298 matches
-
fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie"48. Singura condiție pe care, după Aristotel, trebuie să o respecte arta ca reproducere a unei realități esențiale, cu caracter general valabil, este menținerea în limitele verosimilului sau ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
să fie"48. Singura condiție pe care, după Aristotel, trebuie să o respecte arta ca reproducere a unei realități esențiale, cu caracter general valabil, este menținerea în limitele verosimilului sau ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după criteriul verosimilului sau al necesarului"49. Prin respectarea acestui principiu, ce presupune
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după criteriul verosimilului sau al necesarului"49. Prin respectarea acestui principiu, ce presupune reordonare riguroasă, se asigură coerența și unitatea operei. Astfel, conceptul de verosimil concentrează, de fapt, atributul ficțional al operei, definit ca posibilitate, nu ca realitate vizibilă. Așa cum s-a remarcat
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
sau al necesarului"49. Prin respectarea acestui principiu, ce presupune reordonare riguroasă, se asigură coerența și unitatea operei. Astfel, conceptul de verosimil concentrează, de fapt, atributul ficțional al operei, definit ca posibilitate, nu ca realitate vizibilă. Așa cum s-a remarcat, verosimilul este prima definiție care s-a dat ficțiunii și, în prezent, o trăsătură general recunoscută a ficțiunii. De o actualitate remarcabilă este și ideea că lumea textului are propriul adevăr, diferit de adevărul realității nemijlocite, de vreme ce "poetul" înfățișează caractere, patimi
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
teoriilor moderne, ficțiunea nu mai este considerată doar o problemă de veridicitate, ci de modalități de narațiune, de dinamică textuală. "Lista" prezentată până acum poate fi completată cu indiciile de ficționalitate identificate de Michael Riffaterre cu prilejul analizei fenomenului că verosimilul presupune ficționalitate 61. Aceste indicii, care fac diferența între narațiunea ficțională și cea factuală, sunt intruziunile auctoriale și naratoriale, prezența naratorilor multipli, precum și incompatibilitățile dintre vocea narativă și viziunea personajelor. În plus, sunt semnalate și alterările secvenței evenimențiale (analepse, prolepse
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
se renunță la amplasarea la poli opuși a ficțiunii și realității: în loc să fie pur și simplu contrariul celeilalte, ficțiunea ne comunică ceva despre realitate. [...] Ca structură de comunicare, ficțiunea aduce împreună realitatea și subiectul receptor 62. Preocuparea pentru a realiza verosimilul, recunoscut drept condiție a viabilității unei povestiri, este echivalentă, în ultimă instanță, cu preocuparea de a realiza comunicarea cu cititorul și determină convergența funcțională a efectului de real și a efectului de ficțiune. Dubla natură a ficțiunii 63 constă în
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
simplu joc de cuvinte, așa cum ar părea. Efectul de real garantează "realul real" al povestirii, iar efectul de ficțiune dovedește "realul fictiv", astfel încât textul literar se caracterizează prin prezența unui efect de real-ficțiune. Oscilarea între efectul de real (care creează verosimilul din exterior) și efectul de ficțiune (care creează verosimilul din interior), variabilă după genuri și după trăsăturile specifice complexe ale procesului de producere-receptare, asigură verosimilul oricărei narațiuni. În ce privește planul conținutului fictiv, descrierea acestei duble naturi este facilitată de existența unor
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
real garantează "realul real" al povestirii, iar efectul de ficțiune dovedește "realul fictiv", astfel încât textul literar se caracterizează prin prezența unui efect de real-ficțiune. Oscilarea între efectul de real (care creează verosimilul din exterior) și efectul de ficțiune (care creează verosimilul din interior), variabilă după genuri și după trăsăturile specifice complexe ale procesului de producere-receptare, asigură verosimilul oricărei narațiuni. În ce privește planul conținutului fictiv, descrierea acestei duble naturi este facilitată de existența unor distincții terminologice tradiționale, precum cea între persoană și personaj
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
se caracterizează prin prezența unui efect de real-ficțiune. Oscilarea între efectul de real (care creează verosimilul din exterior) și efectul de ficțiune (care creează verosimilul din interior), variabilă după genuri și după trăsăturile specifice complexe ale procesului de producere-receptare, asigură verosimilul oricărei narațiuni. În ce privește planul conținutului fictiv, descrierea acestei duble naturi este facilitată de existența unor distincții terminologice tradiționale, precum cea între persoană și personaj, istorie și narațiune, material și construcție sau arhitectonică. În textul narativ, aceste manifestări ale dublei naturi
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
o exclamație ce exprimă starea afectivă a comunității terorizate de dorința străinilor de a fi îngropați în pământul gazdelor. Aici, ca pretutindeni în roman, autoarea testează rațiunea principiilor după care se conduce lumea reală până într-acolo încât depășește limitele verosimilului. Cu toate acestea, cititorul vizualizează lumile create și devine empatic cu starea personajelor, grație stăpânirii de sine a stilului. Transferarea rolului de narator de la o instanță la alta și de la o poveste la alta se transformă într-un joc subtil
Monica Lovinescu, O Voce A Exilului Românesc by MIHAELA NICOLETA BURLACU [Corola-publishinghouse/Science/1012_a_2520]
-
nu oferă posibilitatea unei împărțiri maniheiste. Ce este interesant, însă, în ceea ce privește utopia clasică este faptul că, pentru a o impune, autorii își subsumează operele tocmai unui principiu pe care, aparent, îl încalcă prin alunecarea înspre artificial, și anume noțiunea de verosimil. Inițiatorul acestei reguli este de fapt Aristotel care făcea diferența între istoric și poet, primul având ca scop redarea adevărului în liniile exactitudinii, iar cel de-al doilea redarea unor aspecte care să tindă spre adevăr, deși nu au aparținut
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
liniile exactitudinii, iar cel de-al doilea redarea unor aspecte care să tindă spre adevăr, deși nu au aparținut niciodată realității propriu-zise: "Datoria poetului nu e să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se întâmple în marginile verosimilului."26 Se deosebește, astfel, dimensiunea posibilului în care ar trebui încadrate creațiile literare și dimensiunea concretă a existenței, care este domeniul istoriei. Se stabilește, totodată, scopul creației de a fi ca realitatea, fără a se confunda cu ea. În acest
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
deosebește, astfel, dimensiunea posibilului în care ar trebui încadrate creațiile literare și dimensiunea concretă a existenței, care este domeniul istoriei. Se stabilește, totodată, scopul creației de a fi ca realitatea, fără a se confunda cu ea. În acest sens, principiul verosimilului vine în concordanță cu cel al imitației naturii, având rolul de a duce la realizarea unor opere care să fie credibile și, prin aceasta, mult mai puternice în a-și impune mesajul. Însă au existat și alunecări dogmatice, dintre care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fabulă antică, dar, în plus, prelucrează un episod ce ține de istoria Spaniei, țară care se afla în război cu Franța la momentul scrierii piesei. De asemenea, finalul reprezintă în viziunea Academiei, prin vocea lui Chapelain, o încălcare a legilor verosimilului, precum și ale conduitei morale prin căsătoria personajului principal feminin cu ucigașul tatălui său. Ceea ce este însă paradoxal este faptul că autorul francez reflectă în opera sa fapte care au o anumită acreditare istorică, inspirându-se totodată din piesa La Mocedades
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sale, o adaptare a manifestărilor acestuia la momentul și locul în care este plasat și o organizare unitară a acțiunilor sale în sensul păstrării unei logici comportamentale de la începutul până la sfârșitul operei. Toate aceste aspecte se supun de fapt legii verosimilului, dorinței de a da credibilitate, autenticitate, personajului creat. Există aici însă, o anumită contradicție între asigurarea unei veridicități spațio-temporale și construirea unor tipuri care se subsumează unui proces opus de înscriere în universal. Împăcarea deplină a celor două aspecte nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
epopee, este cea privitoare la inserarea în operă a unui element miraculos, care înseamnă, de fapt, o întorsătură neașteptată, o surpriză în ordinea evenimentelor, sub forma unui factor de diversitate, de variație, dar care să se înscrie totuși în liniile verosimilului. Și această normă este creată prin raportare la cititori, respectiv spectatori, pentru a suscita și a susține interesul acestora. Modalitatea de a realiza miraculosul a dat naștere la un moment dat la serioase divergențe privind opțiunea diferită pentru integrarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
vom analiza în capitolul dedicat Disputei dintre Antici și Moderni. Regula celor trei unități vine în consonanță cu dorința de concentrare a expresiei, dar și cu cea de a da omogenitate operei și de a păstra pe cât posibil impresia de verosimil pentru spectatori, căci aceasta este o normă care privește mai ales genul dramatic. Cele trei unități la care se face referire sunt acțiunea, timpul și locul, pentru fiecare în parte existând anumite nuanțări. Astfel, acțiunea trebuie să fie unitară, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
accentuându-se ideea stabilirii unei echivalențe între durata acțiunii și durata șederii publicului în sala de spectacole. Argumentele aduse nu reprezintă o noutate (luând în considerație lunga istorie a impunerii acestor reguli), după cum nici justificarea acestora în liniile generale ale verosimilului, bunului simț și ale raportării la natură nu dezvăluie nici o surpriză, dar tocmai din acest punct de vedere textul lui Voltaire interesează în contextul de față. În acest sens, un foarte scurt istoric al celor trei unități se impune. Punctul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și educație. Sunt elemente care se subsumează viziunii clasice la fel ca îndemnul de a lua natura ca reper esențial: "Mai întâi urmează natura și calibrează-ți judecata / după standardele ei drepte"152 Imitarea naturii are aici dincolo de semnificația realizării verosimilului și pe cea a accederii la perfecțiune. Totodată, Pope asociază imitarea naturii cu imitarea celor vechi: "Învață de a respecta regulile anticilor / Căci a copia natura-nseamnă, de fapt a-i copia pe ei"153 Se concentrează aici, prin exprimarea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
respectarea regulii celor trei unități, militând, din umbra exemplului lui Shakespeare, pentru o mai mare libertate a actului dramatic în această direcție. Argumentarea sa este una polemică, pornind de la stabilirea motivațiilor generale în adoptarea acestei reguli, motivații ce privesc respectarea verosimilului. Însă criticul sugerează că spectatorul nu se transpune niciodată complet în așa fel încât să uite total circumstanțele în care se află, fiind conștient de la început până la sfârșit că actorii sunt doar actori, iar scena este doar o scenă: "imitațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
respins, de altfel, și Shakespeare, despre care teoreticianul german afirma: " Confuzia și lipsa de verosimilitate care rezultă din neobservarea regulilor este atât de izbitoare în Shakespeare încât oricine a citit ceva rezonabil nu mai poate să-l aprecieze."173 În numele verosimilului, care devine o temă obsesivă ceea ce până la un punct este normal prin raportare la sistemul ideologic clasic se ajunge, așadar, la exagerări, fiind considerate, în acest sens, artificiale scenele în care apare un singur personaj care monologhează deoarece "oamenii inteligenți
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
serios" este cel care reușește să realizeze prin opera sa o imagine clară a dorințelor, urii sau indiferenței proprii, veridicitatea acestora asigurând trăinicia creației. Aceste aspecte sunt, de fapt, în mod conștient sau nu, prelucrări ale teoriilor lui Aristotel privind verosimilul. Arta trebuie să reflecte realitatea într-o manieră credibilă, într-o manieră care să-i asigure universalitatea și rezistența în timp. Calitatea unei scrieri mai este asigurată, în viziunea lui Pound, și de subsumarea acesteia unei anumite disciplinări a procesului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
nu mai permitea o reîntoarcere clasică deplină sau nici măcar una majoritară. Puțin diferită este situația în domeniul prozei care a permis o mai accentuată renaștere a unor elemente aparținând clasicismului, cum ar fi reflectarea realității, a naturii umane, tipizarea, respectarea verosimilului, trăsături pe care romanele lui G. Călinescu, de exemplu, le-au ilustrat într-o manieră reușită artistic, relevând, în acest caz, consonanța între idealurile teoretice din Sensul clasicismului și operă. În general însă, prin abordarea unei perspective diacronice se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
copilași - de astfel de fapte vor fi învinuiți însă creștinii, când le va veni rândul să fie calomniați. Pentru a calomnia cu succes, trebuie să travestești realitatea, să o deformezi, să-i aplici ușoare distorsiuni, trebuie ca, plecând de la ceva verosimil, să faci astfel încât să pară că acel ceva e veritabil. O ipoteză posibilă, o voință de a face rău, o pervertire, nici nu-ți trebuie cine știe ce pentru a lansa un zvon, pentru a-i confecționa cuiva o proastă reputație, pentru
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
putea exista și n-a existat. Această de-creație este, propriu-zis, viața operei, ceea ce face posibilă lectura, traducerea și critica, prin care de fiecare dată încercăm să repetăm opera.18 Asemenea filosofului italian, Alexa Visarion vorbește despre o "resuscitare" a verosimilului și de o "luare în posesie" a ceea ce, nefiind, este: "Astfel, pătrunzi nu opera, ci ceea ce faci din ea, te pătrunzi de fapt pe tine. Cu cât înțelegi mai bine o operă de artă, cu atât o poți explora mai
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]