360 matches
-
În fonetică, vocala deschisă anterioară rotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în unele limbi vorbite. Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este . În limba română acest sunet nu există. Apare în schimb de exemplu în dialectul austriac al limbii germane (în exprimări argotice) sau în dialectul canadian al limbii
Vocală deschisă anterioară rotunjită () [Corola-website/Science/303579_a_304908]
-
În fonetică, vocala cvasiînchisă semiposterioară rotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în unele limbi vorbite. Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este (litera grecească Ω micșorată și răsturnată). În limba română acest sunet nu există, cel mai mult apropiindu-se de vocala închisă posterioară rotunjită . Nu există un simbol
Vocală cvasiînchisă semiposterioară rotunjită () [Corola-website/Science/305840_a_307169]
-
limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române, dar le menționăm aici pentru că apar în cuvinte încetățenite, iar vorbitorii instruiți le folosesc ca atare: Diagrama de mai jos arată cele șapte foneme vocalice ale limbii române (și cele două vocale rare), clasificate după gradul de deschidere a cavității orale, gradul de anterioritate a locului de articulare și caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit). Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori
Fonologia limbii române () [Corola-website/Science/304927_a_306256]
-
transcrise fonologic , respectiv , unde semnul , numit "jonctură silabică", obligă pronunțarea în aceeași silabă a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleași sunete vocalice formează diftongi ascendenți și descendenți, precum "știucă" și "știu", pentru a arăta care este vocala purtătoare de accent și care este semivocala. La sfîrșitul unor cuvinte românești precum "rupi", "moși", "dormi", "bani" vorbitorii nativi percep existența unui sunet separat, întrucîtva
Fonologia limbii române () [Corola-website/Science/304927_a_306256]
-
În fonetică, armonia vocalică este un fenomen de asimilare care constă în tendința de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și cele turcice (turcă, kazahă etc.). În limba maghiară, armonia vocalică se realizeză în primul rând după apartenența vocalelor la două categorii, în funcție de locul lor de articulare: vocale anterioare ("i, í, e, é, ö, ő, ü, ű") și vocale posterioare: "a, á, o, ó, u", "ú". Majoritatea cuvintelor, în principal cele
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
sau "ű". Un asemenea sufix este cel care corespunde prepozițiilor din limba română „la, spre”: "ember" „om” → "emberhez „la om”, "anya" „mamă” → "anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
la, spre”: "ember" „om” → "emberhez „la om”, "anya" „mamă” → "anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure”, "talo" „casă” → "talossa „în casă”. În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure”, "talo" „casă” → "talossa „în casă”. În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și posterioare, iar vocalele se armonizează după prima din cuvânt. De pildă, pluralul formându-se cu sufixul având variantele "-ler" și "-lar", cel al următoarelor cuvinte este: "ev" „casă” → "evler „case”, "at" „cal” → "atlar „cai”.
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
intenția de a crea un contrast vizual în comparație cu pasărea, ce era neagră. Autorul susține că niciun aspect al poemului nu a fost întâmplător, fiind controlat total de către el. Chiar termenul „Nevermore”, susține Poe, este folosit datorită efectului creat de sunetele vocalice lungi (cu toate că este posibil să fi fost inspirat de George Gordon Byron sau Henry Wadsworth Longfellow). Poe a mai folosit sunetul produs de vocala „o” lungă și în alte poeme: „no more” în „Tăcere” sau „evermore” în „Viermele biruitor”. Subiectul
Corbul () [Corola-website/Science/298053_a_299382]
-
dar conține sensul [[semantică|semantic]]. Consoanele "š-r-b", de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, "s-r-q", „a fura”, "‘-k-l", „a mânca” etc. Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri [[vocală|vocalice]] și a unor [[morfem|afixe]] (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradițional, gramaticienii arabi au folosit rădacina "f-‘-l", „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în [[limba arabă clasică|araba
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
dual foarte limitat (se mai folosește doar la [[substantiv]]e, iar întrebuințarea acestei forme nu mai este cerută în toate circumstanțele). De asemenea, aproape toate [[dialect]]ele au pierdut "tanwīn"-ul, (marca nedeterminării în limba arabă) și pasivul intern sau vocalic. Un factor de diferențiere a [[dialect]]elor este influența limbilor vorbite înainte în zonă, care au asigurat un numar semnificativ de cuvinte noi, și care au influențat uneori chiar și pronunția sau topica; oricum, un factor mult mai semnificativ pentru
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
în cuvântul "mie", pronunțat ), fie diftongi sau triftongi, atunci când se pronunță împreună într-o singură silabă (de exemplu în cuvântul "miere": În acest din urmă caz, întrucât o silabă nu poate conține mai mult de o vocală propriu-zisă, celelalte sunete vocalice din silabă se numesc semivocale (în cazul exemplului anterior semivocala numită "iot", ). Cuvântul "vocală" poate să mai însemne și orice literă care reprezintă (în general) un sunet vocalic, chiar dacă uneori aceeași literă poate să nu simbolizeze o vocală din punct
Vocală () [Corola-website/Science/298473_a_299802]
-
silabă nu poate conține mai mult de o vocală propriu-zisă, celelalte sunete vocalice din silabă se numesc semivocale (în cazul exemplului anterior semivocala numită "iot", ). Cuvântul "vocală" poate să mai însemne și orice literă care reprezintă (în general) un sunet vocalic, chiar dacă uneori aceeași literă poate să nu simbolizeze o vocală din punct de vedere fonetic. De exemplu, deși limba franceză se scrie folosind cinci litere care pot fi clasificate ca vocale ("a", "e", "i", "o", "u"), fonetic numărul vocalelor este
Vocală () [Corola-website/Science/298473_a_299802]
-
este atestată. Cele mai puternice candidate pentru Teoria nodului sunt greaca estică și cea vestică, care au clase geografice diferite, recunoscute din antichitate. În Teoria valului, definită de Johannes Schmidt în 1872, Dialectele greacăi vechi erau, în principal, fonemice și vocalice; adică, dialectele erau recunoscute, în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui "s" intervocalic și pierderii lui "i" și "w" din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
greaca estică și cea vestică, care au clase geografice diferite, recunoscute din antichitate. În Teoria valului, definită de Johannes Schmidt în 1872, Dialectele greacăi vechi erau, în principal, fonemice și vocalice; adică, dialectele erau recunoscute, în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui "s" intervocalic și pierderii lui "i" și "w" din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere, situație numită, deseori, "ciocnire vocalică". Pentru motive necunoscute, vorbitorii de
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
fonemice și vocalice; adică, dialectele erau recunoscute, în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui "s" intervocalic și pierderii lui "i" și "w" din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere, situație numită, deseori, "ciocnire vocalică". Pentru motive necunoscute, vorbitorii de greacă priveau două vocale consecutive ca fiind necorespunzătoare și, în timp, au schimbat pronunția pentru a le evita. Modul în care s-au făcut aceste schimbări a determinat
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
în special, prin diferențele lor vocalice. Aceste diferențe au apărut ca rezultat al pierderii lui "s" intervocalic și pierderii lui "i" și "w" din protogreacă. O astfel de pierdere a adus două foneme vocalice în juxtapunere, situație numită, deseori, "ciocnire vocalică". Pentru motive necunoscute, vorbitorii de greacă priveau două vocale consecutive ca fiind necorespunzătoare și, în timp, au schimbat pronunția pentru a le evita. Modul în care s-au făcut aceste schimbări a determinat dialectul. De exemplu, cuvântul pentru zeul mării
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
dacă se ajunge la un al treilea fonem, sau "hyphaeresis" ("a îndepărta") dacă un fonem este îndepărtat, păstrându-l pe celălalt. Uneori, cele două foneme sunt păstrate, sau păstrate și modificate, ca în ionicul Poseideōn. Un alt principiu al dialectizării vocalice urmărește seria de apofonii sau grade vocalice indo-europene. Indo-europeana putea să interschimbe "e" (gradul "e") cu "o" (gradul "o") sau să nu folosească nici unul (gradul "zero"). Asemănător, greaca a moștenit seria (de exemplu) ei, oi, i, care sunt e,-, o-
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
fonem, sau "hyphaeresis" ("a îndepărta") dacă un fonem este îndepărtat, păstrându-l pe celălalt. Uneori, cele două foneme sunt păstrate, sau păstrate și modificate, ca în ionicul Poseideōn. Un alt principiu al dialectizării vocalice urmărește seria de apofonii sau grade vocalice indo-europene. Indo-europeana putea să interschimbe "e" (gradul "e") cu "o" (gradul "o") sau să nu folosească nici unul (gradul "zero"). Asemănător, greaca a moștenit seria (de exemplu) ei, oi, i, care sunt e,-, o- și gradul "zero " al diftongului. Ele puteau
Dialecte grecești () [Corola-website/Science/307344_a_308673]
-
față de celelalte, cele din Umă și din Lundziń față de celelalte. În special din punctul de vedere al împrumuturilor se pot opune graiurile din Grecia, Republica Macedonia și România. Fonetismul meglenoromânei nu este unitar. Există diferențe relativ însemnate între graiuri. Fonemele vocalice ale meglenoromânei sunt: Transcrierea meglenoromânei nu este unitară în rândul cercetătorilor. În acest articol se folosește cea a lui Theodor Capidan. Vocalele care nu se găsesc în româna standard sunt redate în felul următor: /a/, /e/, /i/ și /u/ purtătoare
Limba meglenoromână () [Corola-website/Science/299339_a_300668]
-
1774, 1816, 1830, 1834, 1835, 1841, 1845, 1846, 1848, 1849, 1856, 1857, 1858 și 1864 (catagrafii întocmite de către Episcopia Romanului și păstrate la "Arhivele Naționale Iași, Fond Visteria Moldovei)". Spre sfârșitul secolului al XVII-lea regăsim în numele localității o asimilare vocalică, astfel, de la „Ghirăești”, apare varianta „Ghiriești”, preluată și de către străini, și înregistrată în documentele din acea perioada : "Ghiriest" la 1775 în „"Altre notizie”", pagina 506, "Giraiesty" la 1790, "Griesti" la 1800, "Ghiriesti" la 1814, "Parochia Giriesti" la 1869. Forma "Gherăiești
Gherăești, Neamț () [Corola-website/Science/324487_a_325816]