497 matches
-
Dimpotrivă, pentru Alain, voința este o facultate a conștiinței, deliberată și constantă, dirijată de rațiune. Ea presupune simț practic, id est: acțiune și disciplină morală. Prin acest caracter esențial al filozofiei sale, Alain este un veritabil și exemplar urmaș al Stoicilor. Filozofia sa este, ca și a Stoicilor, un eudemonism. Atitudinea aceasta e, de la romantici încoace, destul de depreciată. De la romantici încoace se bucură de mult prestigiu văicăreala și ceea ce atât de nimerit numește T. Mazilu „ipocrizia disperării”. La vie me fut
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a conștiinței, deliberată și constantă, dirijată de rațiune. Ea presupune simț practic, id est: acțiune și disciplină morală. Prin acest caracter esențial al filozofiei sale, Alain este un veritabil și exemplar urmaș al Stoicilor. Filozofia sa este, ca și a Stoicilor, un eudemonism. Atitudinea aceasta e, de la romantici încoace, destul de depreciată. De la romantici încoace se bucură de mult prestigiu văicăreala și ceea ce atât de nimerit numește T. Mazilu „ipocrizia disperării”. La vie me fut infligée, această frază cabotină a lui Chateaubriand
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cred inspirați, a prorocilor iluminați, a gânditorilor ezoterici, a filosofilor deliranți care ocupă scena spirituală a primului secol al erei noastre. Desigur, filosofia demnă de acest nume subzistă și, la Roma sau în alte locuri, sunt urmate în continuare învățăturile stoicilor sau ale epicurienilor. Simultan cu apariția acestor isterici ai conceptului, gânditori autentici ca Seneca, Epictet, Plutarh continuă să-și vadă liniștit de treabă. Dar nu pentru multă vreme... Epoca se caracterizează printr-un mixaj inedit de civilizații: cea veche moare
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
vinovat de a-și fi prostituat fratele etc. Această caricatură traversează secolele, servind la discreditarea operei și a gândirii. Când, la Atena, Pavel se întâlnește cu filosofii care râd de el ascultându-i predica despre învierea trupului, e vorba de stoici și epicurieni... Așadar, și nu ne vom mira de așa ceva, Talmudul întrebuințează termenul pentru a reactiva obișnuita desconsiderare. Rabinii se servesc de el pentru a-i ataca pe sadduceeni, mai puțin desfrânați îcum li se reproșează) decât adepții grupului rival
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
unei astfel de teze îi selecționează pe auditorii capabili să înțeleagă vestea cea bună. Iar aceștia sunt mai rari decât imbecilii, incapabili să gândească în afara categoriilor acceptate de epocă. Cartea comportă trei discursuri ținute unul după altul? Auzim succesiv un stoic, un epicurian și un creștin? Ea aduce în scenă trei interlocutori, pe Leonardo Bruni, omul Porticului, pe Antonio Beccaldi, filosof al Grădinii, și pe Niccolo Niccoli, gânditor al Paradisului creștin, care-și apără, pe rând, propria poziție? Nu mai contează
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ei disociază virtutea de orice transcendență. De Dumnezeu, în speță. Pentru că îi conferă naturii un loc considerabil. Panteismul le interzice orice compromis cu creștinismul. Dumnezeul creator al lumii și separat de ea, iată o imposibilitate în viziunea despre lume a stoicului Leonardo. Absența unui Dumnezeu distinct de realitate, virtutea imposibilă în această lume, pasiunea tristă ce decurge din aceasta - tot atâtea rațiuni de a nu se situa printre discipolii magistrului din Stoa. Evident, Antonio Beccaldi epicurianul critică tezele lui Leonardo Bruni
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
natura. De unde și necesitatea de a-i înțelege lecțiile: animalele și copii se supun în mod firesc mișcării care-i duce spre bucurie și-i face să deteste neplăcerea și suferința. Astfel plăcerea trebuie să fie călăuza virtuților. Acolo unde stoicul crede în autonomia virtuții, epicurianul o asociază bucuriei: ești virtuos din interes, din satisfacția de a fi așa. Tradiția opune plăcerile trupului și ale sufletului. Primele trec drept necinstite, cele din a doua categorie pot fi omise. Pe de o
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Hipersensibilitatea lui trădează într-adevăr o ființă fragilă, emotivă. Vânător, nu suportă vederea sângelui. Suferința animalelor îi face rău; când cineva taie vreo orătanie, întoarce privirile în altă parte... Montaigne cel familiar cu faptele eroice ale romanilor, contemporanul vitejiei atâtor stoici, prietenul lui Cato, fratele lui Epaminonda, filosoful amator de povestiri în care sângele curge în valuri, în care bravura, curajul și bărbăția sunt mereu în prim-plan, ei bine, acest Montaigne mărturisește că e cam slab de înger și lăcrimează
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cuvinte grele pentru a-și blama epoca. De unde și refugiul său în geografia unui cabinet de filosof și în istoria unei lumi de ieri, de alaltăieri. Tradiția distinge în Eseuri mai multe perioade, straturi, ea avansează figura unui triplu Montaigne: stoic, sceptic și mai apoi epicurian. Când constați însă în ce măsură este construită cartea prin adăugiri, straturi suprapuse, îți vine greu să înaintezi doar orizontal în operă, cauți s-o pătrunzi și vertical, încercând să ajungi în profunzimile ei, până la temelii. Gândirea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
să utilizeze cutare sau cutare teză a lui Epicur dacă o găsește corectă. în chestiunea morții, a sinuciderii, a renunțării la bunurile pământești de exemplu, Grădina și Porticul profesează opinii identice. Montaigne trece dincolo de prejudecățile de școală. Câtuși de puțin stoic într-o anumită perioadă, epicurian apoi în alta, el preia câte ceva, când de ici, când de colo. De la Stoici, ideea că nu există o obiectivitate a durerii ci doar o percepție subiectivă și constituită. Astfel, realul presupune înainte de toate o
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
renunțării la bunurile pământești de exemplu, Grădina și Porticul profesează opinii identice. Montaigne trece dincolo de prejudecățile de școală. Câtuși de puțin stoic într-o anumită perioadă, epicurian apoi în alta, el preia câte ceva, când de ici, când de colo. De la Stoici, ideea că nu există o obiectivitate a durerii ci doar o percepție subiectivă și constituită. Astfel, realul presupune înainte de toate o reprezentare asupra căreia avem o anumită putere. Nu puteri depline, se înțelege - nu dispune de mijloace de a anula
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Erasmus, el reabilitează memoria lui Epicur evocându-i morala austeră, principiile austere, viața exemplară și virtuoasă. în ontra tuturor calomniilor, Montaigne operează o autentică reabilitare franceză. Prima în planul gândirii. De la părintele Grădinii, el împrumută mai multe idei decât de la Stoici. în vrac: a trăi în conformitate cu necesitatea nu-i un lucru bun, dar nici o necesitate nu ne impune să trăim în conformitate cu necesitatea; moartea nu ne privește, nici morți, nici câtă vreme suntem încă în viață: cât suntem vii, ea nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
imaginează niște dureri deja dispărute, întrucât conștiința și rațiunea nu mai sunt acolo pentru a le da consistență. în schimb a avea de murit, a ști că vei dispărea, a trăi cu acest gând, iată problema. Ca bun elev al stoicilor, filosoful nostru reține că dacă nu putem acționa asupra materiei înseși a realului - inaccesibil - putem interveni asupra reprezentărilor sale - singurele modalități ale realului. A avea de murit, iată o reprezentare. Ni pot decât să mă imaginez murind, și încă: chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a filosofului, a spus adesea tot binele pe care-l gândea despre Montaigne și despre Eseurile sale.) „Proiect tâmpit”, scrie Pascal în Cugetări... Aceluiași filosof creștin nu se poate să nu-i placă pledoaria în favoarea morții voluntare, făcută de prietenul stoicilor și al epicurienilor. Elogiul sinuciderii atunci când viața a devenit de nesuportat, când suma necazurilor o întrece cantitativ pe cea a plăcerilor, posibilitatea de a ieși liber din existență așa cum ieși dintr-o încăpere plină de fum, nu obține sufragiile celui
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
trădat de trupul său, nevoit să facă din necesitate virtute, poate fi oare monstrul descris mai sus? Căci variațiunile pe tema bestialității nu s-au lăsat așteptate. Legenda unui filosof monstruos s-a născut încă din timpul vieții lui. Evident, stoicii pregătesc terenul, ei care contribuie la afânarea solului creștin, în așa măsură încât dolorismul lor intră în simbioză cu știuta religie a pulsiunii de moarte și o constituie. Patrologia stigmatizează până la exces epicurismul ca fiind o filosofie a plăcerii grosiere
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
epicurismul ca fiind o filosofie a plăcerii grosiere, bestiale, triviale, fără să țină seama de viața filosofului și de învățăturile lui, între care există o strânsă relație. Iată „faptele”: Epicur este autorul unor scrisori licențioase - în realitate, redactate de Diotim stoicul; se culcă cu toate femeile din școala sa; își prostituează propriul frate; colecționează cocotele și nu rezistă tentației libidinale; își însușește filosofia altora - atomismul lui Democrit din Abdera, hedonismul lui Aristip din Cirene; nu este cetățean atenian - ce oroare!; îi
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
suferința este intensă, dar de scurtă durată, întrucât moartea survine imediat; fie este de intensitate mică, și atunci poate dura fără să fie fatală pentru trupul bolnavului care o îndură. Lecția nu pare să fie foarte diferită de cea a stoicilor care, dată fiind starea medicinei de pe atunci, nu prea aveau de ales... Algodiceea epicuriană dezvăluie posibilitatea unei veritabile filosofii trăite și practicate ca o terapie. -9- Dietetica și aritmetica dorințelor. Cu ultimul moment al cvadruplului remediu atingem apogeul eticii hedoniste
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
pentru a evita confruntarea, să recuze validitatea sau chiar posibilitatea tezelor hedoniste. Proasta reputație a lui Epicur nu ne aduce informații atât asupra adevăratei naturi a filosofiei Grădinii, cât asupra inhibiției, complexelor și mizeriei corporale a adversarilor săi: platonicienii și stoicii în linie de bătaie, urmați de creștini, au dezvăluit din plin, fără să știe, insatisfacția încercată în privința propriului trup, pe care au simțit nevoia să-l deteste, să-l chinuie, să-l urască în așa un hal... Antihedonismul își dezvăluie
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o trăsătură a doctrinei marchează diferența, și ea este una importantă: refuzarea durerii, lupta contra suferinței. Pentru că ura față de trup propovăduită de Platon, apoi cultul durerii propriu stoicilor, cât se poate de orgolioși în fața suferinței pe care pretind că o suportă, când de fapt o iubesc în secret, nu-l pot satisface pe un discipol al lui Epicur. De acord cu ascetismul, rigoarea și austeritatea împărtășite cu adversarii
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
vulgare, grosolane - în imediatețea animalică și dinamică -, bestială, așa trebuie să gândim... în schimb epicurienii, mai fini, mai tolerabili, în ciuda hedonismului lor - ei aduc atât de mult cu niște asceți încât ar fi niște amici aproape convenabili pentru platonicienii și stoicii tolerenți... -, nu pot decât să celebreze superioritatea cărnii asupra spiritului, a trupului asupra părticelei de divinitate puse de zei în oameni. Epicur consideră că plăcerile cele mai mari se află de partea sufletului; Aristip... de partea trupului! Pentru a avansa
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
grec, sfârșitul lumii elene, instaurarea unui univers nou, conținând noi potențialități. Insesizabil, abia marcat, geniul se deplasează spre Roma, centrul unic al unei lumi care-și schimbă încet-încet axa. înaintea acestei nebuloase epicuriene, filosofia nu exista pe teritoriul roman. Cicero stoicul, Lucrețiu epicurianul vor umple această perioadă. -3- Departe de Epicur, epicurismul. Comunitatea epicuriană constituită în jurul lui Piso și al lui Philodemos răspunde, poate, instalării altor microsocietăți filosofice în împrejurimi. în epocă, școlile concurente sunt antrenate într-o luptă fără cruțare
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
situația de a-i apăra pe dușmanii săi din ajun - pe Gabinius, de exemplu, care făcuse totul pentru a-l trimite în exil în 58...: iată tot atâtea motive ca să-i urască pe epicurieni. Filosofii nu sunt întotdeauna înțelepți, iar stoicii sunt adesea incapabili să suporte și să se abțină - maxima lor - cu eleganță... Să lăsăm deci în urma noastră ideea unui discipol al Grădinii egocentric, preocupat doar de sine și uitând de lume confruntat cu un adept al Porticului, angajat în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
propun ca loc de naștere Campania și ca loc de reședință Roma; judecând după stilul familiar al dedicației către Memmius, cutare exeget deduce o apartenență socială la casta cavalerilor, poate chiar la cea a patricienilor... Cei din a doua categorie, stoici și creștini mână-n mână, profită de ocazie și inventează o existență detracată, presupunând, după toate aparențele, că, pornind de la viața omului, s-ar putea demonstra că opera lui este incoerentă, cu neputință de apărat, neprezentabilă. Responsabilul-șef al acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
putut imagina un diagnostic mai puțin tranșant. Dar așa, condamnat de un sfânt și sărbătorit de bolșevici, irecuperabil pentru Biserică și recuperat de materialismul dialectic, Lucrețiu își merită prisosință ciomăgeala. Iată un om ai cărui dușmani nu sunt prietenii hedonismului! Stoici care lansează calomnii, creștini care le reiau pe cont propriu, ba mai și adaugă, medici psihiatri purtând bonete cu urechi de măgar, feministe postmoderne care reactivează platonismul excitându-se în afara contextului și a categoriilor istorice: Lucrețiu deranjează. Și cu atât
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
descoperă cetatea, o scot parțial de sub cenușă și, cu această ocazie, găsesc o comoară compusă din vase de preț și fresce din epoca augustiană. Printre piesele de argintărie, o cupă filosofică î!) pe care este reprezentată o scenă ciudată: Zenon stoicul și Epicur figurează în jurul unei mese pe care se află un tort, ceea ce n-ar fi deloc uimitor dacă cei doi n-ar fi reprezentați în cea mai desăvârșită dintre nuditățile ontologice: ca schelete. Zenon îl amenință cu degetul pe
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]