1,274 matches
-
Ultimul stih trădează, desigur, fundalul de nostalgie al oribilelor inventivități. Socotindu-se "vinovată de construcția abisului" an fiecare lucru pe care-l atinge verbul, "vinovată și nătânga" pentru a fi "obosit an contemplație", Mariana Marin cultiva o poetica substanțial solitara, solitudinea fiind aici implicată că neămplinire, ca melancolie a concretului, ca amar simțământ al unei existente stigmatizate de negativ. Degradarea" e alibiul material al ănsingurării, după cum sorgintea să morală, "despărțirea", reprezintă un alibi al poeziei: "Cu ochii ăngroziti privesc degradarea/ - carne
Solitudinea Marianei Marin by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17481_a_18806]
-
sila, frumusețea pierdută,/ sărăcia, orbirea și frica" (Despărțirea). Creația puternică a Marianei Marin ămprumută chipul lumii nu pentru a i se adapta, așa cum procedează barzii proslăvirii, ci pentru a da glas dezadaptării sale, altfel spus pentru a-și pedepsi propria solitudine, care, vai, nu poate rămâne decât o captivă a lumii, precum orice atitudine omenească. Mariana Marin - Mutilarea artistului la tinerețe, Ed. Muzeului literaturii române, București, 1999, 82 pag., preț nemenționat.
Solitudinea Marianei Marin by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17481_a_18806]
-
catapetesme/ m-am lăsat devorat de cuvinte/ călcîndu-te am trăit bucurii nerușinate/ bucurii de om singur" (Dacă toate gîndurile duc într-o carte). Poetul are sentimentul unei damnări moderne, în compoziția căreia intra istoria (nervozitate temporală), spaimă mulțimii (nevroza a solitudinii), dedublarea eului (inconformism al ființei în raport cu sine). "Pesimismul" e conotat metropolitan, spre a i se asigura alibiul unei "actualități" pe cît de defectuoase moralmente, pe atît de trebuitoare nădejdii de supraviețuire estetică: "Trec pe străzi cu o sabie deasupra capului
Un supraromantism by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17549_a_18874]
-
invizibil și solitar, de un devotament exemplar față de tot ceea ce ține de slujba sa. John May lucrează la primărie, ocupându-se cu identificarea rudelor unor decedați care au murit solitari. Este evidentă similitudinea dintre existența singuratică a lui John și solitudinea celor de care, prin profesia lui se ocupă, asigurându-le serviciul funerar și asistând la acesta, deși nu este obligat să o facă. Evrei, musulmani, creștin ortodocși sau catolici, protestanți etc., toți, fără excepție, sunt conduși pe ultimul drum de către
Natură moartă cu funcționari publici by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/2475_a_3800]
-
John May încearcă să găsească rudele celor dispăruți și să le aducă la acest ultim eveniment depășește obligațiile sale de serviciu. Pentru că particparea sa este una real afectivă, o încercare de a compensa absențe dragi, de a umple vidul unor solitudini dizolvante, a unei indiferențe care corespunde perfect acestui servicu social. Chiar și după cremație, la cererea lui John May, urna funerară așteaptă o tardivă întoarcere a cuiva drag, a cuiva care își amintește. Într-un anume sens, John May devine
Natură moartă cu funcționari publici by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/2475_a_3800]
-
ape,/ masa ta informă de beznă se degradează/ pe treptele de soare în urcuș.// Orbit, ieși la văzduh pe țărmul divin” (Muzică). E aici o interesantă enclavă originală a lirismului autohton avînd ca obiect o indomptabilă frămîntare, infernalizată printr-o solitudine exacerbată, canibalică: „Acolo, în bezna fără de priviri,/ unul se-aruncă pe altul să-l înghită/ la capătul unei neînchipuite/ singurătăți de foame” (Cîmp de maci). Găsim astfel dovezile unei dedublări a eului poetic. Pe de-o parte avem a face
Aidoma unui submarin by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/2435_a_3760]
-
la preajmă sau chiar la vatră. Sociabil și cu vocația prieteniei pe viață, acum când amicii i s-au prea rărit suferă de o singurătate pe care telefonul nu i-o poate alunga și nici atenua sensibil. Trecerea timpului și solitudinea i-au gravat pe chip o austeritate care-i duce trăsăturile și expresia spre figura însinguratului de la Bucov... Nu s-a retras însă, moralmente și spiritual, din agora literară, cum nici din aceea civică. A continuat, ca și odinioară, să
Al. Săndulescu 85 by Nicolae Mecu () [Corola-journal/Journalistic/2470_a_3795]
-
gravă a unui autor care, fără să fie deranjat de succes, este ușor incomodat de neînțelegere? Cred, așadar, că unul dintre sensurile adâncirii lui Emil Brumaru în dialogul permanent cu cititorul, prin intermediul publicisticii și al confesiunii, este tocmai spargerea barierei solitudinii, ieșirea din solilocviu, despre care este vorba și în poezia din Julien Ospitalierul. Deoarece Brumaru este un solitar nu atât ca ființă socială (deși este și așa, dar e irelevant în raport cu popularitatea sa remarcabilă), cât este ca autor. Este singur
Publicistica lui Emil Brumaru by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/2389_a_3714]
-
mai degrabă la București - și formule poetice - căci, liric absolut, în fond, este perceput mai degrabă în latura sa tehnic-combinatorică, drept un „maestru al versificației”... Această ambiguitate face ca orice adeziune să fie, în cele din urmă, o non-adeziune, de unde solitudinea paradoxală a celui înconjurat cu atâta amor intelectual. Publicistica este, în consecință, atât o compensație a solitudinii poetului, cât și un turnesol al existenței ei în textura spiritului său. Ceea ce ne obligă să mutăm accentul, în exegeza poeziei, dinspre formă
Publicistica lui Emil Brumaru by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/2389_a_3714]
-
latura sa tehnic-combinatorică, drept un „maestru al versificației”... Această ambiguitate face ca orice adeziune să fie, în cele din urmă, o non-adeziune, de unde solitudinea paradoxală a celui înconjurat cu atâta amor intelectual. Publicistica este, în consecință, atât o compensație a solitudinii poetului, cât și un turnesol al existenței ei în textura spiritului său. Ceea ce ne obligă să mutăm accentul, în exegeza poeziei, dinspre formă înspre fond, dinspre figurile discursului înspre figura spirituală. După ce citești cele câteva sute de pagini de publicistică
Publicistica lui Emil Brumaru by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/2389_a_3714]
-
simultan că Brumaru nu e un gazetar, ci un poet care scrie „la gazetă”, dar și că profilul său critic curent, de „hedonist”, „erotizant”, „maestru al versificației” etc. trebuie revizuit. Există un strat de profunzime în poezia sa, alimentat din solitudine, din horror vacui, dintr-o ultragiată conștiință a incomunicabilității, în raport cu care jocul, erosul, subtilitățile prozodice și licențele galante sunt doar măști. Sau „coji de banană”, prin care poetul încearcă să-l facă pe lector să alunece în arcanele universului său
Publicistica lui Emil Brumaru by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/2389_a_3714]
-
a reveni la discursivitatea destinsă, cu arcuri de suspensie ce-i mențin delicatețea. Nicio stare critică nu-l reține. Nicio ruptură morală nu-l poate deregla. Figura sa morală e una mulată pe un senzoriu fericitor, care-i acordă identitatea. Solitudinea pe care ne-o înfățișează nu e vidă, ci încărcată de un belșug natural, cărnos. Împrejurare expiatoare. Căci izolarea ființei astfel contrabalansată nu mai convinge, pare un scenariu străin, rulat la repezeală tocmai pentru a i se proba inoportunitatea. La
O emanație a vitalității by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/2393_a_3718]
-
umil, mereu neluat în seamă, mereu la "și alții". Dacă nu reușești măcar într-o direcție, sentimentul ratării generale devine inevitabil". Nu-și poate găsi echilibrul între viața de societate și cea intimă: "Am nevoie și de societate și de solitudine la fel cum am nevoie de cele două faze ale respirației: inspirația și expirația. Adevărata plenitudine o simți numai atunci cînd respirația se petrece normal, într-un ritm nealterat. Din nefericire, starea biologică sau socială a fiecăruia dintre noi e
Jurnalul lui Victor Felea (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16799_a_18124]
-
Cavalerii ce plecau în cruciade sau în căutarea Graalului o făceau, în mare parte, tot pentru că nu își găseau locul. Chiar pe ei se caută acei ce pleacă după Graal și, uneori, se și găsesc. Fiindcă astfel își asigură sau solitudinea sau nemurirea. Mai bine zis obțin -- adesea, simultan - și concentrarea maximă și faima. Au exact ce vor, dînd minimum în schimb, adică numai pe ei înșiși. Efemerul și precaritatea. Toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o
Don Quijote, frescele și labirintul by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/16831_a_18156]
-
sacru, însă, acest nimeni poate fi chiar Haina lui Dumnezeu". Înțelegem un atare punct de vedere, însă nu putem a nu observa că interiorizarea pe care o reprezintă actul scriptic nu intră în conflict cu spiritualitatea spovedaniei, ci o potențează. Solitudinea maximă, realizată de scriitor precum o condiție a substanțializării sale, are un beneficiu mixt, estetic și spiritual, factorii fiind cu neputință de separat. În artă, sacrul și profanul nu se opun, ci cooperează în cadrul valorii estetice, care ea însăși conține
Arta și sacrul by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16873_a_18198]
-
suflet caritabil, poet remarcabil, mort după horincă și mujdei". Aferim! 2. Spre deosebire de boemul răsfățat de boema pe care, la rîndul său, o răsfață, Paul Vinicius, un alt poet ceva mai în vîrstă, Valeriu Mircea Popa, e un solitar profund convins. Solitudinea d-sale e - așa cum se cuvine - ușor maniacală, obișnuind ritualuri absconse, de un fin umor bacovian: "ca să fiu sigur că astăzi este miercuri/ număr încă o dată frunzele/ din fața ferestrei/ nu cred că trupul unui bărbat/ poate fi obscen/ nici măcar atunci
Sociabilitate și solitudine by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16980_a_18305]
-
-l dorește ca pe o speranță, dar care, în cele din urmă, e ocupat de evenimente neprevăzute și de obligații la care trebuie să se înhame. [...] Tihna lui Franklin diferă mult de reveria lui Rousseau. Aceasta presupune un timp al solitudinii și al identificării melancolice cu "farmecul" naturii. Tihna, dimpotrivă, e un timp folosit pentru sau în vederea vreunui proiect util. Iar scrisul, chiar în forma personală, intimă a autobiografiei, rămâne pentru Franklin o operațiune esențialmente folositoare, pentru el și pentru ceilalți
Criticul literar ca don Quijote by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/17017_a_18342]
-
în colecția de ziare a bibliotecii îmi găsii niște versuri în dreptul numelui meu cineva puse un oribil semn de întrebare hi hi hi doamna plecase ora se făcuse ceva peste zero" (ibidem). Grotescul dobîndește o înfățișare blajină, de simbol al solitudinii ce se resemnează cu cochetărie: "Celebritatea mea e o broască țestoasă voi o vedeți venind legănîndu-se-ncet și frică vă e că o bombă despre a cărei naștere nu știți mai nimic va exploda în creierul vostru foarte electronic pus la
Poeți ai "Școlii nemțene" by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/17052_a_18377]
-
astfel funcționează principiul identitar în romanul Agnetei Pleijel, o pierdere în abisul propriei persoane. "Cușca strîmtă a eului", cum o numește scriitoarea, este de fapt un spațiu conflictual de manifestare a mai multor euri. De aceea îndrăgostirea nu pune capăt solitudinii, ci dimpotrivă, o adîncește, pentru că prăbușindu-ne în "celălalt ca într-un puț" ne prăbușim în imprevizibilul care există în noi înșine. Stockholm-ul, un oraș acoperit de ninsoare, toropit și înghețat, misterios sub fumuriul zăpezii și al aburilor ieșind din
Într-un oraș acoperit de ninsoare by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/17046_a_18371]
-
e mort/ Artistul, singur,/ Poezia se destramă la micul dejun/ În aburul de cicoare/ Un morman de istorioare ticăloase/ Mucegăiesc pe rafturi/ Pledînd pentru această infirmitate/ Biografică" (Biografică). Demitizării îi succede dematerializarea, resimțită ca o stare paradiziacă, o grație a solitudinii: " Am visat/ că eram cu dimineața în cer/ Priveam crucificările pămîntești/ fără să simt durere/ Mîncam fără să-mi fie foame/ Beam fără să-mi fie sete/ Iubeam fără să doresc/ Ochiul meu plîngea fără lacrimă/ Rîsul meu rîdea fără
Despărțirea de mitologie by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15885_a_17210]
-
o eternă victimă a unei pedepse fără cauză, manifestată din vremuri aorgice, o pedeapsă primitivă, sălbatică, a cărei consecință este căderea ființei, prin suferința ce-o îndură, într-o stare, la rîndul său, de primitivism și sălbăticie. Ca în Beckett, solitudinea nu e concentrare, distilare, luciditate progresivă, ci degradare: "Singurătatea scufundătorului; negoțul lui primejdios cu duhurile adîncului;/ Carnea cuvintelor sale dezghiocate pe țărm, sub necruțătoarea amiază/ Palpită spasmodic, neînțeleasă agonie a unor monștri nebotezați de împuterniciții luminii,/ Neprovocînd niciun regret cu
Un sol al "ireparabilului" (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15949_a_17274]
-
altă dimensiune: acțiunea este scoasă din interiorul casei și mutată afară, într-un fel de chioșc (dar ce chioșc!) suspendat pe ape care comunică cu uscatul printr-un podeț, destul de nesigur. Aici se consumă totul. Pe această insulă, expresie a solitudinii asumate, izbucnește vulcanul din fiecare. Trambalarea din casă afară și invers, un du-te-vino amețitor și nu mereu cu sens, este prelungirea vizuală a agitației din noi, insule plutitoare care-și mai aruncă puntea spre cîte o bucățică de pămînt. Funcția
E la nave va! by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/16133_a_17458]
-
mai puțin convenționale la altul, opus. De altminteri, interpretările cele mai avizate ale lirismului bacovian n-au făcut caz niciodată de "poza" lui, conspectîndu-i substanța morală, într-un registru suficient de omogen. O "înțelegere imediată, confortabilă" îl viza pe bardul solitudinii, tristeții, provinciei, al nevrozei, al constituției hipersensibile, evocate prin mijlocirea unei materialități simple, originare. Nu de un clișeu e vorba, totuși, ci de o emblemă critică, degajînd o noutate. Iată aprecierea binecunoscută a lui E. Lovinescu: "Expresia celei mai elementare
Bacovia sau paradoxul degradării by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16142_a_17467]
-
adevărat nici ca om, nici ca scriitor. De altminteri, există în tonul lui Kazin, foarte subtil dar extrem de distinct, sentimentul ne-recunoașterii, al ne-aprecierii. Unul dintre cei mai mari critici americani ai secolului 20 a murit în singurătate (o solitudine spirituală înainte de toate), după o viață trăită tot în singurătate. Alfred Kazin, A Lifetime Burning in Every Moment. From the Journals of Alfred Kazin, Harper Collins Publishers, 341 pag.,1998.
Jurnalul unei singurătăți by Andreea Deciu () [Corola-journal/Journalistic/16150_a_17475]
-
sus și tare moartea ideologiilor. Cînd în plină efervescență stîngistă dominată de personalitatea lui Sartre, Raymond Aron scria Opium, cartea care, referindu-se la efectele ideologiilor parafraza faimoasa formulă a lui Marx, "religia - opiumul poporului", el a fost condamnat la solitudine intelectuală absolută. Astăzi, tot mai mulți sînt aceia care îi dau dreptate - un Alain Fienkelkraut, un André Glucksmann, și mulți alți oameni de cultură mai puțin cunoscuți. Unul dintre aceștia este filozoful latino-american Olavo de Carvalho, autor a 11 volume
Abdicarea inteligențelor by Gina Sebastian Alcalay () [Corola-journal/Journalistic/16347_a_17672]