127 matches
-
Ion Pachia-Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației..., Timișoara, Editura Aethicus, 2003, p. 134). Tot în revista Tim 17 (nr. 2, 27 februarie 1990, p. 8), Ioan Viespan, adică Ion Pachia-Tatomirescu, publică o electrizantă parodie (în cazul de față, parodistul IPT parcă întrecând originalul), Note pentru un plural, după Alain Bosquet, parodie pe care o regăsim - în Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației (2003, p. 306 sq.) - alături de încă două, una după Quadriga, de Nichita Stănescu, și cealaltă după
Destine literare by Editura Destine Literare () [Corola-journal/Science/98_a_277]
-
un editor riguros), în timp ce reperele biobibliografice îi aparțin regretatului Virgil Bulat. Apărut în 1982, volumul a constituit o surpriză pentru toți cei care nu-l cunoșteau pe acel Steinhardt de dinainte de Steinhardt: tânărul liberal și agnostic, apropiat al avangardei și parodist al discursului „noii generații”. Mizele volumului au fost mai multe; pe lângă libertatea interioară a spiritului autorului (care îi permitea să abordeze un poet scandalos pentru moralitatea tradițională), trebuie să mai luăm în calcul și contextul. În 1982, al doilea an
Către o integrală Steinhardt by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4952_a_6277]
-
și-și număra voturile. 61 Zicea că de fapt tu nici nu ești poet, că te-a umflat Manolescu ca pe broasca lui La Fontaine, dar că degeaba, nu ai substanță, nu ai nimic. Că, de fapt, tu ești un parodist, cel mult un ins care folosește limbajul generației lui Nichita Stănescu, fără nimic înnoitor. Iți recunoștea o oarecare dexteritate, dar spunea că e ceva care ține de meșteșug, nu de artă." Și bineînțeles că în toiul discuției pica un alt
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
de altfel, n-a avut timpul de excela În nici un alt curent. N-avem o tradiție solidă și „plictisitoare”, prin cantitate, a romanului romantic, așa cum n-o avem nici În materie de roman realist sau naturalist, noi fiind În esență parodiști ai unor genuri pe care, cu puține excepții, n-am știut să le cream. Am fost Întotdeauna mai talentați În a face metaliteratură, intertextualitate, post-roman, post-nuvelă, considerând că a te Înscrie Într-un gen limpede este, din start, un soi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2303_a_3628]
-
Este reafirmată natura subversivă, duplicitar-hibridă a identității scriitorului: „Un contur formal academic ascunde o mezalianță inacceptabilă spiritului comun, veșmîntul de noblețe ascunde hipertrofii” care „desfrînează fantezia în acest spațiu al tuturor posibilităților” (p. 320). Amendînd prejudecata călinesciană a unui „Urmuz parodist”, Negrici consideră că „autorul parodiază parodia” și că „Din tendința de parodiere va rămîne constantă numai înlănțuirea pedantă a subordonărilor și distincția ostentativă a construcțiilor sintactice”. Concluziile sînt altminteri foarte în spiritul „modernismului tîrziu”: „consecințele acestei patologice terori a rostirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
condamnat, fără drept de apel, la facilitate și derizoriu: „Urmuz nu poate fi înțeles decît ca un fenomen pur reactiv și polemic. El nu creează un stil, ci parodiază un stil. Dar, vai, dacă parodia e totdeauna o operație lamentabilă, parodiștii nu merită nici măcar să fie plînși. Scrierile lui Urmuz sînt un simplu parazitism al unei formule convenite”. Încercînd să demoleze „legenda” lui Urmuz, eseul polemic al lui Alexandru George are meritul de a pune în discuție un „punct nodal” al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
două acte”) de A. de Herz, „Bac!” de același dramaturg, „Ausweis” de Georgescu-Ștefănești, „Lăutarul”, „Foaie verde Grine Blatter” (cînd pe romînește, cînd, ușor stîlcit, pe nemțește), „Fetele din Popa Nan” (fără numele autorilor), „S-a aranjat!” de Ion Pribeagu (un parodist veritabil, uneori excesiv), „O revistă cu perdea” de Radu Țandără (pseudonimul lui Constantin C. Bacalbașa), diferențiere ironică, apropo de faptul că majoritatea „revistelor” erau cam „fără perdea”. Atingînd aceste aspecte, Felix Aderca nu-i învinuia pe textieri și pe interpreți
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
reverența auctorială. În orice caz, genul parodic pe care îl cultivă de o vreme autorul Clondirului de mastică (prima?) îi șade foarte bine. Pentru că acest gen poetic (pe care numai ignoranții l-ar mai putea astăzi considera minor) solicită de la parodist nu atât o ușurință a versificării pe tipare date ușurință care nu e decât aparentă, din moment ce, singur, talentul nativ nu o poate produce, în lipsa unui exercițiu îndelungat cât o inteligență ascuțită, pliată pe o empatie nu numai literară. Cum am
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
cizelând, poate croi o formă impecabilă, structura lui nu-i deloc aceea a unui liric. De fapt, el mimează poezia. După câteva poeme cu turnură elegiacă, unde deplânge zădărniciile omenești, va trece la un registru care îi convine, acela de parodist: persiflează scrierile moderniste, „decadente”, face schime de amuzament citind stanțele macedonskiene. Oricum, C., care avea să-l prefere, ca poet, pe G. Coșbuc lui M. Eminescu, manifestă o receptivitate insuficientă față de lirism. Mai e și ostilitatea lui dintotdeauna în fața inovației
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286090_a_287419]
-
lui M., ce refac sclipitor stilurile multor poeți contemporani, reliefând particularități care semnalează excesul, manierismul. Este, de altfel, cea mai originală parte a poeziei sale, situată într-o descendență ilustră, de la G. Topîrceanu la Marin Sorescu. Spirit ludic prin excelență, parodistul se și autoparodiază, recompunându-și tonalitatea dominantă în notă comică: „Să adormim, e ceasul înșelător de dulce, / departe, în mansarde, poeții se-nmulțesc. / E ora zero. Veacul se duce să se culce / cu tot ce are dânsul urât și nebunesc
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288107_a_289436]
-
să plătească), manevră menită a-l propulsa încă o dată pe șugubățul poet, acum și cu ajutorul culorilor, decisiv, în orbita Nobelului. Ajunse, de aici, de la Casa Armatei (sau piața Matache, sau...), prin canalele diplomatice, în Suedia, glumițele plastice ale simpaticului nostru parodist au toate șansele internaționalizării. Se pare că, vai, ce n-am reușit, cîndva, prin Grigorescu, sîntem pe cale de a reuși acum prin autorul inubliabilei epopei La lilieci. Nițică răbdare. 19 aprilie Sugestia de a merge la Școala "Vasile Alecsandri", pentru
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
pentru desfășurarea a ceea ce Nicolae Manolescu numea „literatură pură”, un pretext pentru exhibarea ironică a tehnicilor literare, Dicționar onomastic fiind în primul rând „un mare repertoriu de teme și motive literare, de artificii, tehnici și mijloace romanești, privite cu ochiul parodistului, [...] un flaubertian joc de-a literatura, un loc al locurilor comune, pe care, inventariindu-le ca un scrib alexandrin, autorul le și persiflează”. Asemănătoare cu Dicționar onomastic e Bibliografia generală, alt repertoriu fantezist și parodic, de asemenea cu obiect fictiv
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289687_a_291016]
-
Relev cutezanța prin care Loredana Ilie rectifică opiniile critice ale predecesorilor. În poezie, Caragiale a parodiat câteva din textele lui Eminescu, Delavrancea, Coșbuc, Alecsandri, Bolintineanu. Multe au ca obiect poeziile lui Macedonski. Critica lui Caragiale reflecta Șerban Cioculescu dezvăluie "opacitatea parodistului față de un fenomen liric". În realitate intervine Loredana Ilie -, parodiile incriminate au fost publicate în anul 1893, "anul de vârf al conștiinței artistice caragialiene" și ar trebui receptate ca expresie a unei "înțelepciuni estetice care ar presupune rezistența la lectură
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
forme și specii literare precum pamfletul în versuri sau proză, foiletonul, fabula, caricatura, fotomontajul, schița, comedia satirică. Și parodiei i s-au marcat granițe: istoria națională, politica prezentului sau valorile de patrimoniu precum poezia lui Eminescu erau domenii în care parodistul nu putea pătrunde fără grave consecințe, orice atingere fiind "un sacrilegiu sau pur și simplu un delict penal"2. În paralel au fost eliminate revistele umoristice (Veselia, Humorul, Papagalul, Pițigoiul, suprimate în 1947 sau 1948), comedia bulevardieră și revuistica, lansându
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
și pe cea a delimitării vecinătăților și a interferențelor cu celelalte moduri ale comicului. Pentru definirea adecvată și cât mai cuprinzătoare a parodiei se impune luarea în considerare a multitudinii de elemente constitutive ale formulei sale hipotextul, hipertextul, autorul parodiat, parodistul, lectorul și interacțiunile dintre acestea precum și a factorului diacronic în funcție de care se poate determina și statutul acestui gen literar în diferite etape culturale. Din aceste motive s-a putut constata că atât definițiile formale, de tipul "formă de dialogism textual
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de Linda Hutcheon în studiul Ironie, satiră, parodie din care rezultă că parodia implică o superpoziționare în relație cu ironia. În orice caz, o specificitate a parodiei, în comparație cu celelalte moduri ale comicului, este complicitatea obligatorie care trebuie să existe între parodistul care operează deturnări formale sau conținutiste asupra unei opere și receptorul, al cărui antrenament cultural îl ajută să decodeze convenția parodică bazată pe o sinteză de procedee literare: imitația, împrumutul, adaptarea, parafraza, citarea, aluzia. Spre deosebire de satiră și de sarcasm unde
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
inversiune, coroborare, colaborare etc. grefate fie asupra unui text literar, fie asupra unui stil social de comportament, parodia se intersectează în privința finalității critice cu satira. Fie că exploatează prestigiul meritat al unei opere, fie că, dimpotrivă, subminează un succes nemeritat, parodistul își probează aptitudinile mimetic-polemice și, de fapt, nu creează, dar nici nu parazitează textul, întrucât sugerează judecăți de valoare, în funcție de intenția omagială sau denigratoare a textului parodic. În cazuri concrete, așa cum va reieși din analizele parodiilor lui Caragiale și a
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
caragialiene. Motivația actului parodic, înțeles ca proces conștient, ca tehnică prin care se declanșează efectul comic, rezidă la Caragiale nu doar în instinctul ludic deformator, ci și în demersul critic și corector, de reconsiderare și reierarhizare a valorilor. Satiricul sau parodistul are "rol de oculist", cum nota Al. O. Teodoreanu, pentru că "el ne prezintă o lentilă măritoare cu ajutorul căreia să putem urmări ceea ce a văzut el cu ochiul liber"82. Pseudoconfesiunea "simt enorm și văd monstruos" poate fi, așa cum demonstra Zarifopol
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de care pare că nu e conștient Macedonski prin afișarea ostentativă a unei orgolioase poze de artist damnat. Lui Șerban Cioculescu multe dintre poeziile îndreptate împotriva școlii macedonskiene i se pare că ar ilustra "mai puțin caducitatea acesteia, decât opacitatea parodistului față de fenomenul liric"87. Din punctul nostru de vedere, întrucât sunt apărute în 1893, anul de vârf al conștiinței artistice caragialiene, aceste pastișe parodice ar trebui înțelese mai degrabă ca manifestări ale unei înțelepciuni estetice care ar presupune rezistența la
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Psalmilor arghezieni, de pildă, implică și surăsul condescendent al criticului în măsură să reproducă tocmai acele dislocări și amputări sintactice, acele subite redistribuiri de valori gramaticale ale cuvintelor, prin care Arghezi forța limbajul să se împrospăteze, dar care, prin condeiul parodistului dobândesc efecte comice nebănuite: Ajuns acum la pragul tău, mă iată. Cremene dură, mă putui în pisc Să mă găsesc prin stânci și să mă isc Din pulbere, cu glezna-nsângerată.95 Pe de altă parte, Caragiale a devenit la
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
doar până la un punct și conferă instrumentarului parodic funcționalități diferite. În acest sens, așa cum notam în capitolul corespunzător, motivația actului parodic rezidă la Caragiale în instinctul ludic, asociat demersului critic și corector, de reconsiderare și reierarhizare a valorilor. Satiricul și parodistul au "rol de oculist", așa cum nota Al. O. Teodoreanu, sau de "oftalmoftolog", cum remarca printr-o ingenioasă invenție terminologică Vasile Gogea, pentru că "ne prezintă o lentilă măritoare cu ajutorul căreia să putem urmări ceea ce a văzut el cu ochiul liber."143
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
de probare a virtuozității, a capacității de abordare dezinvolte a variatelor stiluri sau, chiar tentația etalării calităților de scriitor total. Clasicizat și deci tezaurizat și confirmat cu valoare de unicat, textul caragialian este o mare provocare. Obișnuitul impuls profanator al parodistului e vizibil temperat și substituit de un scop mai înalt, de însușire creatoare a sugestiilor și a motivelor sursei, finalizat într-o nouă operă, simultan reconfirmare a validității modelului și certificare a virtuților alchimice ale succesorului. Acceleratul complimentelor din volumul
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
steril, ci își dovedește competența de a-l continua original. În creuzetul său textual amalgamează și topește toate motivele operei caragialiene, obținând o sinteză superioară, profund "simionesciană". Tonul obiectiv și stilul indirect liber nu trădează nici emoția elogiatorului, nici disprețul parodistului, ci reflectă conștiința demnității gestului succesoral. Se aplică, astfel, scrupulos, o rețetă sigură: într-un cadru comun multor schițe compartimentul de tren -, personaje caragialești emblematice (Leonida Condeescu, Turturel, Mache și Lache, o "coniță" cu un nepoțel "deștept foc") și însuși
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Filosofia lui Caragiale, Editura Albatros, București, 2003. Pârvulescu, Ioana, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale, Editura Humanitas, București, 2011. Ralea, Mihai, Lumea lui Caragiale, în Valori, Fundația pentru Literatură și Artă "Regele Carol", 1935. Regman, Cornel, "Caragiale pamfletar și parodist" în Selecție din selecție, Editura Eminescu, 1972. Silvestru, Valentin, Elemente de caragialeologie, Editura Eminescu, București, 1979. Simion, Eugen, Prefața: I. L. Caragiale și spiritul românesc la volumele I.L. Caragiale, Opere, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000. Simion, Eugen, Scriitori români de azi
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Ilie, Loredana, "Comicul absurdului la Caragiale", Annales Universitatis Apulensis, Philologica, Tom 1, Alba Iulia, 2002, pp. 107-114. Ilie, Loredana, " Atitudinea comică și personalitatea caragialiană", în Buletinul Universității PetrolGaze din Ploiești, nr. 2, 2003, pp. 72-76. Ilie, Loredana, "Caragiale fabulist și parodist" în Buletinul Universității Petrol-Gaze din Ploiești, volum LV, seria Stiințe umaniste, nr. 4/2003, pp. 13-19. Ilie, Loredana, "Caragialismul în perioada interbelică", Annales Universitatis Apulensis, Philologica, Tom 1, Alba Iulia, 2003, pp. 113-119. Ilie, Loredana, "Nonaristotelismul caragialian", publicat în volumul
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]