302 matches
-
oraș. Inițial localitatea s-a numit "Căbiceni" iar denumirea actuală a căpătat-o "("în urmă dupre numele stării sociale a locuitorilor, cari aparțineau la căpitenia locală a corpului Darabanilor")". Această numire se deduce, după unii de la nemțescul "Trabani" ce înseamnă pedestrași, dupa alții de la turcescul DER-BAN, adică păzitor de poartă. Darabanii constituiau un corp de armată pedestru și permanent. Din acest corp de armată se luau străjile la curtea Domnului. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Darabani se ridică la
Darabani () [Corola-website/Science/297057_a_298386]
-
a păstrat suveranitatea mai mult decât statele vecine. Albania era un stat condus de regi: Statul alban emitea propria monedă, avea o armată mare care încă începând cu sec. I î.Hr., conform surselor antice, era compusă din 60 000 de pedestrași și 20 000 de călăreți. În condițiile cele mai grele și complicate din punct de vedere al politicii externe - de exemplu, atacurile khazarilor, războaiele persano-bizantine, arabo-persane, arabo-bizantine - când Albania devenea arena operațiunilor militare, Mehranizii puteau să-și păstreze independența în
Albania Caucaziană () [Corola-website/Science/303971_a_305300]
-
desfășurat pe deal de-a lungul crestei acestuia de la vest la est. Grupul lui Norfolk de sulițași a rămas pe flancul drept, protejând tunurile și pe cei aproximativ 1.200 de arcași. Grupul lui Richard format din 3.000 de pedestrași, s-a așezat în centru. Oamenii lui Northumberland au păzit flancul stâng; el avea aproximativ 4.000 de oameni, dintre care mulți călare. De pe creasta dealului, Richard avea o imagine panoramică a zonei. El îl vedea pe Stanley cu cei
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
de Ibelin și Gérard de Ridefort în ariergardă și cu regele și Curtea sa în centru. La început, sarazinii s-au limitat să lovească și să fugă. Cavalerii din centrul coloanei cruciate au fost obligați să se deplaseze cu viteza pedestrașilor, care formau o mânecă protectoare în jurul lor, apărând caii de săgețile sarazinilor, datorită cămășilor din zale sau apărătoarelor din piele. Soarele era nemilos, nu erau copaci care să ofere umbră pe drumul de calcar pe care se deplasau. Cavalerii, cu
Bătălia de la Hattin () [Corola-website/Science/310791_a_312120]
-
grele, cu hainele groase colorate care izolau fierbințeala cămășilor de zale, împiedicându-le să le ardă pielea, își ștergeau sudoarea plină de praf de pe ochi și priveau cu suspiciune înainte, așteptând atacul care știau că va veni. În jurul lor erau pedestrașii, care făceau gesturi deșucheate pentru a reduce tensiunea. Unii erau mercenari bine echipați din Genova sau Țările de Jos, înarmați cu arbalete mari, care își câștigau existența urmându-i pe cei care îi plăteau. Alții erau orășeni din orașele de
Bătălia de la Hattin () [Corola-website/Science/310791_a_312120]
-
de săgețile sarazinilor, mulți cavaleri mărșluind cu infanteria. Moralul armatei creștine era foarte scăzut, unii cavaleri trecând la inamic. Dificultățile au încetinit înaintarea coloanei până când marșul a fost din nou oprit. Infanteria cedase brusc și, cu strigăte puternice, sute de pedestrași părăsiseră coloana, năpustindu-se pe pantele stâncoase spre locul în care credeau că vor găsi apă. Confruntat cu dispersarea întregii coloane, Guy nu are de ales și își ridică cortul. În jurul lui s-au strâns majoritatea cavalerilor din coloana centrală
Bătălia de la Hattin () [Corola-website/Science/310791_a_312120]
-
Tinerfe și apoi de Zebenzui. În decembrie 1493, Alonso Fernández de Lugo obține de la rege confirmarea dreptului de a conduce cucerirea insulei Tenerife. În aprilie 1494, venind din Gran Canaria, cuceritorul debarca la Santa Cruz de Tenerife cu 2000 de pedestrași și 200 de călăreți. Construiesc un fort, avansează în interior și reușesc să captureze un rege local pe care îl prezintă la Curte lui Ferdinand și Isabellei. De remarcat este reacția diverșilor mincey la cucerire. Ei se împart în două
Tenerife () [Corola-website/Science/306785_a_308114]
-
războinici. Dacă nu ne grăbim, au să plece. Și, luându-l pe Ofuku de mână, Hiyoshi porni în fugă după ceilalți. Din praf se înălțau cai de război și drapele. Erau vreo douăzeci de samurai călări și cam două sute de pedestrași. În urma lor venea un grup pestriți de scutieri: purtători de sulițe, lănci și arcuri. Tăind-o peste Câmpia Inaba, dinspre Drumul Atsuta, începură să urce malul Râului Shonai. Copiii ocoliră caii, cățărându-se pe dâmb. Cu ochi strălucitori, Hiyoshi, Ofuku
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
lăncilor. Fețele lor transpirate erau atât de pline de praf, încât numai ochii le mai străluceau. — Dați apă cailor, ordonă un ofițer. Samuarii călări transmiseră ordinul cu glasuri sonore. Urmă un alt ordin, de a se odihni. Călăreții descălecară, iar pedestrașii se opriră în loc. Oftând ușurați, se lăsară să cadă pe iarbă. Dincolo de râu, Castelul Kiyosu părea nespus de mic. Unul dintre samurai era fratele mai mic al lui Oda Nobunaga, Yosaburo. Se așeză pe un scăunel, privind cerul, înconjurat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
chiar și vara, când nu ardea focul. „Toate astea... M-aș simți mai bine dacă ar arde,” reflectă ea. Lângă un perete al magaziei stătea rezemată o suliță cu coadă neagră de stejar, deasupra căreia era atârnat un coif de pedestraș și ceva ce părea a fi o parte dintr-o veche armură. Pe vremea când soțul ei mergea la luptă, acel echipament fusese cel mai bun pe care-l avea. Acum era acoperit cu funingine și, la fel ca soțul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
decise ea. Pe vremea măritișului cu Kinoshita Yaemon, crezuse că era cel mai bine să ia de soț un samurai. Casa din Gokiso unde se născuse, deși mică, era a unei familii de samurai, și cu toate că Yaemon nu era decât pedestraș, se număra printre slujitorii lui Oda Nobunaga. Când deveniseră soț și soție, jurând că „în viitor, vom câștiga o mie de banițe de orez”, armura le simbolizase speranțele și avusese întâietate pe lângă lucrurile gospodărești pe care le dorise. Nu putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
dintre visurile lor de tinerețe și realitatea prezentă nu merita nici un moment de gândire. Era un blestem care-i rodea inima. Soțul ei fusese schilodit înainte de a fi apucat să se distingă în luptă. Întrucât nu era decât un biet pedestraș, fusese silit să plece din slujba seniorului. În primele șase luni îi fusese greu să-și câștige traiul și sfârșise prin a deveni fermier. Acum, nici măcar de asta nu mai era capabil. Ajutorul sosise din mână de femei. Luându-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
guvernării, pe aceea ce a vedea lumea așa cum e și de a judeca oamenii. Dar fac prinsoare că oamenii de-aici consideră că lovirea și străpungerea adversarilor e cea mai grozavă artă din toate. Aceasta ar fi de folos pentru pedestrași și soldații de rând, dar să fie oare esențială pentru un mare general care... — Ia vezi cum vorbești! se răsti unul dintre samurai, trântindu-i un pumn îndesat în obraz. — Au! își duse Hiyoshi ambele mâini la gură, ca și cum i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
rece în fântână, îl tăie în feli și-l servi pe Hiyoshi. — Doar șaptesprezece ani are? Bine, dar nu știe nimic, continuă ea. Gândește-te la tine, când erai de vârsta lui. Chiar dacă acum ești trecut de patruzeci, tot soldat pedestraș ai rămas. Cam puțin din partea ta, nu? — Ia mai taci, o opri Otowaka, cu o expresie jignită. De vreme ce nu găsesc că se cade ca alți tineri să-și trăiască viața la fel ca mine, am ceva să le spun. După
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
care le puteau purta la o ieșire în aer liber. Dar, la sunetul cornului și în bătaia tobelor, formară regimente care se ciocniră în mijlocul râului. Apele clocoteau și, în spuma albă imaculată, se luptau samurai cu samurai, un contingent de pedestrași împotriva altuia. Lăncile de bambus se roteau val-vârtej, însă posesorii lor mai degrabă se băteau cu ele, decât să se împungă. Cele ce nu-și nimereau ținta plescăiau în apă, azvârlind prin aer curcubee. Șapte sau opt generali călări își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Ridicându-se ca un șobolan ud, bătu imediat din picior, strigând: — N-am să mănânc bătaie niciodată! Daisuke îl zări și arătă spre el: — Generalul armatei de la răsărit e acolo! Înconjurați-l și prindeți-l viu! Stârnind spumă și stropi, pedestrașii se repeziră direct către Nobunaga. Cu o lance de bambus, Nobunaga dădu o lovitură în coiful unul soldat, doborându-l; apoi, azvârli lancea spre următorul. — Nu-i lăsați să se apropie! Un grup de oameni de-ai săi sosiră să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
acelui necunoscut murdar îl intriga. Poate din cauză că simțea spranța fierbinte care ardea în sufletul lui Hiyoshi. — Vorbește! La auzul acestui glas, Hiyoshi aproape că uită de durere și de gărzi. — Tatăl meu l-a slujit pe tatăl dumneavoastră ca soldat pedestraș. Numele lui era Kinoshita Yaemon. Eu sunt fiul său, Hiyoshi. După moartea tatălui meu, am locuit cu mama în Nakamura. Speram să găsesc o ocazie de a vă sluji și am căutat un mesager, dar în cele din urmă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
se întorcea înaintea micului dejun. Dar în ziua aceea, Nobunaga își întoarse calul spre răsărit, la răspântie, îndepărtându-se de Moriyama. — Stăpâne! — Acum unde se mai duce? Suprinși și nedumeriți, cei cinci sau șase însoțitori călări porniră după el. Evident, pedestrașii și sandalagiii rămaseră în urmă, răzlețiți de-a lungul drumului. Numai doi dintre servitori, Ganmaku și Tokichiro, deși rămăseseră în urmă, o luară la fugă cu disperare, hotărâți să nu piardă din ochi calul stăpânului lor. — Pe toți zeii! Se-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
decât să-i amărască și să-i enerveze pe servitori. Primul lucru pe care-l făcu Tokichiro fu acela de a-i elibera pe slujitori de sub această apăsare. Apoi, se înfățișă la Nobunaga cu următoarea propunere: — Iarna, samuraii mai tineri, pedestrașii și slugile își petrec zilele în casă, mâncând, bând și stând la palavre. Înainte de a economisi din cărbunii și lemnele de foc, eu aș sugera cu umilință ca Domnia Voastră să ia măsuri pentru a corecta aceste rele obiceiuri. Nobunaga le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
cărbunii și lemnele de foc, eu aș sugera cu umilință ca Domnia Voastră să ia măsuri pentru a corecta aceste rele obiceiuri. Nobunaga le dădu repede porunci vasalilor săi superiori. Aceștia îi chemară la un loc pe șeful slugilor și comandantul pedestrașilor, pentru a discuta îndatoririle servitorilor în timp ce pace: reparații de armuri, lecturi, practicarea meditației Zen și turneele de inspecție prin provincie. Apoi, cel mai important lucru, antrenamentele în tehnica lăncii și a armelor de foc, proiecte de construcții în castel și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
cu ceva. Ce leafă ai acum? Primesc treizeci de kan-i. — Numai atât? — E mai mult decât merit, doamne. — Ți-o măresc la o sută de kan-i, te transfer la regimentul de lăncieri și te pun în fruntea a treizeci de pedestrași. Tokichiro rămase tăcut. Strict în termeni de serviciu, posturile de supraveghetor peste cărbuni și lemnele de foc, precum și de șef al lucrărilor de construcție, le erau rezervate samurailor de rang înalt. Dar prin venele sale curgea un sânge tânăr și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
construcție, le erau rezervate samurailor de rang înalt. Dar prin venele sale curgea un sânge tânăr și, în mod firesc, sperase ani de zile să primească o slujbă activă în regimentul de arcași sau de muschetari. Comanda a treizeci de pedestrași era cel mai mic grad de comandant militar. Însă era un post care-i plăcea mult mai mult decât conducerea grajdurilor sau a bucătăriilor. Era atât de fericit, încât uită un moment de discreție și vorbi pe negândite, cu aceeași
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
lui Mori Yoshinari și optzeci sub Shibata Katsuie, deci în total cam vreo două sute. V-am așteptat ca să vă însoțim. Printre arcașii lui Yoshinari se afla și Mataemon, iar Tokichiro era și el în mulțime, în fruntea a treizeci de pedestrași. Nobunaga îl observă de îndată. „E aici și Maimuța.” Din șa, privi peste cei două sute de ostași emoționați. „Iată ce partizani am,” își spuse el, cu ochii luminându-i-se. În fața valurilor furtunoase ale celor patruzeci de mii de soildați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
niște valuri tumultuoase și nu avea timp ca picioarele să i se oprească. Și cu toate că nu conta prea mult, era comandantul a treizeci de pedeștri și nu se putea plânge, oricât de neplăcută era situația. Până la moarte. Până la moarte. Soldele pedestrașilor erau atât de mici, încât abia le ajungeau pentru a-și întreține familiile. Iar vocea mută și deznădăjduită care le gâfâia în pântece își găsea ecoul în stomacul lui Tokichiro. Era posibil ca niște oameni să se lepede așa de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
ai lui Asano Mataemon se stânsese pe versantul de la miazănoapte, puțin mai departe de grosul armatei. Deși erau arcași, lupta din acea zi nu avea să le solicite arcurile și săgețile, așa că oamenii purtau lănci. Micul grup de treizeci de pedestrași conduși de Tokichiro era alături de ei, iar când comandantul le ordonă oamenilor să se odihnească, Tokichiro le transmise ordinul și subordonaților lui. Aceștia răspunseră trăgând adânc aer în piept și prăbușindu-se pe iarbă, la umbra muntelui. Tokichiro își frecă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]