287 matches
-
atunci când se produc mutații importante în planul lor semantic și în morfologia lor. Poziția autorilor capitolului Predicatul, din vol. II al G.A. (ediția 1963): „Preferăm să analizăm în aceste construcții funcțiunea sintactică a fiecăruia din elementele lor componente: verb predicat + complement (completivă) direct(ă), în cazul celor mai multe, verb predicat + subiect (subiectivă) în cazul lui a trebui (+ conjunctiv sau infinitiv) etc. (p. 98), ar conduce la anularea unor distincții existente în mod obiectiv în interpretarea prin textul lingvistic a unei realități
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și în morfologia lor. Poziția autorilor capitolului Predicatul, din vol. II al G.A. (ediția 1963): „Preferăm să analizăm în aceste construcții funcțiunea sintactică a fiecăruia din elementele lor componente: verb predicat + complement (completivă) direct(ă), în cazul celor mai multe, verb predicat + subiect (subiectivă) în cazul lui a trebui (+ conjunctiv sau infinitiv) etc. (p. 98), ar conduce la anularea unor distincții existente în mod obiectiv în interpretarea prin textul lingvistic a unei realități extralingvistice: Trebuie să fie la Veneția. (verb predic. + subiect
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Raportul de simultaneitate este, în astfel de sintagme, de cele mai multe ori însoțit de o nuanță aspectuală; acțiunea este imperfectivă. Verbe personale - verbe impersonaletc "Verbe personale - verbe impersonale" Din cea de-a doua perspectivă, a relației sintactice fundamentale, relația de interdependență predicat subiect, prin care verbul guvernează câmpul semantico-sintactic central, care reprezintă (sau poate reprezenta) nucleul predicațional al enunțului, se disting două clase de verbe, din care fac parte atât verbe predicative cât și verbe nepredicative • verbe personale • verbe impersonale Structura enunțului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rezultatul acțiunii etc. Prima limită (originea, cauza, punctul de plecare) a (al) procesualității introduce în conținutul semantic al verbului o componentă specifică, dezvoltată în interiorul categoriei gramaticale de persoană, care condiționează și sintaxa sa, în primul rând în interiorul relației sintactice subiect predicat. Situată în perspectiva semantico-sintactică descrisă de raportul dintre procesualitatea verbală și originea acestuia, opoziția personal-impersonal implică două direcții, interdependente, dar care se relevă una la nivel morfologic (sau morfo-sintactic), cealaltă la nivel sintactic, reflectând: - reacția verbului față de categoria gramaticală a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gramaticală a persoanei. Aceste particularități sunt condiționate de planul semantic-ontologic al verbului, care face necesară sau nu, posibilă sau nu, relația cu un subiect, determină oarecum natura relației în funcție de compatibilitatea/incompatibilitatea cu natura subiectului, modalitatea de satisfacere a relației subiect predicat. Verbe personale Sunt personale verbele care se arată indiferente la natura „cauzei” acțiunii pe care o exprimă; ele au doar nevoie de exprimarea lingvistică, mai exact, sintactică a acestei „cauze” care, în structura propoziției, ia forma subiectului, activ sau pasiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
voi ei. Prin aceasta, conjunctivul perfect activ (eu să fi lăudat etc.) se deosebește de conjunctivul prezent pasiv (eu să fiu lăudat etc.). Conjunctivul perfect este singura formă temporală în structura căreia „flexiunea” auxiliarului a fi diferă de a verbului predicat a fi. În constituirea optativului perfect al verbelor libere, auxiliarul vine cu formele sale de optativ prezent: aș, ai, ar, am, ați, ar fi (cântat, lucrat, coborât, făcut, mers etc.). La infinitiv perfect, forma auxiliarului este de infinitiv prezent: a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sensuri gramaticale de natură funcțional-sintactică: ‘subiect’, ‘complement’, ‘predicat’; • deictică, întrucât relația sintactică și generarea funcțiilor sintactice este orientată, în mai multe cazuri, de „punctul de vedere” al subiectului vorbitor 12. Prin aceasta, sensul de diateză al verbului (cel mai adesea, predicat) și sensul sintactic (corespunzând funcției sintactice pe care o realizează) al termenilor cu care intră în relații sintactice (dependență și interdependență) se interferează, în diferite moduri, în cvasi-totalitatea situațiilor. Astfel, într-un enunț cu verbul la diateza activă: Copilul a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Și de-atunci în orice noapte / Plâng pe patul meu deștept.” (M. Eminescu) În plan semantic, verbul la diateza activă se caracterizează prin trăsătura +activitate, în înțeles sintactic: autorul exprimat prin substantivul (pronumele, propoziția) - subiect „face” acțiunea exprimată prin verbul predicat; acțiunea pleacă de la „obiectul” - autor/agent al acțiunii, interpretat lingvistic prin termenul situat de subiectul vorbitor în poziția de subiect gramatical: A șMariaț a plecat. În enunțurile cu verbe tranzitive, acțiunea care pleacă de la un autor/agent al acțiunii își
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
recunosc. șsubiectț șpredicatț Observații: Sintagma este suficientă în această structură pe baza a trei termeni. Un al patrulea termen - complement semantic al verbului - este posibil numai în cazul verbelor cu dublă tranzitivitate: șEuț mă întreb care este sensul vieții. Subiect Predicat ¬ Complement direct Morfemul poate fi reluat, redundant, prin forma lungă, accentuată a pronumelui reflexiv, ca variantă specială de complement (direct) intern, pentru a dezvolta diferite valori stilistice: „Pân’ce-oi simți... C-ajung pe mine însumi a nu mă mai
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin trăsătura +reflexivitate, implicând, în interiorul relației verb (predicat) nume (subiect), coexistența, în sfera subiectului, a trăsăturilor +activ și +pasiv, în raport semantic cu un același „obiect” în realitatea extralingvistică: „obiectul” exprimat prin substantivul (pronumele) subiect face acțiunea exprimată prin verbul predicat (Maria recunoaște) și suferă tot el aceeași acțiune (...recunoaște pe sine): Maria recunoaște pe sine ® Maria se recunoaște (pe sine). Acțiunea pleacă de la subiect (Maria/ea) și se întoarce la subiect (pe ea/pe sine). Nominativul (pronumelui, substantivului) prezintă ipostaza
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
patru/cinci termeni, reprezentând trei/patru unități lexicale autonome: substantiv/pronume - morfemul se+verb - pronume (un pronume personal sau două pronume nehotărâte). În interiorul sintagmei (în ambele structuri: cu trei sau patru unități lexicale autonome), se dezvoltă trei funcții sintactice: subiect predicat ¬ complement de reciprocitate. (Ei) se+ironizează între ei/unul pe altul. șsubiectț șpredicatț ¬ șcompl. de reciprocitateț Observații: Cel de-al treilea constituent sintactic (complementul de reciprocitate) poate lipsi, mai ales când verbul nu poate dezvolta, datorită conținutului său lexical, diateza
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pronumelor personale) se manifestă ca o constantă semantică (cu natură diferită în funcție de tipul de pronume) a componenților acestei clase. La verb, își are originea și se manifestă în situația de comunicare și în sintaxa enunțului; în desfășurarea relației de interdependență predicat subiect se înscrie în sfera de acțiune a principiului acordului. În desfășurarea procesului de comunicare, persoana exprimă raportul dintre protagoniștii actului lingvistic (enunțarea) și protagoniștii acțiunii verbale din structura enunțului - obiect al enunțării. Ca și la pronume, categoria gramaticală a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
protagonistul locutor este protagonistul (interpretat lingvistic ca subiect gramatical) acțiunii (exprimată lingvistic prin verbul-predicat): Eu spun că Eu (locutorul) am cântat. Eu = Eu • pers. a II-a: interlocutorul este relevat de către subiectul vorbitor ca protagonist (subiectul pronominal) al acțiunii verbale (predicat): Eu spun că Tu (interlocutorul) ai cântat. Tu = Tu • pers. a III-a: locutorul atribuie acțiunea verbului-predicat unui protagonist (interpretat ca subiect gramatical) din sfera obiectului comunicării, care nu participă la actul vorbirii: Eu spun că El (obiectul comunicării) a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cinstit poate privi lumea cu ochii deschiși. Când verbul copulativ intră în raport de complementaritate cu un nume predicativ cu dezvoltare propozițională (propoziția predicativă din gramaticile curente), predicatul dezvoltă nucleul unei propoziții complexe: „Lumea-i cum este.” (M. Eminescu) subiect predicat 2. Cea de a doua situație este reprezentată de verbele semiauxiliare (de modalitate, de aspect, de temporalitate). Expresie a interpretării subiective a planului semantic al verbului predicativ care își asumă predicația, aceste verbe realizează predicatul compus: • ca predicat sintetic (verbal
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
antitetic: 1. verbe personale - verbe impersonale 2. verbe tranzitive - verbe intranzitive Verbe personale - verbe impersonaletc "Verbe personale - verbe impersonale" De apartenența verbului la una din cele două categorii depinde dezvoltarea câmpului semantico-sintactic central, descris de nucleul predicațional, întemeiat pe relația predicat subiect. Verbele personale devin predicate în desfășurarea predicației, prin intrarea în relație sintactică de interdependență cu un nume (pronume, propoziție etc.), devenit(ă) subiect - expresie sintactică a cauzei/originii dimensiunii „procesuale”, proprie conținutului semantic al verbului, prin care se satisface
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
devenit(ă) subiect - expresie sintactică a cauzei/originii dimensiunii „procesuale”, proprie conținutului semantic al verbului, prin care se satisface valența lui liberă, obligatorie: a veni + cocoare ® Vin cocoarele. Nucleul predicațional generat prin asumarea predicației de către verbe personale are structură bimembră: Predicat Subiect: „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: Joace unul și pe patru, / Totuși tu ghici-vei chipu-i.” (M. Eminescu) În interiorul nucleului predicațional, dezvoltat de relația de interdependență, verbul-predicat își actualizează propriul conținut lexical din perspectiva
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
patru, / Totuși tu ghici-vei chipu-i.” (M. Eminescu) În interiorul nucleului predicațional, dezvoltat de relația de interdependență, verbul-predicat își actualizează propriul conținut lexical din perspectiva planului semantic al termenului-subiect, supus actualizării, la rândul său, din perspectiva planului semantic al termenului predicat: „Porni luceafărul. Creșteau / În cer a lui aripe Și căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe.” (M. Eminescu) În planul expresiei, verbul-predicat (sau component al predicatului) „se orientează” (S.Pușcariu) după termenul-subiect, prin structura flectivului în baza
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
orientează în interiorul opoziției de număr (și gen, dacă se află la diateza pasivă) după nucleul predicațional al subiectivei (pronume relativ + verb): Supraviețuiește ticăloșiei cel ce rămâne de partea adevărului. Supraviețuiesc ticăloșiei cei ce rămân de partea adevărului. Dacă propoziția-subiect are predicat multiplu, verbul-predicat al propoziției complexe se situează la singular: Cine cunoaște adevărul și-l tace se așează singur între ticăloși. În desfășurarea predicației, verbele (expresiile) impersonale absolute (a ploua, a însera, a-i fi dor etc.) își actualizează propriul conținut
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de furtună. subiect predicat-verb pasiv ¬ compl. de agent obiect pasiv acțiune („obiect” activ) Între planul semantic lingvistic al enunțului și planul semantic logic, se instituie un raport de contradicție la nivelul celor doi termeni ai acțiunii interpretată lingvistic prin verbul predicat: subiectul și complementul; obiectul acțiunii verbului interpretat prin funcția de complement direct în diateza activă devine subiect gramatical în diateza pasivă, iar autorul activ al acțiunii verbale - subiect în enunțul cu verbul la diateza activă trece în poziția complement (de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lexicală și gramaticală; pe de o parte, aceste adverbe sunt lipsite de autonomie semantică lexicală; pe de alta, nu dispun de capacitatea de a actualiza, de a situa în timp „realități” aflate în afara timpului. Fără aceste două componente nu există predicat. S-a considerat că unele din aceste adverbe - cele care ar admite verbul copulativ a fi: posibil, probabil participă la realizarea predicatului nominal (Cf. G.A., vol II, p. 97) iar altele, adverbele incompatibile cu intrarea în relație cu un
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Cum din haos face mumă iară el devine Tatăl.” (M. Eminescu) sau cu amândouă complementele obiectuale, direct și indirect: „Harap Alb... na-ți aripa asta...” (I. Creangă) Pot primi complement indirect și unele interjecții afective sau apreciative; dacă funcționează ca predicate: „Noaptea îngerii goi Zgribulind se culcă în fân. Vai mie, vai ție, Păianjeni mulți au umplut apa vie.” (L. Blaga) „Halal de Piscupescu! zic în gândul meu.” (I.L. Caragiale) Interjecția volitivă hai, haide, asimilată, în limbajul popular, verbului (de la care
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a predicației. Adverbe precum poiate,firește,negreșit etc. sunt predicate în condițiile prezenței conjuncției că/să ( Negreșit că va pleca.), cu două deosebiri: sunt predicate adverbiale (vol.I, p.594, vol.II, pp.249-251), anulându-se, în felul acesta distincția predicat verbal/predicat nominal,din edițiile precedente; au în același timp și rol de modalizare. În același timp, sub aspectul inventarului, prin exemple conținând adverbul aproape ( Aproape că începe să plângă.) pare a se deschide drum spre interpretarea în același mod
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituenților sintactici (infrapropozițională și propozițională): • simplu; Funcția sintactică se realizează printr-o singură unitate lexicală. În enunțul „Iubirea noastră a murit aici.” (T. Arghezi), toate funcțiile sintactice se realizează prin câte un singur termen lexical (constituent sintactic simplu): a murit - predicat; iubirea - subiect, noastră - atribut, aici - circumstanțial. • dezvoltat; Funcția sintactică se realizează printr-o sintagmă care dezvoltă în ansamblul ei planul semantic al constituentului sintactic. Între termenii sintagmei se poate institui o relație sintactică, de dependență sau de interdependență, în amândouă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
zarea grea de plumb Ninge gri.” (G. Bacovia) • interdependentă; în dezvoltarea unei relații de interdependență, realizează una din funcțiile nucleului predicațional: predicatul sau subiectul, în interiorul propoziției complexe: „...Dar știe oricine / Că ceea ce nu e nu simte dureri.” (M. Eminescu) • propoziție - predicat; este o propoziție nondependentă în interiorul unei relații de dependență, în care ocupă numai poziția de termen regent. Conține în structura sa nucleul predicațional central în jurul căruia se organizează enunțul realizat ca frază dezvoltată: „Dacă singurul merit al unui om e
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
el a prins pupăza s-o chinuiască.” (I. Creangă), „Oamenii săriră buimaci care dincotro crezând că-i foc, ori ne taie cătanele, doamne ferește!...” (I. Creangă) „- Lasă-mă, unchiule! -... Bine! răspunde omul bătrân și joacă-nainte...” (I.L. Caragiale) • flexiunea; verbul predicat se situează la conjunctiv (foarte adesea, fără morfemul să la persoana a treia, care este și cea mai frecventă) sau potențial-optativ: „În sănătatea domnului Agamiță Dandanache! Să trăiască!” (I.L. Caragiale) „Puii mei, bobocii mei, copiii mei! Așa este jocul. Îl
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]