparația cu Marcus Junius Brutus, unul dintre asasinii lui Cezar, cum dă de înțeles trimiterea ovidiană, dat fiind că și la Tacit (ibid.) cele două nume al lui Antoniu și al lui Brutus unul dintre asasinii lui Cezar sunt legate: Antonii epistulae, Bruti contiones 247. Numele lui Brutus implica un întreg program politic 248. După cum se
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
ale unor anumite personaje. După părerea lui Scholte 255, epitetul de doctus, folosit de obicei de Ovidiu pentru a-și defini colegii din domeniul artelor de nouă orientare, este atribuit aici unui filosof sau, oricum, unui gânditor. Și, dacă reminescențele ovidiene legate de omul și ideile lui Brutus asasinul lui Cezar -, nu ne înșeală, înseamnă că și destinatarul scrierilor sale, Brutus, al cărui nume face trimitere la toate aceste elemente, trebuie să fi trăit într-un mediu spiritual mai degrabă stoic
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
mizerabilul destin". Această insistență a lui Ovidiu asupra discrepanței dintre voința (= împotrivirea) lui Brutus și voința destinului depășește o simplă formulare poetică, pentru a sugera, cunoscătorului prăpastia dintre cei care secondau resemnați destinul, soarta, norocul care adesea maschează, în opera ovidiană exilul, cum era Augustus și cei care se împotriveau acestora. Această tenace voință de dușmănie a poetului persistă atât la sfârșitul celor cinci ani care au trecut, cât și la începutul următorilor cinci ani din exilul său la Tomis. Perstat
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
adevăr mai calde, mai pătrunse de emoție și aproape s-ar putea crede că sunt sincere. Dată fiind puțina sinceritate a lui Ovidiu față de Augustus în alte situații, avem un semn de îndoială și în ceea ce privește fragmentul de față. Ambiguitatea expresiei ovidiene în general, nu ne permite să sesizăm o sinceritate totală. S-ar putea crede că la mijloc ar putea fi o batjocoră atroce pe seama persoanei imperiale. Laudele exagerate aduse unei persoane înțelepte nu pot lăsa decât această impresie. Mai mult
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
eventuala dispariție lui Augustus, s-ar fi întors vremurile bune ale libertății republicane. Cu a noastră scrisoare ne situăm în jurul anului 14 d.H. Nu știm care era starea sănătății împăratului la acea vreme, dar, în orice caz, unele exprimări 276 ovidiene dau de înțeles că moartea lui Augustus era aproape și că, de altfel, nu ar fi trebuit să întârzie. Astfel de "presimțiri ale sufletului timorat" al sulmonezului, în loc să fie luate drept cuvinte de implorare către împărat, ar putea părea, mai
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
sens al cuvântului" ar putea fi interpretate drept previziuni asupra morții iminente a principelui, ajunse la Tomis de la prietenii de la Roma, care-l țineau la curent pe Ovidiu cu vești din viața Urbei. Oricum ar fi, vom reveni asupra corespondenței ovidiene de la Pontus pe tema sănătății lui Augustus în capitolul dedicat special legăturilor dintre Ovidiu și Augustus. Din scrisoarea III, II Ex Ponto, reiese însă că și Cotta Maximus face parte dintre prietenii lui Ovidiu care nu l-au abandonat în
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
se adaugă prin alianță numele celor din familia Cotta), trebuie să cugete că priește tradiției lor să ajute un prieten căzut (v. 103-110). Aici reapare un element care a fost evidențiat în repetate rânduri: exaltarea nobleței străvechi a destinatarilor scrisorilor ovidiene, în contrast subînțeles și uneori explicit, dar întotdeauna clar și semnificativ -, cu lipsa de noblețe a acelor homines novi ai lui Augustus, inclusiv a împăratului în persoană. Trebuie să subliniem faptul că Ovidiu stabilește o linie clară de tradiție spirituală
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
la curent cu activitatea sa, pentru că acest lucru îi alină sufletul. Ovidiu pare să fi avut și un motiv special ca să ceară această favoare: Cotta Maximus e un tânăr impregnat de gusturile poetului (iuvenis studiorum plene meorum). Oare chiar gusturile ovidiene îl readuc pe poet în mintea lui Cotta? De această dată este vorba de activitatea poetică și nu oratorică a destinatarului, dar oricum recunoașterea că și Cotta Maximus este cu adevărat plenus studiorum meorum (care aparțin lui Ovidiu), este cât
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
II, II, 83, reiese faptul că a luat parte la triumful lui Tiberiu din Iliria 277. Lui Messalinus, Ovidiu îi adresează două scrisori ex Ponto: I, VII și II, II278. Se poate spune că în epistola I, VII, ambiguitatea expresiei ovidiene atinge apogeul. Ovidiu declară că este singurul din familia lui Messalinus aruncat la capătul lumii, în condiții atât de vitrege de climă, civilizație și oameni 279. Dar totuși, poetul își dă seama ca afirmația de a fi "unul dintre ai
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
meu!" Quis se Caesaribus notis non fingit amicum? Da veniam fasso, tu mihi Caesar eras! (v. 21-22)280. Deși exprimarea lui Ovidiu este echivocă, poetul insinuează un fapt cert: Messalinus ocupa în inima lui Ovidiu locul lui Cezar (= Augustus). Afirmația ovidiană, fie că este interpretată la imperfect (eras), fie la viitor (eris), este cât de poate de jenantă pentru un "Cezarian" cât și pentru Augustus însuși. Pentru Ovidiu nu exista Cezarul (= Augustus), ci un alt Cezar, pe care-l numea fie
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
pe ceilalți. Și totuși Ovidiu are o remușcare propria-i culpă i-a câștigat clemența, înfrânându-i mânia. Deoarece poetului nu îi este permis să cadă personal în genunchi în fața împăratului, Messalinus, ca un mare sacerdot, trebuie să ducă mesajul ovidian zeilor, adăugând la acesta și rugăciunile poetului. "Nu încerca, totuși, o astfel de intervenție, dacă o consideri dăunătoare. Iartă-mă: ca un adevărat naufragiat, mi-e frică de orice mare, chiar și de cea mai mică" (v. 127-128). Sextus Pompeius
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
mai puțin evidente, mai mult sau mai puțin voalate, față de instituția imperială. Este mult mai credibil că Ovidiu a adresat cele două scrisori din Pont, menționate mai sus, acestui personaj. E greu de întrezărit o precisă orientare politică în destinatarul ovidian. În Epist. ex Ponto, I, VIII, Ovidiu i se adresează lui Severus, pars animae magna (v. 2), pentru a-i trece mai apoi în revistă feluritele dificultăți întâmpinate în cursul vieții sale la Tomis. La un moment dat (v. 21-24
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
se observă imediat că dificultatea invocată de Ovidiu nu era decât o scuză. Poetul demonstrează acest lucru în scrisoarea prezentă și cea următoare (XIV), pe care i le adresează, în care această "dificultate" este depășită în mod excepțional de virtuozitate ovidiană în materie de versificație. Mai mult, Sulmonezul pare să se distreze depășind această dificultate, în mod repetat, ca și cum ar fi pentru el un simplu joc pueril. De acum înainte nu va mai fi așa: îi va plăti cu vârf și
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
politico-metafizice ale lui Ovidiu și, prin urmare există chiar dacă în stare latentă, din perioada anterioară relegării la Tomis. Am făcut trimitere la unele dintre aceste rădăcini la începutul lucrării, când vorbeam despre crimen carminis: sunt premizele "metafizico-religioase" ale lumii spirituale ovidiene. Pe acest teren se dezvoltă adevăratele aspecte politice. A) A (treia) soție a lui Ovidiu, Fabia În epistola biografică Tristia IV, X, v. 69-74, Ovidiu face dezvăluiri din propria viață matrimonială: pe vremea când era încă foarte tânăr (puer), i-
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
aparținea de gens Fabia 314. Nu reușim, însă, să înțelegem foarte bine ragionamentul celor care se opun acestei concluzii: G. Nemethy (Excursus I, p. 129 și urm.), Groag 315, Scholte 316, Th.J. De Jonge, Wheeler etc., care credeau că expresiile ovidiene de genul: inter comites... suas, inque suis habuit, precum și cuvintele cultos... deos317, (ut illam) colas 318, Marcia culta tibi319, femina seu princeps omnis tibi culta per annos 320, dovedesc că "eam [= Fabiam] neque propinquam Fabii neque affinem Marciae, sed clientam
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
degrabă, aleargă să mă protejezi, fii pentru mine exemplul soției bune și împlinește-ți cu virtute trista ta datorie" (v. 63-73). Exemplele mitologice și legendare la care se referă poetul sunt în măsură să ne sugereze și natura cauzei exilului ovidian. Acestea nu au absolut nicio legătură cu desfrânarea Iuliei minor. Capaneu, Phaeton, Semele, trecuți în revistă, își datorează tragicul, dar insinuează poetul mărețul lor destin temerității (temerarius Capaneus), ambiției nemăsurate (ambitiosa Semele). Ovidiu intenționează să-și compare propria situație cu
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
Bachus, Semele, ambitiosa suis precibus, i-a ce-rut lui Jupiter, de care era iubită, să i se arate în toată splendoarea sa și, de aceea, a fost făcută cenușă de fulgerul lui Jupiter. În contrast absolut cu "timiditatea" erorii ovidiene, din natura exemplelor citate cu care se compară sulmonezul, reiese aici, parcă pentru a ne deruta și mai mult, atitutudinea sa de "temeritate, ambiție, provocare" față de Jupiter (= Augustus). E ciudat că, în ochii poetului, o asemenea atitudine de "temeritate, ambiție
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
funcției în stat, erau apropiați și de Împărat. Printre aceste personaje se numără, în primul rând, Paulus Fabius Maximus, de care ne vom ocupa în cele urmează. B) Paulus Fabius Maximus Desigur, una dintre cele mai importante personalități ale lumii ovidiene dacă nu chiar cea mai importantă este Paulus Fabius Maximus, unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai lumii politice din epoca lui Augustus. Avem mai multe informații importante despre Paulus Fabius Maximus; dar nu intenționăm să prezentăm decât strictul
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
sensul de independență al Sulmonezului, care nu tolera niciun fel de constrângere, constituia, în cel mai bun caz, împreună cu alte forțe asemănătoare, o contrabalanță la autoritatea crescândă a împăratului; Augustus, însă, nu putea să-și facă nicio iluzie asupra sensului ovidian de "libertate", dar putea fi destul de sigur asupra sensului de libertate în concepția lui Paulus și a opozanților, gândind, poate cel puțin la început -, că întoarcerea libertății antice ar trebui să se întâmple prin intermediul său. Și în viața reală existau
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
sa, salvase romanii de Hanibal. Și totuși personajul său se înalță la nivelul unui personaj viu, contemporan cu poetul, suprapunându-se, se pare, peste cel al lui Paulus Fabius Maximus. Această supoziție a noastră este coroborată de numeroase alte pasaje ovidiene, unde Paulus Fabius Maximus este așezat, în mod constant pe linia tradiționalelor virtuți și misiuni ale anticei domus, Fabia, căci jubilează poetul: "nu pe toți membrii familiei Fabia i-a răpit o singură zi". non omnis Fabios abstulit una dies365
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
dar uneori transparentă, persoana lui Paulus Fabius Maximus. Lui Paulus Fabius Maximus îi sunt dedicate Epist. ex Ponto: I, II; I, V; I, IX; II, III; III, III; III, VIII366: în total șase scrisori, mai multe decât oricărui alt destinatar ovidian. Se poate presupune foarte ușor că, dacă Paulus nu ar fi murit în 14 d.H. (cfr. Ex Ponto, IV, VI), corespondența din Pont cu Paulus ar fi devenit, fără îndoială, și mai numeroasă. Prima scrisoare, trimisă din Pontus Euxinus lui
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
și, prin urmare, trebuia să se disocieze, dacă vroia să păstreze această Prietenie, de orice acțiune care i s-ar fi putut părea jignitoare lui Augustus și, chiar mai mult, dacă el însuși ar fi avut vreun rol în greșeala ovidiană. Și, cum se va vedea în curând, Paulus se disociază în mod clar de orice responsabilitate pentru acea error a lui Ovidiu. După această paranteză, facem din nou câteva trimiteri la Epist. ex Ponto, I, II. La început, Ovidiu își
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
Ponto, I, II. La început, Ovidiu își manifestă teama că Maximus, imediat ce va citi numele poetului poate să devină dur și să citească tot restul scrisorii cu inimă ostilă. Se teme, de asemenea, că cineva ar putea vedea respectiva scrisoare ovidiană în mâinile lui Maximus. În acest moment, însă, poetul pare gata de orice: va îndrăzni să mărturisească că îi scrie lui Maximus și că i se plânge de necazurile sale. Ei bine, să vadă cine-o fi! El va îndrăzni
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
prieten și rudă adevărată, să-și mărturisească toată vina. De ce nu a făcut-o? Primul răspuns și cel mai evident este acela că Ovidiu se temea, atât de reacția lui Augustus, cât și de cea a lui Paulus însuși. Vina ovidiană era, prin urmare, legată într-un oarecare fel de persoana lui Paulus Fabius Maximus și o mărturisire completă și pe față a propriei vine lui Augustus l-ar fi implicat formal și pe Paulus. Iată cum îl apostrofează poetul la
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
de la prietenul său Paulus Fabius Maximus. Da, e nevoie de mare curaj pentru a interveni pe lângă Augustus în favoarea unui vinovat care și-a mărturisit vina, ca Ovidiu, învinuit de lezmajestate... Dar, nu aceasta ni se pare a fi esența sentimentului ovidian, atunci când solicită curaj de la Paulus. Expresiile care urmează, în ciuda echivocității lor voite, sunt foarte clare: "cu cât soarta [a se înțelege: Augustus] este mai nemiloasă, cu atât tu rezistă, având însă mare grijă, așa cum se cuvine, să nu fii învins
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]