195 matches
-
ordinea superioară a sferelor celeste; altfel spus, lumea sublunară nu se ridică întotdeauna la demnitatea de a avea un destin. Aceasta este teza participării quantum potest („potrivit putinței”). Cu alte cuvinte, chiar dacă evenimentele cerului sunt cauze externe ale evenimentelor lumii sublunare, acestea din urmă, inferioare fiind, nu se ridică la măsura posibilității de a recepta în mod perfect aceste cauze. Tot o teză de inspirație neoplatonică, pe care Albert o însușește, postulând, pe baza ei, destinul ca un nou gen al
Albertus Magnus () [Corola-website/Science/305391_a_306720]
-
lui” ." Un act de prudență, după cum se vede, în care se invocă excomunicarea. Efectul este sigur și, odată cu acest rotul, teologii latini din Paris nu vor mai putea specula în legătură cu probleme cum ar fi medierea celestă între Dumnezeu și lumea sublunară, sub toate formele sale („mecanica” planetară, universaliile, cunoașterea indirectă sau chiar imposibilă a lumii de către Dumnezeu, caracterul necesar al evenimentelor particulare), unitatea intelectului universal și imposibilitatea multiplicării inteligențelor, eternitatea lumii create. Una dintre consecințele cele mai importante ale condamnării este
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
particulare), unitatea intelectului universal și imposibilitatea multiplicării inteligențelor, eternitatea lumii create. Una dintre consecințele cele mai importante ale condamnării este reafirmarea omnipotenței divine, a doctrinei creației purificată de elementele neoplatonice și arabe care conțineau tema intermedierii între Dumnezeu și lumea sublunară. Astfel, eliminarea din discuție sau „slăbirea” semnificației cauzelor intermediare a constituit unul din motivele răspândirii ulterioare a nominalismului și, cu toate probabilitățile, a spiritului raționalist modern. De pildă, propoziția cu numărul 63 condamnă teza: "„Că Dumnezeu nu are putere în
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
lui Dumnezeu, altfel spus, a acelei „mecanici” celeste cu care avusese destule dificultăți Albert cel Mare în tratatul său despre destin. O eventuală rezistență a acestei teze ar fi condus la concluzia imposibilității intervenției nemijlocite a lui Dumnezeu în lumea sublunară sau, eventual, explicarea tuturor miracolelor divine prin intermediul cauzelor secunde. Odată negată necesitatea acestor cauze, devin posibile problematizări de tipul celor nominaliste, cum ar fi semnificația pur mentală a universaliilor și, mai ales, interogări de tip modern: dacă Dumnezeu poate interveni
Condamnarea din 1277 () [Corola-website/Science/305549_a_306878]
-
un exercițiu al providenței cu privire la lucrurile pământești. Ceea ce se întâmplă pe pământ este rezultatul unei serii de cauze intermediare necesare, coeterne lui Dumnezeu. Totul este guvernat de un determinism cosmic și fizic. Fenomenele cerești și conjuncțiile planetelor controlează succesiunea evenimentelor sublunare deci și destinul fiecărui individ. În consecință, omul nu este un agent liber. Există chiar o reversibilitate eternă a civilizațiilor și religiilor, guvernată de reversibilitatea ciclurilor stelare. Pentru a-și întări doctrina și mai ales pentru a se justifica din
Siger din Brabant () [Corola-website/Science/305545_a_306874]
-
lumi - un hibrid ontologic aș îndrăzni să spun - care coboara din Istorie în aceeași măsură ca din Empireu, din (sub)om ca și din înger, din Caracal Sighișoara mea : este de fapt vocea celui care nu-si are locul, locuind sublunarul cu privirea la cer si cerul numai cu picioarele în țărînă. Nu altfel putem înțelege de ce cvasi-delirul lunetistului vorbește despre sfoara care ne duce atît la ocazionalismul lui Guelincx - Dumnezeu ne "trage" de niște sfori invizibile care ne mișcă trupul
Ludicul și autoironia by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/12070_a_13395]
-
Versuri (1934). Însingurat, cu o sfâșietoare nevoie de afecțiune (visul lui de iubire e un „soare stâns”), cuprins în răstimpuri de o sete de viață care e reflexul spaimei de neființă, „ultimul trubadur” (E. Lovinescu) își susură într-un decor sublunar, de irizări simboliste, cantilena. Frapează generozitatea luminii („nămeții de lumină”) în ambianța împânzită de semnele extincției. Întunericul ce se apropie, lugubru, ațâță părelnicele străluminări. De fapt, senzitivul, împăienjenit de oboseală, agonizează cu o îndurerată resemnare într-un peisaj de umbre
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288137_a_289466]
-
damf de subterane, subteranele sunt originea ce trebuie abandonată, nu ținta ce trebuie atinsă. Și totuși, Îl urmăream pe Salon și mi se Învârtejeau În cap noi idei pline de viclenie pentru Plan. În timp ce așteptam unicul Adevăr al acestei lumi sublunare, mă-ncrâncenam să edific noi minciuni. Orb ca animalele ce trăiesc sub pământ. M-am scuturat deodată. Trebuia să ies din tunel. „Trebuie să plec“, am spus. „La o adică, Îmi puteți recomanda niște cărți pe tema asta“. „Noo, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
unui prieten“. „Știu să tac chiar mai bine decât dumneata. Îți mulțumesc, În orice caz, pentru Încredere, cu adevărat“. Și plecase. Belbo ieșise din Întâmplarea aceea mai Înseninat. Deplină victorie a astralei lui narativități asupra mizeriilor și a nerușinărilor lumii sublunare. În ziua următoare primise un telefon de la Agliè: „Trebuie să mă ierți, dragă prietene. Mă aflu În fața unei mici probleme. Dumneata știi că eu practic un comerț modest cu cărți de anticariat. Îmi sosește diseară de la Paris o duzină de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
maestre, n-ai teamă. N-am devenit maniheist. Dumnezeu e Unul. Iar lumina harului său se Întinde În măsuri diferite În Întreg universul. Dar dacă În claritatea desăvârșită a bolților cristaline ale cerurilor ea pătrunde fără variații, ajunsă În lumea sublunară se articulează și se destramă precum valurile mării de stânci. Iar În fundul mâlos al sufletului nostru e cu totul absentă. Acela este infernul, ceea ce vreau eu să reprezint. De aceea voi cânta drumul printre morți. După Ulise și Enea, aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
astfel că ele nu ar fi legate Într-un volum indisolubil. - Cu siguranță, mintea lui Dumnezeu cunoaște orice Întâmplare, iar Înainte-vederea sa a impus cu Înțelepciune mașinăriei universului mișcări repetate și eterne. Dar tocmai Înțelepciunea lui a conferit lumii noastre sublunare nesfârșita varietate a devenirii, pentru ca noi să fim liberi să făptuim și să creștem. Liberi să căutăm binele. Și orbi În privința celor viitoare, pentru ca pe această ignoranță să ne Întemeiem făptuirea conștientă. - Chiar crezi asta? - Cu siguranță, Adam nu ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
se numește Jazz) iau sfârșit prin afirmarea supremației cugetului și purității; nu-i mai puțin adevărat că Hyperion și profesorul Blaise (ispitit în anii nebunatici de un lumesc ritmat de muzică de jazz) n-au rămas insensibili la chemările vieții sublunare, că aripile acestuia din urmă au străbătut vipiile trăirii în deplinul înțeles al termenului ori e cazul primului au stat la primejdioasa (critică, spun matematicienii) distanță de ele."131 Argumentele lui Nicolae Manolescu din volumul al doilea al eseului Arca
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
dincolo de firmament (stereoma), și În Arhontele Hebdomadei, care este dumnezeul din Tora180. Amîndoi au fii care le sînt superiori, În același fel În care sufletul este superior trupului 181. Marele Arhonte domnește peste cerurile planetare, iar Dumnezeul evreilor peste zona sublunară 182. Nici unul dintre ei nu este rău. Se vor lăsa, fără greutate, convinși de fiii lor cu privire la existența Pleromei, după care se vor căi sincer amîndoi, deplîngîndu-și ignoranța de pînă atunci 183. R.M. Grant vede aici o evoluție tîrzie a
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
limita absurdului - sau, cel puțin, o ignora -, afirmînd că Logosul și-a luat trupul omenesc cu el În ceruri.) Că era imposibil unui trup făcut din materie să urce la ceruri și, cu atît mai mult, să treacă de sfera sublunară constituia una dintre tezele ferme ale științei aristotelice și stoice. Gnosticii n-au cutezat s-o contrazică, iar creștinii, cînd au făcut-o, s-ar părea că n-au avut prea mult de cîștigat de pe urma atitudinii lor. Dată fiind imposibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
Nici Ficino, nici Paracelsius nu sunt originali în ceea ce privește teoria generală, ci doar în amănunte"166. Aceste teorii reprezintă universul descris pornind de la teoria geocentrică dezvoltată după teoria aristotelică. Astfel pământul este în centrul universului ca materie brută, grosieră, alcătuind lumea sublunară. Lumea supralunară este alcătuită din sferele celor șapte planete în așa numita "ordine caldeeană" (Lună, Mercur, Soare, Marte, Jupiter, Saturn) și cele douăsprezece semne zodiacale împreună cu cei treizeci și șase de decani. În același timp cu imaginea asupra universului promovat
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
punct de vedere matematic de calculele lui Ptolemeu, a reprezentat pentru perioada Evului Mediu și a Renașterii viziunea asupra cosmosului. Aceasta s-a dezvoltat pornind de la concepția aritotelică privind structura realității și de la clasificarea realizată acesteia în două lumi: lumea sublunară și lumea supralunară. La acestea se mai adaugă ideea perfecțiunii mișcării circulare, mișcare care va fi specifică pentru epiciclurile planetelor. Acesta este modelul la care s-a adaptat și dogma creștină. Geneza prin modalitatea de a descrie facerea lumii, separă
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
vedea universul se combină obținându-se o imagine de ansamblu a realității. Ca urmare a acestor teorii cosmosul este văzut în felul următor: în centrul lumii se află pământul cu toată creația specifică acesteia: plante, animale, oameni. Aceasta constituie lumea sublunară. În jurul acesteia se află sferele celor șapte planete tradiționale: Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn. Acestea se rotesc în jurul pământului aflându-se pe orbite circulare. Dincolo de ele se află sferele cu stelele fixe, ulterior sferele celor douăsprezece zodii și
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
mai mare libertate și, câteodată, ca În miturile platoniciene, el spune aici mai multe decât Își poate permite În expunerile teoretice. Sufletele eliberate din trupuri, după o primă moarte (cea terestră), ajung pe lună, după ce mai Înainte rătăciseră prin spațiul sublunar, pentru a-și spăla păcatele. Această primă călătorie până la lună nu este lipsită de un caracter inițiatic. De altfel, cea dintâi moarte, pământească, devine pentru Plutarh echivalentul intrării mystului În procesul inițiatic eleusin. „La Atena - spune el - morții purtau denumirea
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
Phaidros 248 a-b, unde, la fel, sufletele care tind șglichomenaiț spre Înalt se cufundă neputincioase În vârtejurile care le atrag și se prăvălesc unele peste altele). Cât privește sufletele virtuoase, ele rămân mai Întâi o vreme Într-un ținut sublunar, numit „pajiștile lui Hades”3, „cea mai plăcută parte a atmosferei” unde se curățesc de inevitabila mizerie a trupului pe care tocmai l-au părăsit. O dată ajunse pe lună, aidoma unor surghiuniți revenind În patrie după un Îndelungat exil, ele
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
descriși ca personaje „Înspăimântătoare la vedere”, supuse, de altfel, marilor daimoni Adrastos, Dike, Poine și Erinys, care Îi Înșfacă pe păcătoși, Îi jupoaie și, apucându-i cu un clește, Îi cufundă În metal topit. Toate acestea se petrec În infernul sublunar pe care Îl invocă, după cum am văzut, și dialogul De facie... Dar daimonii osânditori sau salvatori nu sunt feriți de a face ei Înșiși greșeli În timpul misiunii lor terestre, ceea ce atrage asupra lor o pedeapsă (dike) pe care și-o
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
exagerat. După care, moralizator: "Nu vă e puțin rușine să fiți așa majoritari?" Politica unională era calul lui favorit de bătaie în materie de zeflemea; socotea că numai luată viguros peste picior, izbită cu toată greutatea propriei infatuări de realitatea sublunară și trezită la viață în acest fel traumatic, ideea spectrală de corectitudine politică ar fi putut fi împiedicată să degenereze în corecționism căprăresc, birocratic. "Ei, cum așa? Asta-i bună! The whole world is a Disneyland...," răsună o proclamație bășcălios-metafizică
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
încremeni. La chemarea etorki, tot sângele i se refugie din prezent în amonte, înspre primii ani ai copilăriei petrecuți în Navarra natală cu familia lui adevărată. Rămase în urma lui, pe scaun, doar un strigoi exsanguu și stingher, rătăcit penibil în sublunar. Auzise cuvântul când mama lui îi povestea isprăvile cavalerilor medievali. Nu rămăseseră, după invazia maurilor, decât o mână de rezistenți neînduplecați, retrași în munți și atât de gata de ieșirea din turbulenta lume a viilor că moartea s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
opune, cum este și firesc, intruziunii eroului salvator, al căutătorului de Graal, al războinicului, al temerarului care În orișice scenariu mitic vrea să-și Însușească sau să salveze din regatul maurilor prințesa Înlănțuită. Luceafărul eminescian. O interpretare transeontică. O metafizică sublunară ochiul „ Ware nicht das Auge sonnenhaft, Die Sonne konnte es nie erblicken; Lag nicht in uns des Gottes eigene Kraft, Wie konnt uns Gottliches entzucken ?” Si traducerea: „de n-ar fi fost ochiul nostru ca soarele/ nu ar fi putut
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
pe toată durata poemului, constituindu-se Într-un veritabil personaj, fiindcă recurența cu care apare În cadrul scenografic al poemei Îi dă consistență de actant. Chemarea Luceafărului se realizeaza În scenografii aproape asemănătoare și sub regim nocturn instaurîndu-se astfel o vrajă sublunară, un teritoriu acustic de mare rezonanță afectivă, muzicală si emoțională. Putem asemăna această monodie incantatorie cu starea de rugăciune a anahoreților, cu veghea și psalmodiul repetitiv, cu starea de beatificare În care ființa rugatorului se contopește cu rugăciunea, cu alchimia
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
Dar mai este și altceva: clemența lui Prospero, lipsită de inferioare slăbiciuni cum este, și netributară nici unei transcendențe, se exercită ca într-o aură de suavă și luminată caritate, generozitatea lui este o împăcare cu inerentele scăderi ale condiției noastre sublunare, iar nimic nu este mai puțin întors asupra sa decât iubirile sale: pentru Miranda, pentru Ariel, cel care, slujindu-i câțiva ani spre împlinirea planurilor sale, aparținea din veșnicie unei alte ordini și trebuia să se întoarcă în neîngrădirea și
Ahile sau Despre forma absolutã a prieteniei; Ariel sau Despre forma purã a libertãþii by Petru Creţia () [Corola-publishinghouse/Science/1373_a_2880]