430 matches
-
căci, politic, statul este orientat spre susținerea sectorului privat în dauna sectorului de stat. Cum statul român își menținuse, prin intermediul regiilor autonome, monopolul și proprietatea asupra unor produse considerate strategice - cum ar fi energia sau combustibilii etc. -, era limpede pentru tehnocrații industriali că statul nu va impune plata datoriilor către ceea ce producea el însuși din motive politice, căci ar fi refăcut repede proprietatea de stat asupra economiei, în vreme ce, din punct de vedere politic, optase tocmai pentru desființarea ei. În al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
dacă acest accept condiționează îndeplinirea altor angajamente politice ale statului. A doua metodă încă și mai bună de asigurare a acceptării de către stat a încălcării regulii fundamentale a pieței este să obții controlul asupra statului, prin intermediul controlului asupra politicienilor. Raționamentul tehnocrației industriale a fost destul de simplu. Dacă statul este cel de care depinde respectarea regulilor pieței, iar noi vrem să încălcăm regulile pieței în condiții speciale, atunci trebuie să controlăm statul prin intermediul politicienilor. Metoda consacrată în lumea dezvoltată este de a
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
și noii capitaliști români. Într-o perioadă în care majoritatea economiei era încă în proprietatea statului, firmele-căpușă au fost soluția ideală. Acestea erau firme ale întreprinzătorilor privați care aveau relații contractuale cu firmele de stat. Mecanismul pus în funcțiune de tehnocrația industrială consta în respectarea plăților de către firmele de stat către firmele-căpușă, caz pentru care trebuia asigurată non-plata cel puțin a unei părți a datoriilor firmelor de stat către stat, și, pe de altă parte, non-plata datoriilor firmelor-căpușă către firmele de
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
aveau acces la aceste mecanism, sau îl aveau extrem de limitat -, iar pe de altă parte, noii capitaliști români se „eliberau” de două subordonări: față de administrație, care putea controla sectorul de stat al economiei, dar nu și cel privat; și față de tehnocrația financiar-bancară, care pierdea rolul de finanțator al economiei. Într-adevăr, pe tot parcursul tranziției economice, firmele private s-au finanțat în mai mare măsură prin arierate decât prin împrumuturi bancare sau prin aport de capital. Acest mecanism esențial alcătuit dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
clase de capitaliști români. Invers decât era de așteptat după primele reforme politice ale postcomunismului, noua clasă de capitaliști autohtoni nu urma să se constituie din rândurile conducătorilor finanțelor țării, ci din rândul conducătorilor industriei. Chiar dacă într-o primă etapă tehnocrația financiar-bancară a câștigat confruntarea cu tehnocrația industrială atât politic, cât și economic, victoria pe care au obținut-o a fost mai degrabă iluzorie. Este adevărat că băncile de stat au obținut o autonomie de neconceput în timpul socialismului față de guvern și
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
era de așteptat după primele reforme politice ale postcomunismului, noua clasă de capitaliști autohtoni nu urma să se constituie din rândurile conducătorilor finanțelor țării, ci din rândul conducătorilor industriei. Chiar dacă într-o primă etapă tehnocrația financiar-bancară a câștigat confruntarea cu tehnocrația industrială atât politic, cât și economic, victoria pe care au obținut-o a fost mai degrabă iluzorie. Este adevărat că băncile de stat au obținut o autonomie de neconceput în timpul socialismului față de guvern și față de întreprinderile industriale, și au primit
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
mai mari decât încasările din vânzarea producției, chiar în ipoteza în care industria și-ar fi vândut întreaga producție, ceea ce nu era, desigur, cazul. Efectele acestei situații macroeconomice s-au întors, ca un bumerang, împotriva intereselor instituționale ale băncilor. Replica tehnocrației industriale în conflictul ei cu tehnocrația financiară pentru controlul deciziilor majore cu privire la economie și societate s-a desfășurat pe două direcții. În primul rând, pe una politică. Ajunsă în pragul falimentului, industria românească a amenințat cu falimentul, deci o catastrofă
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
producției, chiar în ipoteza în care industria și-ar fi vândut întreaga producție, ceea ce nu era, desigur, cazul. Efectele acestei situații macroeconomice s-au întors, ca un bumerang, împotriva intereselor instituționale ale băncilor. Replica tehnocrației industriale în conflictul ei cu tehnocrația financiară pentru controlul deciziilor majore cu privire la economie și societate s-a desfășurat pe două direcții. În primul rând, pe una politică. Ajunsă în pragul falimentului, industria românească a amenințat cu falimentul, deci o catastrofă economico-socială ale cărei implicații politice erau
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
care nu aveau, pentru prezent, o soluție convenabilă tuturor părților. Avea însă o singură slăbiciune, dar majoră: înlocuia finanțarea prin intermediul sistemului bancar cu finanțarea de la bugetul de stat. Ceea ce reprezenta un pas înapoi chiar față de economia socialistă. În plus, asigura tehnocrației industriale și producției un ascendent foarte serios în raport cu tehnocrația financiară, contrazicând astfel principiul fundamental al organizării capitaliste a economiei. Să deții bani, deci capital, în economia tranziției în prima ei fază de formare era secundar ca avantaje și ca participare
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
părților. Avea însă o singură slăbiciune, dar majoră: înlocuia finanțarea prin intermediul sistemului bancar cu finanțarea de la bugetul de stat. Ceea ce reprezenta un pas înapoi chiar față de economia socialistă. În plus, asigura tehnocrației industriale și producției un ascendent foarte serios în raport cu tehnocrația financiară, contrazicând astfel principiul fundamental al organizării capitaliste a economiei. Să deții bani, deci capital, în economia tranziției în prima ei fază de formare era secundar ca avantaje și ca participare la decizie față de a deține producție. Iar soarta producției
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
dintre manageri și oamenii politici, precum și de posibilitatea de a declanșa crize sociale ce puteau fi ușor transformate în crize politice cu sprijinul salariaților și al comunităților în care întreprinderile erau integrate. Cu această ocazie aflăm în sfârșit secretul succesului tehnocrației industriale în confruntarea ei cu tehnocrația financiară. În esență, avem de a face cu un succes al socialului asupra economicului, iar această lecție este extrem de importantă pentru teoreticienii economiei (care, de regulă, tind să construiască modele ale pieței „perfecte”, în
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
de posibilitatea de a declanșa crize sociale ce puteau fi ușor transformate în crize politice cu sprijinul salariaților și al comunităților în care întreprinderile erau integrate. Cu această ocazie aflăm în sfârșit secretul succesului tehnocrației industriale în confruntarea ei cu tehnocrația financiară. În esență, avem de a face cu un succes al socialului asupra economicului, iar această lecție este extrem de importantă pentru teoreticienii economiei (care, de regulă, tind să construiască modele ale pieței „perfecte”, în care socialul este ignorat pe motiv
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
de un mecansim de tip electoral. Românii aveau o experiență crucială de acest tip ca urmare a succesului revoluției din decembrie 1989, iar amintirea ei a contat în stabilirea ecuației finale de putere din societatea în tranziție. În confruntarea dintre tehnocrația financiară și cea industrială, fiecare dintre aceste grupuri de putere au adus în „arenă” o bază diferită de susținere. Tehnocrația financiară controla capitalul și dispunea de susținerea ideologică și politică externă, cu toate ramificațiile ei din interior. Era o susținere
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
decembrie 1989, iar amintirea ei a contat în stabilirea ecuației finale de putere din societatea în tranziție. În confruntarea dintre tehnocrația financiară și cea industrială, fiecare dintre aceste grupuri de putere au adus în „arenă” o bază diferită de susținere. Tehnocrația financiară controla capitalul și dispunea de susținerea ideologică și politică externă, cu toate ramificațiile ei din interior. Era o susținere importantă și probabil că cea mai bună expresie a acesteia este tocmai faptul că mica elită de „finanțiști” și „bancheri
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
a altor elite ce depindeau de finanțarea de către sistemul financiar-bancar - precum cele din mass-media -, i-a asigurat o legătură solidă cu elitele occidentale de toate tipurile, de la cele politice la cele financiare, dar a fost insuficientă pentru câștigarea confruntării cu tehnocrația industrială și grupurile ei de sprijin. Iar noua clasă a capitaliștilor români nu s-a născut din dezvoltarea tehnocrației financiare, care nu a produs mai mult decât simpli funcționari, chiar dacă foarte bine plătiți, pentru instituțiile financiar-bancare ale capitalului străin din
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
solidă cu elitele occidentale de toate tipurile, de la cele politice la cele financiare, dar a fost insuficientă pentru câștigarea confruntării cu tehnocrația industrială și grupurile ei de sprijin. Iar noua clasă a capitaliștilor români nu s-a născut din dezvoltarea tehnocrației financiare, care nu a produs mai mult decât simpli funcționari, chiar dacă foarte bine plătiți, pentru instituțiile financiar-bancare ale capitalului străin din România, ci din clientela „de afaceri” a tehnocrației industriale. Controlul capitalului și susținerea externă s-au dovedit a fi
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
noua clasă a capitaliștilor români nu s-a născut din dezvoltarea tehnocrației financiare, care nu a produs mai mult decât simpli funcționari, chiar dacă foarte bine plătiți, pentru instituțiile financiar-bancare ale capitalului străin din România, ci din clientela „de afaceri” a tehnocrației industriale. Controlul capitalului și susținerea externă s-au dovedit a fi insuficiente pentru a asigura controlul economiei și, prin intermediul acesteia, al politicii și al societății. Dacă adversarii teoretici ai marxismului - care afirmă tocmai că prin controlul capitalului o societate este
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
o economie de piață în care dominația asupra capitalului este insuficientă, în condițiile în care i se poate opune o forță socială suficient de puternică pentru a sili clasa politică să ia decizii împotriva regulilor economiei capitaliste. Aritmeticii contabile a tehnocrației financiar-bancare, conducătorii producției au opus oameni. Ei nu controlau capitalul, care se afla fie în bănci, fie în administrarea instituțiilor financiare ale statului - Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii, care gestiona fondurile de asigurări sociale, Ministerul Sănătății, care gestiona fondurile de asigurări
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
nu mai controlau, în timpul tranziției, piața nici prin monopolul asupra aprovizionării, monopol pe care l-au deținut în timpul comunismului, dar pe care l-au pierdut imediat după revoluție. În timpul comunismului, economia - adică populația și industria -, trebuiau să cumpere ceea ce elita tehnocrației industriale era în stare să producă. Începând cu 1990 însă, atât populația, cât și administrația și economia au preferat cu evidență piața internațională în raport cu piața națională. Așa se face, de exemplu, că untul, carnea și legumele care ajungeau pe masa
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
comercial - mai ales în primii ani de tranziție, în care această finanțare trebuia asigurată de către stat, depindea de resursele sistemului bancar, putem considera că, în întreaga perioadă, piața a depins esențial de elita financiar-bancară a țării. În orice ecuație economică, tehnocrația industrială era pe o poziție pierzătoare. Atât intrările în sistem, deci capitalul, cât și ieșirile, adică piața, depindeau de deciziile luate de principalii adversari sociali - de tehnocrația financiar-bancară. Aveau însă un atu excepțional pe care au avut inteligența, neteoretizată, de
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
piața a depins esențial de elita financiar-bancară a țării. În orice ecuație economică, tehnocrația industrială era pe o poziție pierzătoare. Atât intrările în sistem, deci capitalul, cât și ieșirile, adică piața, depindeau de deciziile luate de principalii adversari sociali - de tehnocrația financiar-bancară. Aveau însă un atu excepțional pe care au avut inteligența, neteoretizată, de a-l utiliza: populația. Cei care controlau tehnocrația industrială erau, în 1990, cei circa 8 milioane de salariați industriali, care s-au redus la mai puțin de
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
intrările în sistem, deci capitalul, cât și ieșirile, adică piața, depindeau de deciziile luate de principalii adversari sociali - de tehnocrația financiar-bancară. Aveau însă un atu excepțional pe care au avut inteligența, neteoretizată, de a-l utiliza: populația. Cei care controlau tehnocrația industrială erau, în 1990, cei circa 8 milioane de salariați industriali, care s-au redus la mai puțin de jumătate cincisprezece ani mai târziu. Alături de aceștia, alte milioane de oameni, dependenții lor, și câteva mii de comunități rurale și urbane
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
productive ce asigurau nu doar locuri de muncă - nici asta nu era prea puțin, de vreme ce reprezentau principala sursă de venituri în gospodării -, dar și utilități comunale și servicii sociale, de la educație și sănătate până la protecția mediului înconjurător. Avantajul competitiv al tehnocrației industriale era că această masă uriașă de populație era structurată și, deci, organizabilă. Dacă principala caracteristică a sistemului financiar-bancar este aceea de a structura și organiza capitalul, principala trăsătură a sistemului industrial este aceea de a structura și organiza, în
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
masă uriașă de populație era structurată și, deci, organizabilă. Dacă principala caracteristică a sistemului financiar-bancar este aceea de a structura și organiza capitalul, principala trăsătură a sistemului industrial este aceea de a structura și organiza, în sisteme decizionale controlate de tehnocrația industrială, populația și comunitățile. Întreprinderile industriale organizează în structuri ierarhice non-democratice mii de oameni. Organizarea de tip birocratic specifică firmei sau instituției administrative se extinde în comunitate cu atât mai mult și mai eficient cu cât comunitatea depinde mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]
-
financiar-bancar, de care depind, în cea mai mare măsură, și politica, și administrația centrală. Dar restul țării arată cu totul altfel. În cea mai mare parte a țării, comunitățile depind de soarta unui număr mic de firme producătoare, conduse de tehnocrația industrială. Această dependență este aproape absolută pentru orașele mici și medii, dar ea este însemnată și pentru orașele mari, de 300-350.000 de locuitori. Prosperitatea locuitorilor Constanței, al doilea oraș ca mărime și importanță economică din România, depinde esențial de
[Corola-publishinghouse/Science/2089_a_3414]