206 matches
-
suchness], starea naturală a tuturor fenomenelor, și este spontan prezentă în aspectul conștienței [awareness] drept corpuri [bodies] și înțelepciuni [wisdoms], care sunt dincolo de întâlnire sau împăr țire în privința esenței. Starea naturală este unitatea dintre aparență/tot ceea ce apare [appearance] și vacuitate [emptiness]; nu există apariții impure în această stare naturală. De aceea, în starea naturală de luminozitate, corpurile și înțelepciunile sunt prezente de la sine. Diviziunile lor se prezintă ca nenumărate calități ale iluminării, întrecând în număr firele de nisip din albia
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
acel moment, absența naturii/esenței [nature] și originarea dependentă [dependent arising] vor deveni clare într-un mod necontradictoriu. Acest lucru este numit «înțelegere a unității». [...] Puritatea [purity] este instituită din perspectiva aparen ței [appearance], iar egalitatea/echidistanța [equality], din perspectiva vacuității [emptiness]. Aceasta este ceea ce conștiența de sine [self-awareness] individuală a celor sfinți reali zează, și aceasta este calea marii perfecțiuni a unității [the great perfection of unity].“ A ajunge în legătura cu Unul înseamnă a lăsa deschisă posibilitatea renunțării la
Despre ierarhiile divine: fascinaţia Unului şi lumile din noi – temeiuri pentru pacea religiilor by Madeea Axinciuc () [Corola-publishinghouse/Science/1359_a_2887]
-
artă poetică răspunde viziunii autoarei asupra existenței absurde; pespectivă din care Utopia însăși a regimului totalitar e răsturnată în opusul ei. Poem în Utopia (1983), Terase (1985), Efectul de seră (1987), Kilometrul unu în cer (1988) jalonează discursul liric relevând vacuitatea existenței, depersonalizarea și profanarea (raiul stă cu „porțile vraiște”, „taina cunoașterii s-a pierdut”, „cunoștințele se vând pe tarabe populare” etc.) și, într-o ordine mai concretă, tabloul apocaliptic al spulberării trecutului în Bucureștii demolărilor. Viziunea este orwelliană - o distopie
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285228_a_286557]
-
Quintus Aurelius Symmachus, senatorul cu care a polemizat Ambrozie (pp. 384 sq.), a fost considerat ulterior ca un model pentru acest gen din cauza multitudinii de subiecte și de tonuri, chiar dacă, în urma examen atent, se poate vedea că textul păcătuiește prin vacuitate și superficialitate până și în fragmentele în care Ennodius crede că abordează teme de mare actualitate, cum se întâmplă atunci când îi consolează (dacă se poate spune așa) pe africani pentru că suferă din cauza reluării persecuțiilor din ordinul regelui Trasamundus. Între operele
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
transgresare a „condiției de lut”, o trecere în NUMĂR (sugestie pitagoreică, pe filiera poeziei lui Nichita Stănescu), ca în ciclul Cele nouă cercuri ale spiralei. Dar realitatea corosivă, urâtul agresiv nu sunt abolite definitiv și încă mai persistă groaza de vacuitate (Întorc privirea spre cele patru zări). Motivele solitudinii și plecării sunt recurente în majoritatea ciclurilor, simboluri precum masca de lut sau de piatră (ca semn al identității amorfe, primare și nespiritualizate), cuvântul (mai degrabă ca mijloc magic), poarta, ochiul (ca
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285976_a_287305]
-
zvârcoliri, a făcut profesiune de credință mistică la revista ortodocșilor („Gândirea”, n.n.Ă; o nouă crispare l-a determinat să retracteze, ba încă, mai mult, l-a aruncat între raționaliștii unei vechi reviste, pentru ca azi să profereze pe cont propriu vacuitatea de convingeri, la adăpostul unui splendid talent literar. Admirabil în toate ipostazele sale, criticul-convulsionist a putut scrie de șapte ori (ca să dăm o cifră misticăă despre același scriitor (e vorba, probabil, de E. Lovinescu, n.n.Ă, dar fără să repete
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
orizont de așteptări. Când canonul marxist al istoriei filozofiei propunea, prin vulgata manualelor, un salt de aproape 1800 de ani, trecând de la prezentarea stoicismului direct la momentul cartezian al gândirii europene, tendința de a considera teologia creștină ca moment al vacuității în istoria spiritului, resorturile tradiției slăbiseră deja. Ideologia revoluționară luase locul unei pronunțate conștiințe istorice. Cum, în timpul comunismului, milioane de oameni au stat sub raza neagră a acestei influențe, imunitatea rațiunii la deciziile uneori absurde ale veacului nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Finanțatorii academici promovează studiul doctoral al telenovelei mai curând decât fenomenologia memoriei la Augustin. Exaltând curiozitatea fără discernământ, tot mai multe centre de cercetare acceptă să devină orfelinate ale gândirii asistate. Politețea a ajuns să însemne o preferință oarbă pentru vacuitate (i.e. non-judgemental opinions). Chemarea la întemeiere epistemologică îndură alegația de „integrism”. Susținerea validității unor principii sau valori universale relevă, în chip sibilinic, niște pusee „antidemocratice”. Indiferența dizolvă, ca într-o falsă apocatastază, viziunea clasică despre lupta dintre bine și rău
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
A ieși dintr-un sine îngrădit în identitatea lui, funcția lui, ideologia lui, profesia lui, pentru a participa, în momentele festive sau în banalitatea vieții comunitare, la figuri atemporale, arhetipice ce ghidează demersul într-o căutare spirituală niciodată încheiată. Există vacuitate în atmosfera epocii. Con-simțire la lume ca loc matricial. Creuzet unde se elaborează un raport la celălalt punctat. Nu plinul rațiunii, ci vidul simțurilor. Interstițiul permițând, tocmai pentru că este "vid", primirea celuilalt. Înlocuirea certitudinii (dogmatice) selective prin îndoială, sursă a
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
în lucruri - acolo unde ele încep să (se) semnifice - și nu în imaginea pe care o propune o reprezentare a lucrurilor. Ea se află în lucruri, fără să le confiște semnificabilul, într-o paradoxală distanță a ascultării, în locul nedeterminat al vacuității gândirii, a imaginii, a reprezentării. De aceea, semnificabilul este un non-manifestabil real, fără un orizont de prezență: celebrare pură, originară, lipsită de aportul unei experiențe, al unei "trăiri" în care s-ar expune. Ceea ce începe să semnifice nu pune în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
opțiunii fenomenologice, imediatitatea și imprevizibilul imaginii nu țin de un orizont de prezență și nici măcar de un orizont al absenței, căci ceea ce se dă ca imagine primă a signifiabilului nu are orizont, nu se proiectează decât pe ecranul incolor al vacuității. O formă goală, am putea spune, dacă ea nu ar fi forma de manifestare a unui început absolut, emergența originarului în înțelegere. Iar ceea ce fenomenologia caută este tocmai experierea fără prealabil a unui dat inițial care se dezvăluie ca imagine
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
altă parte, situarea intuiției într-un înainte de vedere îi dezvăluie locul privilegiat al revelatului, între inaparentul sensului nemanifestat și posibilul unei întrupări imaginale. Loc deschis și totuși gol, al răsfrângerii în sine a golului care nu are ce arăta decât vacuitatea plăsmuirii, sensul invers al dizolvării. Dar ce sens poate avea această frângere pe dos, răsfrângerea unui gol care se arată drept ultimul posibil? Și apoi, ceea ce se întoarce astfel și creează locul întâlnirii nu arată ceva în chiar miezul golului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
înspre starea de vârf a adorării echivalează cu smulgerea vălurilor de pe lucruri, dar totodată cu lipsa de chip a acestora în lumea uitată, absentă din icoană. Lumea naturală e dusă atât de sus încât ea se evaporă într-o absolută vacuitate imaginală, "începe să fie irigată, transfigurată, răpită". În icoană lumea e întoarsă, epuizată și evacuată, pătrunsă de noua față; e "momenul Kenosei supreme, al dobândirii chipului de creatură slujitoare", "moment când fața începe calea întoarsă a întineririi", "redobândește castitatea privirii
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
mediul de-scris al developării în negativ, în filmul voalat al imaginii imposibile, moartea e inimaginabilul, nonsensul exteriorității care voalează, "realitatea fără apeluri, făcută din lucruri de pe afară". Moartea imaginii nu e spectaculară, nu aduce în scenă decât ștergerea și vacuitatea, "apariții aburite", dar și - prin răsturnarea perspectivei - posibila resurecție a lumii interioare. Căci, prin reducție, eclipsarea exteriorului face cu putință manifestarea interiorului; exteriorul mort, pus în paranteza desfigurării, devine vălul transparent, diafania prin care se întrevede lumea din noi: "lumea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în voia curgerii temporale. Apare și dispare în timp, înaintează și se retrage, măsurând ritmul vizibilului. Aici retragerea ei e o celebrare paradoxală. Căzută-n genunchi lângă râu, pregătită de jertfă, ea se autorevelează în propria dispariție. Ceea ce înseamnă că vacuitatea se pune în vedere pe măsură ce lumina dispare. Totuși, ochii mai au ce vedea, căci în slava desfacerii "cerul roșu" și "crucea de zăpadă" fac imagine. Ce pot ele reflecta dacă nu tocmai retragerea care le face loc, pustiul în care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
rosti prin reflectare ori reprezentare. Cuvântul nu doar că descoperă în sine un adânc pe care simpla denotație îl trece cu vederea, dar el e orb oricărui spectacol reprezentat în textura destrămată a lumii. "Groapa oarbă" din cuvânt e imaginea vacuității rostirii de dinaintea rostitului, nespusul - adânc grăitor ! - al nevederii și al nonmanifestării. Căci ce ar putea să vadă și să spună cuvântul descărnat, destrupat (de vedere și de cuvântare) ca de veșmântul sclipitor al celor trecătoare? A treia și ultima încercare
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
m. heideGGer, Originea operei de artă, tr. Th. Kleininger - G. Liiceanu, Ed. Huma‑ nitas, București 19962 , 92. 10 Cf. K. Rosenkranz, O estetică a urâtului, Ed. Meridiane, București 1984, 33. CaP. i. arTa CreșTină: imaginea și iCoana 20 Minciuna și vacuitatea sensului însă ne aruncă în prăpastia tăcerii și în abisul mortuar al nimicului, deoarece adevărul este tot ceea ce avem ca să putem rezista negativului. Așadar: „adevărul este pus în operă”. În operă se înfăptu‑ iește „deschiderea ființării întru ființa ei: survenirea
Michelangelo Buonarroti / Mesajul biblic al operelor sale by Ioan Blaj () [Corola-publishinghouse/Science/442_a_987]
-
franceză.) Întocmai ca în Nu, excesul burlesc și neseriozitatea ostentativă acoperă în „anti-teatrul” ionescian un substrat de angoasă ale cărei semnale, în Cântăreața cheală de pildă, deci în prima piesă, se insinuează progresiv după primele replici. Este aprehensiunea vidului, a vacuității existențiale, nu e nevoie să insistăm, lucrul acesta a devenit la rândul său un clișeu exegetic. Obsesia vidului în teatrul lui Eugen Ionescu merge dilatându-se până la apoteoza ei din Scaunele. Dar apoi se comprimă în altă obsesie, decurgând din
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
firește. Există în aparițiile extraordinare ale lui Caragiale acest element, pe care l-au semnalat acuma exegeții mai recenți (în urma modei fecunde aduse de teatrul absurd, de Ionescu, de Beckett), care au tot investigat pe Caragiale din perspectiva vidului, a vacuității, a inexistenței ! Ceea ce este foarte just, foarte corect, adăugând, la sfârșit, că nu e suficient. Atât doar : nu e suficient ! Există în Caragiale o perspectivă a nimicului. De altfel, și replica din Conu’ Leonida... : „Și nimica mișcă” este foarte, foarte
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
datorăm unui critic, după mine, remarcabil - Gabriel Dimisianu. În postfața la o ediție populară din teatrul lui Caragiale, Dimisianu face observația că, odată demonstrată, odată obținută această primă etapă, primă concluzie : Caragiale este un autor care ne pune în față vacuitatea ființei umane, vidul, vidul mascat al mecanismelor, al automatismelor etc., aceste imagini și această realitate nu ne determină să ne simțim nesolidari cu aceste fantoșe. Dimpotrivă, suntem complici și implicați în această lume. Ne simțim foarte înrudiți cu ei și
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
unei foarte mari cordialități și al unei complicități : „Da, dom’le, e-adevărat, suntem împreună, suntem foarte amici, putem bea o bere împreună”. Or, aicea este marea taină sau marea probă : să producem un circuit întreg, constând din divulgarea acestei vacuități, a acestui neant uman și apoi ratificarea lui, totuși, în ordine umană. „Da, ăștia suntem și vă iubim așa cum sunteți : nimicuri agitate, nimicuri mișcătoare”. Or, lucrul ăsta nu mi se pare că este, cum să spun, o capitulare, o acomodare
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
ce-i munca, locuiți în interiorul lor de moftangii, mîncînd cozonac datorită revendicării de la breaslă. Coexistența n-a fost ușoară. N-am invidiat pe nici unul, dar prezența lor, mai ales a celor infatuați, îmi provoca vigilența. Cunoscîndu-le precaritatea mijloacelor, cîtorva și vacuitatea (căci nu o dată m-am „luptat” cu textele lor ca să le fac publicabile), i-am ascultat ori de cîte ori dădeau spectacole sur place, în redacție, și i-am citit fără afinitate, detașat, sceptic, iar acasă, cronicar autorizat doar de
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]
-
dorințe, s-ar interesa cu zel numai de sine și s-ar prăbuși în propriul său vid. Lipsa de viitor, încetând să se mărginească la o singură clasă, le ar cuprinde atunci pe toate, într-o superbă demo cratizare a vacuității. Dar nu e nevoie de un efort prea mare de imaginație pentru a ne reprezenta acest stadiu final: sunt destule fapte care ni-l arată. Pe măsură ce omul își urmează drumul spre mai bine, dacă vede că posibilitățile sale materiale se
ANTOLOGIA PORTRETULUI De la Saint-Simon la Tocqueville by E.M. CIORAN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1321_a_2740]
-
de a fi, care nu-și practică premisele, care nu participă la viața comunitară nu depășește nivelul speculației intelectuale și al „gratuității“ estetizante. Dar credința care se epuizează în ritualism bigot și superstiție coregrafică nu e mai puțin lovită de vacuitate. Credinciosul „instalat“ con fortabil în credința sa, credinciosul care nu mai are întrebări, drame, griji sufletești, stupori și incertitudini e un simplu funcționar bisericesc, a cărui suficiență, al cărui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dum nezeu însuși (cf. Isaia
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
cu toate că acolo cele șapte spirite sînt desăvîrșite 184. Tharmas spune: "sînt ca un atom,/ Un Nimic, lăsat în întuneric; și totuși sînt o identitate:/ Doresc și simt și plîng și gem".185 Tharmas are conștiința substanței ființiale infinite percepute că vacuitate. El trăiește într-un anume sens dramă solipsismului romantic raportîndu-se la Enion, propria lui emanație din infinitul-vacuitate al conștiinței lui (acest tip de creație prin emanație a fost îmbrățișat și de Plotin, preluat fiind de la kabbaliști, în speță de la Filon
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]