214 matches
-
cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt interdicții necondiționate. Atât valabilitatea interdicției pe care o exprimă ele, cât și posibilele excepții de la această interdicție, sunt stabilite pe baza imperativului categoric 22. Prin urmare, teza lui Kant potrivit cărora veracitatea este o îndatorire care nu cunoaște excepții, teza că minciuna reprezintă întotdeauna o nedreptate, nu se susține deoarece ea nu ține seama de distincția dintre criteriul formal al moralității și legi morale particulare. Pe baza acestei distincții se poate arăta
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
poate apăra singură, suspendă interdicția minciunii. În acest caz, o excepție de la regula care interzice minciuna se impune cu necesitate 23. Kant însuși, afirmă Paton, cum fac de altfel și alți autori, nu a fost consecvent cu teza că datoria veracității este o datorie absolută, necondiționată. Atunci când încuviințează pedeapsa capitală pentru anumiți criminali, Kant concede că datoria de a apăra viața semenilor și interdicția de a ucide admite excepții. O altă excepție de la această îndatorire este aprobarea morală a războiului de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
rezultă de aici - doar aparent afirmația pe care i-o atribuie Constant, și anume că a spune numai ceea ce este adevărat este în toate împrejurările o obligație morală. În realitate, Kant ar fi substituit termenului de adevăr pe cel de veracitate, căruia i-a conferit o semnificație morală. Argumentarea lui Hofmeister pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
adevărat este în toate împrejurările o obligație morală. În realitate, Kant ar fi substituit termenului de adevăr pe cel de veracitate, căruia i-a conferit o semnificație morală. Argumentarea lui Hofmeister pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt adevărate. Lipsa de veracitate și minciuna nu reprezintă, în esență, afirmarea unor fapte ce nu sunt adevărate, ci pretenția că
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conferit o semnificație morală. Argumentarea lui Hofmeister pornește de la supoziția că atunci când Kant afirmă că îndatorirea veracității este necondiționată el nu are în vedere toate acele afirmații despre care individul care le face știe că nu sunt adevărate. Lipsa de veracitate și minciuna nu reprezintă, în esență, afirmarea unor fapte ce nu sunt adevărate, ci pretenția că afirmația este în acord cu legea morală. Dacă, prin urmare, Kant subliniază că nimeni nu are dreptul să mintă din motive altruiste, el nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Kant subliniază că nimeni nu are dreptul să mintă din motive altruiste, el nu cere ca adevărul să fie spus prezumtivului ucigaș. El afirmă doar că legea morală trebuie să fie aplicată în această situație și nu îngăduie îndepărtarea de veracitate.27 Potrivit acestei interpretări, Kant nu susține, așadar, că suntem datori să spunem adevărul ucigașului potențial care bate la ușă. Or, Kant afirmă în mod explicit acest lucru, fapt de care se poate convinge orice cititor. Dorind să-l apere
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
vorbească cu stăpânul său are dreptul să știe adevărul. El crede că spune o minciună inofensivă. Intențiile sale nu sunt rele. Ca atare, acuzația lui Kant că, mințind, el aduce o gravă vătămare propriei sale demnități este exagerată. Invocarea îndatoririi veracității, în acest caz, este una destul de slabă deoarece relația dintre minciuna servitorului și crima pe care a facilitat-o a fost una accidentală 29. Exemplul lui Constant este foarte diferit. Câteva considerații asupra acestei teme pot fi relevante pentru evaluarea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
evaluarea argumentării cuprinse în răspunsul lui Kant. Singura explicație a disponibilității lui Kant de a discuta cu Constant, pornind de la exemplul propus de acesta din urmă, este acela că filosoful a acceptat provocarea de a-și susține teza că îndatorirea veracității este una necondiționată cu referire la o situație în care ea pare să fie mai greu de apărat. Căci dacă în exemplul lui Kant din Pmtv minciuna nu a fost spusă cu intenții rele, în cel propus de Constant, pe
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
explicite 32 Punctul de vedere potrivit căruia există, dincolo de criteriul suprem al moralității, legi morale sau legi practice care stabilesc îndatoriri sau interdicții necondiționate, absolute, poate fi calificat drept rigorist. Iar poziția pe care a susținut-o Kant cu privire la datoria veracității și la interdicția minciunii, în scrieri târzii, cade sub acuzația de rigorism. Este o poziție surprinzătoare în măsura în care, așa cum am arătat, ea va putea fi caracterizată drept o inconsecvență în raport cu analiza kantiană a bazelor moralității. Ne putem întreba, în încheiere, cum
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
aceea de a comunica informații veridice (vezi Op. cit., p. 171.). Ce-i drept, Sullivan, spre deosebire de Hofmeister, admite, la capătul analizei sale, că în cazul ucigașului care bate la ușă ne găsim în fața unui conflict între reguli și datorii morale, datoria veracității și datoria de a proteja viața unui om nevinovat și că celei de-a doua îndatoriri trebuie să i se dea prioritate. (Vezi Op. cit., p. 177.) 28. Încercarea lui Hofmeister de a face față unor asemenea întâmpinări susținând că dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
față unor asemenea întâmpinări susținând că dacă Constant a înțeles greșit punctul de vedere al lui Kant asta i se poate reproșa chiar lui Kant, care ar fi omis să precizeze că deși folosește aceleași cuvinte ca și Constant - minciună, veracitate - el le acordă semnificații diferite (Op. cit., p.367), nu mi se par convingătoare. 29. Vezi J. Vuillemin, „Kant and Benjamin Constant”, în Kant-Studien, 4, 1982, p. 414. 30. Ibidem, p. 420. 31. Vezi Ibidem, p. 421. 32. „Pentru a fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
care trebuie să-l preceadă și să-l Însoțească, aceasta nu mai Înseamnă a conjectura un viitor probabil” (eikasmos ton tacha genesomenon), ci a Înfățișa dinainte ceea ce trebuie În mod real să se Întâmple (ton pantos esomenon prodelosis). Vedem că veracitatea divinației este supusă unei multiplicități de variabile care anunță și verifică fenomenul ce se va produce. Putem recunoaște În această grijă pentru detaliile care Însoțesc prezicerea un ecou al tehnicilor foarte precise și minuțioase de descifrare a unui mesaj divin
[Corola-publishinghouse/Science/1931_a_3256]
-
sofist deprins cu mânuirea vorbelor iscusite, a verbului eficace, a retoricii eficiente, Antiphon știe că, de regulă, nu adevărul triumfă, ci discursul mai abil, mai înșelător. Minciuna practicată cu măiestrie produce efecte superioare, în termeni de eficacitate trivială, celor ale veracității celei mai riguros respectate. De unde și oferirea competențelor sale de filosof unor particulari pe care-i asista în fața instituțiilor politice sau judiciare - adunarea poporului și tribunalul. Terapeut care folosește verbul, Antiphon acționează ca medic individual, dar și ca practician social
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
politice, nici ascendența sau potențiala lui descendență, nici măcar locul sau locurile lui de reședință... Totuși, nu lipsesc sufletele milostive care să umple aceste spații albe cu presupuneri una mai extravagantă decât alta. Cei mai preocupați să dea o umbră de veracitate acestor presupuneri extrapolează plecând de la poezia lui; cei mai puțin frecventabili dintre acești paraziți, creștini angajați în luptă, se mulțumesc cu calomnii, bârfe și defăimări. Astfel încât primii, sprijinindu-se pe analize sintactice, concentrându-și atenția pe vocabular, luând ca martori
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
paharnicul pune la cale - sau este doar complice al fraților săi, paharnicul Costache și spătarul Antohi - o copioasă mistificare, Izvodul lui Clănău sau Cronica lui Huru (ce se tipărește în 1856), atribuind neamului Sion o obârșie legendară, cu aparențe de veracitate istorică. Falsul izvod era menit să ateste străvechea noblețe a familiei, ai cărei membri se dovedeau, astfel, înrudiți cu cele mai de vază familii boierești moldovene. Cu același temei documentar și în acest spirit și-a gândit S. pătimașa lui
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289701_a_291030]
-
Retorica lui Aristotel discută chestiunea provocatoare a dimensiunii morale a caracterului uman ce poate fi inferată cu ajutorul "funcției simptomatice" a discursului. Este vorba, nu-i așa, de ethos-ul aristotelian. Însă, de la Aristotel încoace, adaugă criticul, "suntem mai sceptici în ce privește veracitatea reprezentării"187, cu alte cuvinte am învățat să întrevedem posibilitatea, chiar probabilitatea "ca autorul implicat de discurs să fie (mai degrabă - adăugirea mea) o creație artificială: o persona, nu neapărat o persoană"188. Astfel, consideră Black, din toate motivele acestei
[Corola-publishinghouse/Science/84943_a_85728]
-
sine pentru a transforma „starea lucrurilor” și a accelera distrugerea capitalismului. Mai mult militant decât teoretician, Lenin vede în ideologii niște arme pe care protagoniștii luptei de clasă le utilizează în mod conștient în lupta lor. Nu contează falsitatea sau veracitatea lor, contează doar eficacitatea lor. Ideologia comunistă trebuie să servească practicii politice - și nu revendicărilor economice - devenind critica sistemului detestat. Lenin mizează în mod prioritar pe agitatorii care, mânuind „ideea”, trebuie să-i aducă pe muncitorii la lupta cea mare
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Te-ai îmbrăcat” (Ps. 103,1c). Refuzul darului ființei e trădat de logica emancipării vindicative, precum și de obnubilarea interiorității invizibile, acolo unde inima este gazda experienței nemijlocite a bucuriei și suferinței. Biserica a câștigat încrederea oamenilor probând, la fiecare generație, veracitatea acestei ontologii chenotice a donației. Retorica binelui constă, așadar, într-o viziune la fel de importantă cât toate cuvintele care îi compun exegeza. Recunoștința și recunoașterea în fața bunătății fundamentale a creației presupun transfigurarea percepțiilor printr-o sinteză sacramentală între registrul tactilității și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
egală însemnătate variantelor, negând existența unui prototip originar. O idee esențială a studiilor folcloristului e și aceea că literatura orală se cere estimată după criterii specifice, inerente mentalității populare, arhaice. Astfel, nu doar în basme, ci și în balade, criteriul veracității, al adevărului istoric ar fi inoperant. Absolutizarea acestui punct de vedere - judicios, de altfel - e contrazisă de realitatea creației. Printre demersurile cu caracter pragmatic ale lui C. figurează cele vizând întocmirea unui corpus folcloric și, în genere, producerea instrumentelor de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286086_a_287415]
-
din marii clasici și neglijez cu totul contemporaneitatea. Dimpotrivă mă interesează și o urmăresc aproape cu patimă de la o zi la alta. Dacă aș avea talent și timp, aș redacta un jurnal minuțios și cu cel mai mare respect pentru veracitate. Peste zece ani ar constitui o lectură pasionantă care m-ar face dintr-odată celebru în Țara mea. Atît de interesante sînt timpurile noastre din foarte multe puncte de vedere. Pînă atunci însă și Domnia Ta și eu rămînem în umbră
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
hrană, cea bună-i face buni, cealaltă - nevolnici.” E evidentă aici o filiație frumos-bine-fericire civică pe care guvernările de orice tip trebuie să o ia în considerare ca pârghie a puterii în exercițiu. Criteriul esențial al artei este binele și veracitatea, și nu plăcerea estetică. „Platon condamnă arta în măsura în care ea este incapabilă să atingă adevărul sau, și mai grav, ne îndepărtează de adevăr. Dacă vrem să ajungem la adevărata imagine a divinului, nu trebuie aleasă această cale, ci asceza corpului, a
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
neadevăruri însă nu. Faptele, câte le-am înregistrat, mi le-a pus la îndemână numai memoria, dar actele autentice, cât și stabilizarea cronologică mi le-au procurat colecțiile ziarelor din răstimpul acestor 55 de ani.1 Nici o îndoială, deci, asupra veracității. Pentru ușurarea scurgerii în public a lucrării, ținând seama de marea scumpete a hârtiei, cernelii, a mâinii de lucru și a operației tipăritului în gene ral, Bucureștii de altădată va apare în mai multe volume. 46 bucureștii de altădată 1
Bucureştii de altădată Volumul I 1871-1877 by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1327_a_2710]
-
eșalon. Aceștia au fost atenționați să aibă în vedere că „informațiile trebuie căutate, iar nu să fie așteptate ca să vie ele singure de-a gata” și să fie foarte activi „amintindu-și că, dacă iuțeala transmisiei unei informații este necesară, veracitatea și precizia acestei informații este și mai indispensabilă în cursul bătăliei”. În concluzie, îndatoririle cadrelor din domeniul informativ „sunt multiple și complexe din cauza numărului și varietății chestiunilor tratate și a organelor puse în mișcare”. Autorii Instrucțiunilor... au apreciat că Biroul
Istoria serviciilor de informaţii-contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945 by Alin SPÂNU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101011_a_102303]
-
în sfera activismului politic a fost cea a lui Sorel, care "adaugă la analiza seacă a lui Marx dinamismul antiraționalist al romantismului radical", și care susține că miturile eroice și violența sunt izvoarele transformărilor sociale, care nu trebuie judecate în funcție de veracitatea lor, ci în funcție de uzul lor ca arme de luptă. Pentru el, miturile sunt "sisteme de imagini" care îi fac capabili pe oamenii care iau parte la lupta socială să își conceapă acțiunile ca bătălii ce se vor încheia în triumf
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
Gernsback în 1926, și a dobândit ea însăși o încărcătură mitică în ultimul secol în care, deși a fost izolată la marginea literaturii, a generat nu doar dezbateri pătimașe, dar și moduri de viață. Sorin Antohi observă că neîncrederea în veracitatea istoriografiei tradiționale, "marea garantă a adevărului", i-a determinat pe intelectuali să caute confirmarea prezentului nu în trecut, ci într-un viitor prezumat, "fie prin primitivele scenarii viitorologice, fie prin profețiile dezinhibate ale SF-ului", nefiind exclusă nici dimensiunea teologică
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]