527 matches
-
prevalat asupra celei estetice, apoi raportul de forțe s-a inversat, grație întâlnirii dintre literatură și presă, înclinând balanța în favoarea celei din urmă. Pamfletul rămâne, astăzi, din perspectivă jurnalistică, un act justițiabil care se organizează artistic în jurul unei intenții punitive. Polemistul declanșează atacul, gândind o strategie coerentă și vizând o finalitate concretă și pragmatică: impunerea propriului punct de vedere. Pamfletarul (ca și satiristul) urmărește să dezvăluie, să descalifice, să flageleze sau să aseptizeze un teritoriu pe care senzorii săi îl percep
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
pamfletului, certifică absența unei finalități imediat pragmatice, în favoarea jocului gratuit și a inventivității artistice. Ambele forme iau ca pretext actualitatea sau, mai precis, o dimensiune obiectivă, evenimențială, care să poată constitui premiza actului polemic. Însă raportarea la real este diferită. Polemistul își asumă realitatea într-un discurs hermeneutic ce tinde spre echilibru, sobrietate, lipsa divagațiilor și atac sau apărare punctuale, în timp ce, pentru pamfletar, realitatea e spațiul care stimulează fantezia, disipându-se ulterior în imaginarul fertil al artistului. Demersul analitic al Marianei Ionescu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
parte, afirmațiile), tocmai specificul artei poetului, care condiționează finalitatea estetică de glisare dinspre real spre imaginar și de modul în care improvizația, ficțiunea transcend cotidianul pentru a se elibera de sub hegemonia restrictivă a unui timp și spațiu date. Pamfletarul este polemistul ale cărui percepții senzoriale s-au "pervertit" (simte enorm și vede monstruos). Abandonarea argumentelor de autoritate ad rem, ad locum, ad verecundiam în favoarea evadării în imaginar fac din pamfletar un estet al polemicii. Și pamfletul, și polemica se adresează unui
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
în favoarea evadării în imaginar fac din pamfletar un estet al polemicii. Și pamfletul, și polemica se adresează unui anumit tip de cititor cu disponibilități selective, capabil să decodifice subtilități de fond și de formă, flexibil intelectual, într-un cuvânt inteligent. Polemistul, printr-un factum elaborat, mizează pe adeziunea publicului, la care se raportează ca la o instanță critică responsabilă și imparțială. În cazul pamfletului, principala finalitate este delectarea publicului; captivarea atenției prin stimularea laturii imaginare, creative, a disponibilității pentru joc, disimulare
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
un secol, dacă socotim începuturile lui Heliade-Rădulescu și încheiem cu interbelicii (publicistica lui Ion Vinea, de pildă, ar putea constitui obiectul unui demers analitic și hermeneutic profiabil), trecând prin Eminescu, Hașdeu, Maiorescu, C.A. Rosetti, pentru a nominaliza doar câțiva polemiști de vocație. În concluzie, operația de identificare a expresivității în discursul scriitorilor-gazetari ar echivala cu o aventură a deconspirării "figuralului"( Laurent Jenny) care, în discurs, joacă rolul de indice al "redeschiderii lumii, al continuării originării sale, al activării unei noi
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
agresivitatea, chiar simulând-o, mizând pe reactivarea sentimentului infantil al "bucuriei distructive" (J.-Ch. Darmon) pentru că: "În pamflet, ca și în comedie, și ca în toată satira, rezidă puterea imbatabilă a surâsului"51. În structura sa profundă, gluma reflectă ideologia polemistului și sistemul de valori pe care îl reprezintă, ambele în contradicție cu subiectul și obiectul glumei, ca surse ale unui comic punitiv. Prin glumă, polemistul execută o dublă mișcare: sancțiunea, vizând adversarul și destinderea, delectarea, orientându-se spre cititorul-arbitru sau
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
toată satira, rezidă puterea imbatabilă a surâsului"51. În structura sa profundă, gluma reflectă ideologia polemistului și sistemul de valori pe care îl reprezintă, ambele în contradicție cu subiectul și obiectul glumei, ca surse ale unui comic punitiv. Prin glumă, polemistul execută o dublă mișcare: sancțiunea, vizând adversarul și destinderea, delectarea, orientându-se spre cititorul-arbitru sau, în formularea lui Charles Darmon, "estetica glumei se înscrie într-o configurație de cenzură și autocenzură unde nondicibilul descrie un spațiu de joc nedefinit între
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
implicați. Polemica este dialogică, prin excelență, și deci "obligatoriu intențională" (Gilbert Dispaux). Ea nu poate fi concepută în afara dimensiunii teleologice care relevă intenția locutorului de a se raporta cu un anumit scop și într-un anume fel la destinatar(i). Polemistul (= eul enunțării, actantul principal) ipostaziază, înainte de toate, subiectul generic surprins în dinamismul intrinsec al comunicării, așa cum îl percepe Ducrot: "De fiecare dată când zicem ceva, imaginăm pe cineva care ar gândi contrariul și la care ne opunem"54. În polemica
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
subiectul generic surprins în dinamismul intrinsec al comunicării, așa cum îl percepe Ducrot: "De fiecare dată când zicem ceva, imaginăm pe cineva care ar gândi contrariul și la care ne opunem"54. În polemica literară, dinamica schemei actanțiale variază în funcție de orientarea polemistului spre cei doi destinatari ai săi: fie spre public (martor imparțial), pentru a-i relata mobilul polemicii și a-l face, astfel, părtaș la dispută, fie spre preopinent (țintă, mai ales în scrisoarea deschisă), iar atunci ofensiva este frontală și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Munteanu, pe urmele lui Ducrot și Maingueneau, delimitează, în cazul enunțului ironic și/sau parodic, spre exemplu, între enunțiatorul și locutorul enunțării, adică între două instanțe locutive corespunzătoare dublei dimensiuni a enunțării (referențială și modală). Privit ca act ilocutoriu, discursul polemistului este adresat, cel mai adesea, unui "tu" absent din planul suprafeței textuale (putem vorbi de prezența unui "tu" "al auto-alocuțiunii" [Gerard Genette], spre exemplu "N-ai putere, s-a isprăvit, victoria nu va fi a ta" sau "Nu dai ca să
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
prezența lectorului este subînțeleasă). Esența, și nu prezența ei, este identificabilă în structura de adâncime, pentru că numai și numai ei i se datorează însăși existența concretă/pragmatică a textului polemic în ipostaza de discurs tipărit într-o publicație periodică. Atunci când polemistului i se substituie pamfletarul, în schema actanțială se produce un dezechilibru, dat fiind că acest Tu (=lector avizat) este susceptibil de a face front comun cu Eu. În termenii lui B. Andrès, situația se prezintă astfel: "Între acest Eu prezent
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
închis într-o dilemă"57. De fapt, este vorba de o falsă dilemă, atâta timp cât psihologia lecturii ne arată că lectorul fidel al textului pamfletar se solidarizează nu cu anatemizatul, ci cu enunțătorul discursului anatemizant. În polemică, rolurile se modifică sensibil. Polemistul (Eu) mizează pe complicitatea unui Tu căruia i se adresează oficial, aulic chiar, la persoana a III-a, ca unei instanțe superioare de judecată. În acest caz, uzanța persoanei a treia "îl ridică pe interlocutor deasupra condiției de persoană și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
întâlnim nenumărate formulări de genul: "cititorul a constatat" sau "aș fi voit să mai stăm de vorbă cu cititorul și despre alte subiecte decât (...)". Formalismul adresării traduce o reverență în fața publicului, perceput ca destinatar colectiv sau individual, atitudine prin care polemistul se distanțează strategic, simulând poziția protocolară în fața unei instanțe superioare. Acest Tu, convertit metonimic în El (țara, cititorul etc.), este, în esență, beneficiarul, ipso facto, al polemicii literare. Efortul persuadării îl vizează implicit pentru că, până la urmă, el stabilește învingătorul. În
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
unei instanțe superioare. Acest Tu, convertit metonimic în El (țara, cititorul etc.), este, în esență, beneficiarul, ipso facto, al polemicii literare. Efortul persuadării îl vizează implicit pentru că, până la urmă, el stabilește învingătorul. În alte situații, adresarea directă reduce distanța dintre polemist și lectorul său, prezența acestuia fiind marcată deictic în textul polemic prin uzajul imperativului: "Auziți sinistrele banalități [...]", "Ascultați mădular de frază [...]", "I-auziți monstruozitate literară [...]"60. Polemistul se instalează pe același palier cu lectorul, mizând pe complicitatea sa în atacul
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
până la urmă, el stabilește învingătorul. În alte situații, adresarea directă reduce distanța dintre polemist și lectorul său, prezența acestuia fiind marcată deictic în textul polemic prin uzajul imperativului: "Auziți sinistrele banalități [...]", "Ascultați mădular de frază [...]", "I-auziți monstruozitate literară [...]"60. Polemistul se instalează pe același palier cu lectorul, mizând pe complicitatea sa în atacul frontal. E tocmai ceea ce arătam puțin mai sus, și anume că polemistul este flancat discret de pamfletar, ca o strategie retorică de a violenta pasivitatea lectorului și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
prin uzajul imperativului: "Auziți sinistrele banalități [...]", "Ascultați mădular de frază [...]", "I-auziți monstruozitate literară [...]"60. Polemistul se instalează pe același palier cu lectorul, mizând pe complicitatea sa în atacul frontal. E tocmai ceea ce arătam puțin mai sus, și anume că polemistul este flancat discret de pamfletar, ca o strategie retorică de a violenta pasivitatea lectorului și de a-l aduce în miezul diputei. Cu alte cuvinte, polemistul împrumută, la nevoie, din resursele stilistice ale pamfletarului pentru a da culoare disputei și
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sa în atacul frontal. E tocmai ceea ce arătam puțin mai sus, și anume că polemistul este flancat discret de pamfletar, ca o strategie retorică de a violenta pasivitatea lectorului și de a-l aduce în miezul diputei. Cu alte cuvinte, polemistul împrumută, la nevoie, din resursele stilistice ale pamfletarului pentru a da culoare disputei și a-și seduce lectorul-jurat. Imperativul fiind marcă a enunțării performative în genere, activează puternic în text prezența lui Tu, ca partener esențial de dialog, iar prin
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sau disimulată sub varii formule, în cel pamfletar și/sau satiric) nu ca persoană, ci ca personaj în polemica literară. Dincolo de statutul său real, deseori invocat în polemică, El dobândește și un statut fictiv, grație percepției subiective și, implicit, inventivității polemistului. Un caz particular de discurs polemic este scrisoarea deschisă, acolo unde destinatarii își schimbă doar aparent pozițiile. Adresarea directă redistribuie doar formal rolurile deictice, astfel că preopinentul apare ca actant privilegiat în schimbul polemic direct (un Tu viu și dinamic), în timp ce
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Dispaux 63 stabilește, drept criteriu taxonomic al argumentării, criteriul subiectului sau, altfel spus, al intenției care stă la baza discursului, ca demers teleologic, orientat spre destinatar(i). Astfel, vorbim de judecățile de observator, de evaluator și de prescriptor, pe care polemistul, ca subiect al argumentării, și le asumă în mod diferit, în funcție de receptorul vizat. Dacă, prin comunicarea unei observații, relația dialogică se stabilește prioritar între polemist și publicul său, în virtutea intenției primului de a stabili o relație cât mai obiectivă cu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
destinatar(i). Astfel, vorbim de judecățile de observator, de evaluator și de prescriptor, pe care polemistul, ca subiect al argumentării, și le asumă în mod diferit, în funcție de receptorul vizat. Dacă, prin comunicarea unei observații, relația dialogică se stabilește prioritar între polemist și publicul său, în virtutea intenției primului de a stabili o relație cât mai obiectivă cu al doilea, prin comunicarea unei evaluări, relația dialogică, susceptibilă de a atinge gradul maxim de subiectivitate, vizează, de regulă, adversarul. Cât despre comunicarea unei prescripții
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ă). Astăzi, argumentul ad hominem apare, din perspectiva teoriei argumentării, nuanțat prin două atribute: circumstanțial (se referă la atacarea ideii unei persoane prin atacarea credibilității acesteia) și personal (se referă la discreditarea unei idei prin discreditarea persoanei care o susține). Polemist de carieră, Nicolae Iorga, susținător al argumentării riguroase privind teza în sine, pledează într-un articol celebru și pentru argumentul ad hominem astfel: "Cu cât talentul sau energia vinovatului sunt mai mari, cu cât situația lui e mai înaltă, cu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
identitatea, acest lucru se întâmplă mereu în pamfletul alegorizat, ci re-etalată negativ, printr-un joc politicos care exclude referințe fizice sau particulare calomnioase. Adversarul este vizat, astfel, în calitatea sa de persoană publică, moralmente vulnerabilă, tocmai pe acest palier. Când polemistul este dedublat de pamfletar, identitatea nominală a adversarului dispare, iar personajului nou creat i se construiește o imagine fizică și psihică fictivă și, evident, anamorfozată. Tot teoria argumentării ne furnizează o tipologie standard a argumentelor, care poate fi aplicată cu
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
fost preluate și puse în circulație ca atare de către exegeza literară, dobândind o legitimare generală. În ceea ce privește citarea bumerang sau argumentul prin retorsiune (Marc Angenot), aceasta este, fără îndoială, strategia la care se apelează cel mai des în schimbul polemic pentru că permite polemistului să-și atace adversarul cu propriile lui arme. Prin retorsiune, polemistul se folosește de cuvintele preopinentului pentru a le demasca, într-un fel sau altul, vulnerabilitatea (în planul moral, ca eroare intenționată, sau în cel estetic, ca mostră a ignoranței
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
dobândind o legitimare generală. În ceea ce privește citarea bumerang sau argumentul prin retorsiune (Marc Angenot), aceasta este, fără îndoială, strategia la care se apelează cel mai des în schimbul polemic pentru că permite polemistului să-și atace adversarul cu propriile lui arme. Prin retorsiune, polemistul se folosește de cuvintele preopinentului pentru a le demasca, într-un fel sau altul, vulnerabilitatea (în planul moral, ca eroare intenționată, sau în cel estetic, ca mostră a ignoranței sau lipsei de talent). Polemistul știe că, selectând citatul, el decontextualizează
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
cu propriile lui arme. Prin retorsiune, polemistul se folosește de cuvintele preopinentului pentru a le demasca, într-un fel sau altul, vulnerabilitatea (în planul moral, ca eroare intenționată, sau în cel estetic, ca mostră a ignoranței sau lipsei de talent). Polemistul știe că, selectând citatul, el decontextualizează automat unul sau mai multe enunțuri ale preopinentului, iar prin aceasta atentează la semnificația globală a discursului advers (în afară de cazurile când avem de-a face cu o reproducere in integrum). E, în esență, o
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]