159 matches
-
comportament asemănător verbului a vedea. Acceptă pasivul cu se independent de tipul de construcție - cu un nominal obiect direct (275), într-o structură cu obiect direct avansat (276) sau cu obiect direct realizat prin propoziție conjuncțională (277). Selecția trăsăturii aspectuale [+Perfectiv] face ca verbul să accepte doar pasivizarea prototipică (278): ACTIV PASIV (275) Aud pianul. > (275') Se aude pianul. (276) Îl aud pe Andrei cântând. > (276') Se aude Andrei cântând. (277) Aud că susură apa. > (277') Se aude că susură apa
[Corola-publishinghouse/Science/85018_a_85804]
-
complementizatorului (că, să, dacă) se asociază cu anumite distincții semantice. Verbul a auzi admite, în sens larg, aceleași posibilități de complementare ca și a vedea, cu precizarea că selecția complementizatorului să se poate produce doar dacă verbul are trăsăturile [+Negativ] [+ Perfectiv], actualizând sensul "a afla". Verbul a simți nu admite decât construcția cu propoziție conjuncțională introdusă prin că, dezvoltând, în unele dintre aceste structuri, un sens modal epistemic. Verbele de percepție intențională admit tipare sintactice mult mai puțin variate. De asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/85018_a_85804]
-
interpretare sau de formulare; 9. Evitarea corecției răspunsului greșit asigură formarea unor soluții minime de vorbire compensatorie gradului de deficit, încât, dacă modul de exprimare are un grad de inteligibilitate rezonabil, se admite că încurajarea răspunsului permite formarea unei baze perfective în exprimarea viitoare. Din punct de vedere tehnic, după Voinescu I, se procedează astfel: În afaziile receptive este necesară refacerea, accesibilizarea și reorganizarea engramelor senzoriale și funcției paradigmatice. Stimulii auditivi au caracter colocvial întrebare - răspuns și se administrează bolnavului prin
Recuperarea şi investigaţii le paraclinice în tulburările de comunicare verbală by Bogdan Dionisie () [Corola-publishinghouse/Science/91643_a_93183]
-
Formele finite sintetice (55a, 56a) amalgamează în structura lor internă atât trăsături (merg − mergi // mergeam − mergeai), cât și trăsături verbale de mod (indicativ / subjonctiv: merge / meargă),timp (prezent/trecut: merge / mergea - merse - mersese; perfect/mai-mult-ca-perfect: merse / mersese) și aspect (imperfectiv / perfectiv: merg - mergeam / merse - mersese), astfel că pe baza formelor sintetice nu putem decide în această chestiune. În schimb, distribuția formelor analitice (55b, 56b, 57) arată că deplasarea verbului lexical are loc independent de trăsăturile trăsăturile ale subiectului, marcate în structura
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
păstrând specificarea de mod și timp constantă pentru identificarea diferențelor aspectuale și, respectiv, specificarea de mod și aspect constantă pentru identificare diferențelor de timp). La indicativ, distincțiile aspectuale nu sunt sistematic marcate prin flective; în schimb, distincția perfectum / infectum (temă perfectivă / imperfectivă) s-a păstrat din latină pentru unele clase de verbe, fiind vizibilă atunci când comparăm mai-mult-ca-perfectul sau perfectul simplu cu imperfectul sau prezentul: mers- vs merg-. (67) merge M-M-C-PERFECT PERFECT SIMPLU IMPERFECT PREZENT 1SG mersesem mersei mergeam mergø 2SG merseseși
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
făcuserăți făcurăți făceați faceți 3PL făcuserăø făcurăø făceau facø Categoria aspectului este astfel realizată prin mijloace discrete nonsincretice, ceea ce justifică proiectarea unui Grup al Aspectului (ASPP) independent. Trecând la categoria categoria timpului, este de observat, în primul rând, că timpurile perfective se disting între ele prin prezența sufixului -se- (subliniat în tabelul (68)) la mai-mult-ca-perfect și prin folosirea unor desinențe de persoană distincte în unele poziții din paradigmă (e.g. 1SG: -m pentru mai-mult-ca-perfect vs -i perfect simplu). În plus, timpurile perfective
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
perfective se disting între ele prin prezența sufixului -se- (subliniat în tabelul (68)) la mai-mult-ca-perfect și prin folosirea unor desinențe de persoană distincte în unele poziții din paradigmă (e.g. 1SG: -m pentru mai-mult-ca-perfect vs -i perfect simplu). În plus, timpurile perfective prezintă o desinență specială de plural, -ră (dublu subliniată în tabelul (68)), absentă la timpurile bazate pe tema imperfectivă. Și formele bazate pe tema imperfectivă prezintă distincții marcate de timp: sufixul -a- distinge imperfectul de prezent; în ce privește marcarea trăsăturilor ale
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
deci prin mijloace discrete nonsincretice, proiectarea unui Grup al Timpului (TP) independent fiind întemeiată. În concluzie, considerăm că proiectarea în grupuri distincte a categoriilor de mod, timp și aspect se justifică pe considerente empirice; trăsături precum [indicativ / subjonctiv] / [trecut / prezent] / [perfectiv / imperfectiv] se valorizează prin morfeme diferite în centre funcționale diferite. În acord cu Principiul oglinzii formulat de Baker (1985) și cu cartografierea domeniului funcțional verbal realizată de Cinque (1999), ierarhia proiecțiilor funcționale este dată în oglindă de ordonarea morfemelor funcționale
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
în acord cu rezultatele din gramatica structurală, v. Guțu Romalo 1968) tipologia trăsăturilor lexicalizate de română, rezultat care ne va permite să identificăm mai exact proiecțiile discrete din câmpurile sintactice de mod, timp și aspect; pentru moment, trăsături aspectuale ca perfectiv / imperfectiv, temporale ca prezent / non-prezent și de mod ca indicativ / subjonctiv/imperativ, bine delimitate ca opoziții în gramatica structurală, apar a fi extrem de relevante 3.1.3 Derivarea structurilor analitice 3.1.3.1 Nivelul deplasării verbului în structurile analitice
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
ni se pare că, atunci când necesitățile de satisfacere a temporalității impun selecția unui participiu perfect (prezumptiv perfect, viitor anterior, condițional perfect), auxiliarul principal (care are ca trăsătură de selecție selectarea unui complement irrealis) nu poate selecta direct participiul perfect (formă perfectivă, asociată cu interpretarea realis, după cum arată perfectul compus); astfel, este necesară inserția auxiliarului fi, care să satisfacă trăsătura de selecție a auxiliarului principal. Subjonctivul perfect și infinitivul perfect validează această ipoteză de analiză: atât subjonctivul, cât și infinitivul sunt forme
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
trăsăturile de selecție ale complementizatorilor să și a. În fine, Avram și Hill (2007) corectează interpretarea tradițională a auxiliarului fi (nonpasiv), arătând că acesta apare exclusiv în condițiile în care modalitatea formei analitice este irrealis, nefiind, de fapt, un auxiliar perfectiv / aspectual (cum este calificat în general în gramaticile tradiționale); faptul că apare în structuri în care fi selectează un gerunziu (o fi plecând, voi fi plecând, ar fi plecând), iar interpretarea structurii nu este sub nicio formă perfectivă validează această
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
un auxiliar perfectiv / aspectual (cum este calificat în general în gramaticile tradiționale); faptul că apare în structuri în care fi selectează un gerunziu (o fi plecând, voi fi plecând, ar fi plecând), iar interpretarea structurii nu este sub nicio formă perfectivă validează această ipoteză de analiză a auxiliarului fi. Ledgeway (2015a) observă și explică faptul că fi este coocurent cu (i.e. selectat de) toate auxiliarele, cu excepția auxiliarului avea de la perfectul compus (*au fi plecat/plecând); perfectul compus este, din punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
-ți ar-e a-u În al doilea rând, auxiliarul de perfect compus (în română) își are originea în formele de prezent ale verbului latinesc habere în structuri posesive (lat. Habeo epistulas scriptas '(lit.) Am scrisori scrise') reanalizate diacronic ca structuri perfective (Am scris scrisori) (v. Harris 1982; Pinkster 1987; Adams 2013: 615-651; Roberts 2013 pentru limbile romanice; Rosetti 1968, Caragiu-Marioțeanu 1969, Dimitrescu 1978 pentru română): (96) lat. habere> rom. auxiliarul a avea habeo>aibu>amu (prin analogie cu 1PL) > am habes
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
inversiune V-AUX25 sunt prezente și în majoritatea celorlalte varietăți romanice vechi: spaniola veche, italiana veche, franceza veche, catalana și provensala medievale, portugheza veche. Autori ca Rivero (1993); Mensching (2012); Dragomirescu (2015a) subliniază varietatea tipurilor de auxiliar care permit inversiunea: auxiliare perfective, condiționale, de viitor. De asemenea, Dragomirescu (2015a) arată inversiunea de acest tip este atestată în unele varietăți sud-dunărene (istroromână și meglenoromână) și că, cel puțin pentru structurile perfective, se poate invoca și moștenirea latină, dată fiind existența a două linearizări
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
2012); Dragomirescu (2015a) subliniază varietatea tipurilor de auxiliar care permit inversiunea: auxiliare perfective, condiționale, de viitor. De asemenea, Dragomirescu (2015a) arată inversiunea de acest tip este atestată în unele varietăți sud-dunărene (istroromână și meglenoromână) și că, cel puțin pentru structurile perfective, se poate invoca și moștenirea latină, dată fiind existența a două linearizări posibile HABEO + participiu și participiu + HABEO în latină (v. Adams 2013: 615-651; cf. și Vasiliu și Ionescu Ruxăndoiu 1986: 180 pentru româna comună). Inversiunea V-AUX antrenează și
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
deplasându-se în domeniul flexionar. Fenomenul deplasării auxiliarului la C nu este sistematic investigat în bibliografie; datele de care dispunem sunt deci mai limitate, majoritatea autorilor consultați (Rivero 1993; Roberts 1993, 1994; Mensching 2012; Poletto 2014) exemplificând fenomenul prin auxiliare perfective. Structuri cu encliză pronominală la auxiliar sunt înregistrate în franceza veche, italiana veche și spaniola veche: (74) a. Ai le jou bien fait? avea.AUX.1SG îl eu bine făcut ' Am făcut-o bine?' (franceza veche; Roberts 1994) b. Hailo
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
prin adjuncție la stânga în structura verbului - semantica și distribuția diferită a semiadverbelor arată că acestea sunt generate în proiecții diferite: majoritatea semiadverbelor sunt aspectuale (generate în Asp0), însă un semiadverb ca și este la limita dintre temporal (anterior) și aspectual (perfectiv); în timp ce mai a beneficiat de o analize mai detaliate, pentru alte semiadverbe este nevoie de analize mai amănunțite care să coreleze semantica cu poziția lor de generare, derivând și restricțiile de combinare specifice • deplasarea verbului în română, nivelul general de
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
am să plec / aveam să plec / o să plec). 47 Analiza lui Ledgeway (2015a) este ușor mai complexă decât versiunea prezentată în textul principal, însă inuiția este aceeași: în tradiția Benveniste - Kayne, Ledgeway (2015a) aduce argumente solide pentru derivarea auxiliarului avea (perfectiv) din încorporarea unei prepoziții nule în structura lui fi. Structura internă a lui avea îl conține astfel pe fi, ceea ce explică incompatibilitatea celor două auxiliare. 48 O altă soluție pe care am sugerat-o pentru a rezolva această tensiune dintre
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
desemnînd perfectul simplu ca fiind "piatra de temelie" a povestirii, arată de asemenea funcționarea sa temporală și cauzală: "aduce cu sine o desfășurare, adică o înțelegere a povestirii" (1953, p. 26). Ceea ce s-a pus în evidență aici este valoarea perfectivă a perfectului simplu care permite evenimentelor să se grefeze pe el, marcînd astfel punctele de incidență ale unei serii evenimențiale. În cadrul "descrierii homerice", se remarcă faptul că, datorită perfectului simplu, propozițiile descriptive primesc statutul de "nucleu" al lanțului evenimențial-cauzal. De
by Jean-Michel Adam, André Petitjean în colaborare cu F. Revaz [Corola-publishinghouse/Science/1084_a_2592]
-
Dixon (1994: 99) − este determinat de orientarea sintactică diferită spre evenimentele cunoscute, în raport cu cele care urmează să se întâmple. Dacă există o marcare de tip absolutiv/ergativ, e de așteptat ca aceasta să funcționeze la timpul trecut sau la aspectul perfectiv, evenimentele încheiate putând fi puse în legătură cu S sau O29. La celelalte timpuri și la aspectul imperfectiv, este mai probabil să existe un sistem nominativ−acuzativ, pentru că ceva ce nu s-a întâmplat încă este îndreptat spre un potențial agent, adică
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
determinată de timp sau de aspect, atunci marcarea ergativă va fi întotdeauna la timpurile trecute. Aceeași idee, formulată însă mai rezervat, apare și la Gildea (2003: 4), care arată că majoritatea partițiilor bazate pe timp/aspect au aceeași direcție: trecut/perfectiv = ergativ, nontrecut/imperfectiv = nonergativ, dar există și excepții. (d) Propoziție principală vs propoziție subordonată Este posibil ca sistemul de marcare cazuală din propozițiile principale să fie diferit de cel din subordonate. Acest tip de partiție 30 − arată Dixon (1994: 101
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
variantele eliptice ale construcțiilor tranzitive. Schimbările de tipar (acuzativ > ergativ; ergativ > acuzativ) pot apărea ca o consecință a gramaticalizării perifrazelor de timp−aspect−mod. Frecvența partiției determinate de timp−aspect, deci folosirea tiparului ergativ la timpul trecut și la aspectul perfectiv, a fost explicată prin ipoteza că tiparul ergativ își are originea în construcția pasivă. Creissels (2006) susține însă că partiția determinată de timp−aspect−mod (ergativul folosit la trecut/perfectiv) se poate să se fi dezvoltat ca o consecință a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
deci folosirea tiparului ergativ la timpul trecut și la aspectul perfectiv, a fost explicată prin ipoteza că tiparul ergativ își are originea în construcția pasivă. Creissels (2006) susține însă că partiția determinată de timp−aspect−mod (ergativul folosit la trecut/perfectiv) se poate să se fi dezvoltat ca o consecință a evoluției perifrazelor posesiv-rezultative, în limbile acuzative având predicații posesive în care posesorul e codat ca oblic. În limbile ergative, dezvoltarea acestor perifraze a dus la partiție: folosirea acuzativului la prezent
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
influența englezei (în condiții de bilingvism), este pe cale să treacă de la sistemul ergativ la cel acuzativ 86. Influența englezei însă se suprapune peste tendința sistemelor lingvistice de a evolua de la aspect la gramaticalizarea timpurilor: în tongană, numai construcțiile la aspectul perfectiv, atras către timp, tind către sistemul acuzativ. Pentru o altă zonă geografică și pentru alt tip de contact, direct, Dixon (1994: 228) susține ideea că limbile învecinate se influențează prin faptul că limbile indiene moderne au astăzi caracteristici ergative ca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
mai timpurie fază a limbilor indo-europene moderne, exista o structură preergativă. Instrumentalul/genitivul nu era un caz distinct, din moment ce fuzionase cu alte cazuri oblice, cu excepția locativului, care a rămas distinct în multe limbi. Autoarea analizează evoluția sistemului trecutului și al perfectivului în limbile indo-europene, cu referire specială la hindi și la urdu, arătând că o evoluție asemănătoare caracterizează și limbile romanice. Montaut (2006) susține că tiparul ergativ și tiparul nominativ din indo-europeană reprezintă stadii diferite ale aceleiași logici de reînnoire a
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]