1,896 matches
-
tancului Tiger, a ales la sfârșitul lunii octombrie 1942 prototipul Henschel drept câștigător. Producția tancului, denumit oficial Panzerkampfwagen VI Ausf. H, a fost demarată în luna august a anului 1942. În așteptarea unei comenzi, firma Porsche a construit 100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
VI Ausf. H, a fost demarată în luna august a anului 1942. În așteptarea unei comenzi, firma Porsche a construit 100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost transformate în "Panzerjäger Tiger (P)", cunoscut și sub numele de Ferdinand, iar după ordinele lui Hitler de pe 1
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
100 de șasiuri. Câteva dintre acestea au fost folosite pentru prototipul tancului Tiger, însă când Henschel&Son a câștigat competiția, șasiurile au fost folosite la dezvoltarea unui tun de asalt/vânător de tancuri greu. În primăvara anului 1943, 91 de șasiuri au fost transformate în "Panzerjäger Tiger (P)", cunoscut și sub numele de Ferdinand, iar după ordinele lui Hitler de pe 1 și 27 Februarie 1944, Elefant. Tancul Tiger era încă la stagiul de prototip când a fost demarată producția de serie
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
acesta fiind deservit de încărcător (servant). Din cauza acestei modificări, s-a renunțat la mitraliera MG 34 coaxială, iar cantitatea de proiectile a fost redusă de la 92 la 66 de lovituri. Sturmtiger a fost un tun de asalt greu, construit pe șasiul tancului Tiger I. În locul turelei era instalată o suprastructură de tip cazemată, cu un blindaj foarte gros. Greutatea vehiculului a ajuns astfel la 65 de tone. Unitatea de foc consta într-un lansator de grenade antisubmarin de calibrul 38 cm
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
18 exemplare au fost fabricate. Câteva exemplare au fost transformate în vehicule de recuperare a tancurilor avariate. În locul tunului era montat un suport pentru o macara. Aceasta nu putea ridica decât o sarcină mică. Cinci vehicule au fost transformate folosind șasiul Porche. Agregatul energetic era cel folosit la vânătorul de tancuri Elefant, însă "Bergetiger" avea doar o suprastructură ușor blindată și o mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
fost transformate folosind șasiul Porche. Agregatul energetic era cel folosit la vânătorul de tancuri Elefant, însă "Bergetiger" avea doar o suprastructură ușor blindată și o mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule blindate de demolare a clădirilor. Suprastructura trebuia să fie complet închisă, cu blindaj înclinat și un berbec în partea frontală a șasiului. Vehiculul urma să se izbească de coloanele de susținere ale clădirilor pentru a le demola
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
mitralieră MG 34. După Bătălia de la Stalingrad a existat un proiect de transformare a trei șasiuri Porche în vehicule blindate de demolare a clădirilor. Suprastructura trebuia să fie complet închisă, cu blindaj înclinat și un berbec în partea frontală a șasiului. Vehiculul urma să se izbească de coloanele de susținere ale clădirilor pentru a le demola. Au exist și alte proiecte precum fabricarea a două vehicule care să transporte muniția pentru tunul de calibrul 24 cm Kanone 4 (care nu a
Tiger I () [Corola-website/Science/313577_a_314906]
-
și furnizor de motoare Renault a câștigat ambele titluri mondiale în 1992, 1993, 1995, 1996 și 1997 plus pe cel al constructorilor în 1994. Echipa are sediul în Enstone, Marea Britanie, fosta fabrică a echipei Benetton, unde sunt proiectate și construite șasiurile, în timp ce motoarele sunt produse în Franța la Viry-Châtillon. Primele încercări de a intra în Formula 1 s-a produs în 1974 când Renault a fost în discuții privind furnizarea de motoare pentru Tyrrell, una din echipele de top ai acelor
Renault F1 () [Corola-website/Science/302433_a_303762]
-
și unul pe benzină. Curios, motorul pe benzină era mai eficient și economic decât cel disel, consuma mai puțin, costa mai puțin, avea mai mulți cai putere și atingea 160 km/h. Emelba avea datorii mari față de SEAT pentru cumpărarea șasiului, iar SEAT a încetat să-i mai distribuie piese. Emelba a căutat ajutor în diverse părți, printre altele la Hyundai și Daihatsu, dar nu a avut succes. Ca ultimă soluție, s-a ajuns la negocierea unei investiții de capital cu
SEAT () [Corola-website/Science/304910_a_306239]
-
un an ca și pilot de teste, urmează un sezon competițional ca și pilot titular, motorul nefiabil de proveniența Peugeot neputându-i aduce decât un loc 4 în Campionat. Până în 1997 inclusiv, Mclaren nu a fost capabilă să ofere un șasiu performant și un motor pe măsură, deci rezultatele au fost modeste. În anul 1997, la Jerez, Mika a câștigat prima cursă de Formula 1 din carieră. A urmat anul de grație 1998, când Mika, alături de echipa sa West Mclaren Mercedes
Mika Häkkinen () [Corola-website/Science/297859_a_299188]
-
automat al climei pe două zone este standard. Modelul SL 63 AMG se bazează pe o nouă structură de caroserie din aluminiu, care contribuie la o reducere a greutății cu 125 kg față de predecesorul său din oțel. AMG SL63 are șasiul din aluminiu intensiv care devine versiunea calibrată unic al sistemului avansat Active Body Control oferit standard pe SL. Pentru a diferenția vizual SL 63 AMG de la frații săi mai mici a fost echipat cu un kit de caroserie AMG. Partea
Mercedes-Benz R231 () [Corola-website/Science/330286_a_331615]
-
(Mao Tze Dun) este un autobuz fabricat de uzinele Vulcan din București în anii 1955-1956. Caroseria din profile de tablă de oțel era construită la Atelierele Centrale ITB și era montată pe un șasiu de autocamion SR-101, prelungit cu longeron suplimentar. Autobuzul avea o lungime de 8,5 m, lățime de 2,52 m, înălțime de 2,92 m și dispunea de un motor Zis 120 de 90 CP. Autobuzul putea transporta 60 de
M.T.D. () [Corola-website/Science/324703_a_326032]
-
regele Alfonso al Spaniei va primi propria sa "Royale"", dar monarhul a fost detronat înainte să intre în posesia mașinii. Prima dintre mașini care și-a găsit cumpărător a fost livrată abia în 1932. Modelul standard cu un preț al șasiului de 30.000$ apărea pe piață în momentul în care economia mondială intra în Marea criză economică a anilor '30. Șase exemplare au fost construite între 1929 și 1933, doar trei fiind vândute unor clienți externi. Create pentru regi, nici una
Bugatti Royale () [Corola-website/Science/319382_a_320711]
-
au fost dotate cu transmisia tancului T-54/55, o dovadă a nivelului standardizării din Uniunea Sovietică. Numărul total de tancuri fabricate este estimat la 84.070 de exemplare. În plus, 13.170 de tunuri autopropulsate au fost construite pe șasiul folosit de T-34. Din cauza numărului imens de exemplare construite și fiindcă erau produse în multe fabrici, modelele de T-34 sunt greu de identificat. Tancul T-34 (sau T-34/76 cum erau denumite de germani) a fost modelul
T-34 () [Corola-website/Science/310804_a_312133]
-
din dotare cu tancuri T-34 fabricate în URSS, Polonia și Cehoslovacia. Toate tancurile de fabricație germană au fost scoase din uz și casate până în 1954. La începutul anilor 1960 au fost importate și tractoare de evacuare SPK-5 construite pe șasiul tancului T-34. După anul 1961, tancurile T-34 au fost revitalizate și modernizate. Majoritatea pieselor de schimb au început să fie fabricate în țară (demaroare electrice, generatoare, acumulatoare, discuri de ambreiaj, pinioane pentru cutia de viteze, patine, bolțuri, galeți
T-34 () [Corola-website/Science/310804_a_312133]
-
înlocuite stațiile radio sovietice 9 RS cu stații moderne RM-31-T (de fabricație cehoslovacă). Între 1960 și 1965, tancurile T-34 au fost adaptate pentru a folosi la nevoie aparate de vedere pe timp de noapte cu raze infraroșii. Tractoarele pe șasiu de T-34 au fost echipate cu scripeți și palane pentru scoaterea tancurilor avariate. La mijlocul anilor 1980 a fost propusă o modernizare a tancurilor T-34/85 cu următoarele componente: telemetru laser, stabilizator în două planuri pentru tun, mitraliera antiaeriană
T-34 () [Corola-website/Science/310804_a_312133]
-
că pedala de accelerație nu mai funcționează. ESC-ul nu îmbunătățește performanța în virare, ci previne pierderea controlului. Sistemul ESC se bazează pe mai mulți senzori care detectează diferențele de viteză de rotație între roțile față și spate precum și deplasarea șasiului în lateral față de traiectoria impusă de sistemul de direcție. Reacția ESP este foarte promptă, de ordinul milisecundelor. Organizația americană non-profit IIHS (Insurance Institute for Highway Safety) estimează că prin folosirea acestei tehnologii pe toate autoturismele o treime din numărul accidentelor
Control de stabilitate electronic (autovehicule) () [Corola-website/Science/317807_a_319136]
-
3 sau 5 uși), sedan, coupé, decapotabilă și station wagon. Megane I a fost lansat în 1995 ca înlocuitor al lui Renault 19. Mașina a fost o reîntruchipare al lui Renault 19 folosind o variantă îmbunătățită a motoarelor, transmisiei, designului șasiului acestuia. Luând numele de la conceptul Megane prezentat în 1988, Megane s-a bucurat de designul lui Patrick Le Quément, cel care a proiectat Renault Laguna. În 1997 Renault a lansat Scenic bazat pe platforma lui Megane. Mégane II a fost
Renault Mégane () [Corola-website/Science/306859_a_308188]
-
Volvo V50|V50]] și [[Volvo C70|C70]], [[Mazda 3]] și [[Ford Focus C-MAX|Focus C-MAX]] Designul [[suspensiilor]], care a contribuit la succesul primei generații, este în mare parte același. Ford susține că noua suspensie, în combinație cu un șasiu cu 10% mai rigid, face noul Focus chiar mai bun decât generația anterioară. Interiorul este de o calitate mai bună decât la versiunea precedentă. Presa auto spune că deși concurența clasică ([[Opel Astra|Opel/Vauxhall/Holden Astra]] și [[Volkswagen Golf
Ford Focus () [Corola-website/Science/311712_a_313041]
-
armament din România. La mijlocul anilor 1980 a început proiectarea noului tanc. Au fost realizate aproximativ cinci prototipuri (numărul exact diferă în funcție de sursă: 3, 5 sau 10 bucăți). Turela și mecanismul de încărcare automat au fost proiectate de către ICSITEM București, iar șasiul a fost dezvoltat de către ACSIT-P 124 aparținând de Fabrica de Mașini Grele Speciale a întreprinderii "23 August". Spre deosebire de tancul T-72 și variantele sale, avea șapte galeți la fiecare șenilă. Șasiul a fost astfel extins cu un metru pentru a
TR-125 () [Corola-website/Science/321169_a_322498]
-
încărcare automat au fost proiectate de către ICSITEM București, iar șasiul a fost dezvoltat de către ACSIT-P 124 aparținând de Fabrica de Mașini Grele Speciale a întreprinderii "23 August". Spre deosebire de tancul T-72 și variantele sale, avea șapte galeți la fiecare șenilă. Șasiul a fost astfel extins cu un metru pentru a face loc motorului de 900 de cai putere 8VSA3 (o variantă îmbunătățită a celui folosit la tancul TR-85-800). Din cauza modificărilor aduse șasiului, agregatului energetic și blindajului, greutatea tancului a ajuns la
TR-125 () [Corola-website/Science/321169_a_322498]
-
și variantele sale, avea șapte galeți la fiecare șenilă. Șasiul a fost astfel extins cu un metru pentru a face loc motorului de 900 de cai putere 8VSA3 (o variantă îmbunătățită a celui folosit la tancul TR-85-800). Din cauza modificărilor aduse șasiului, agregatului energetic și blindajului, greutatea tancului a ajuns la aproape 50 de tone (față de cele 41.5 tone ale tancului T-72M). TR-125 era dotat cu echipamente moderne: un tun de calibru 125 de mm stabilizat hidraulic în două planuri, telemetru
TR-125 () [Corola-website/Science/321169_a_322498]
-
fost un prototip al unui aruncător de proiectile reactive proiectat, fabricat și oferit spre vânzare de către Aerostar SA Bacău. Sistemul consta într-un lansator de rachete calibrul 122 mm cu 12 țevi de ghidare dispuse pe două rânduri, montat pe șasiul unui autoturism de teren ARO 4×4. Aerostar nu a reușit să obțină nici un contract de vânzare pentru până în prezent. Sistemul a fost proiectat în anii 1980, prototipul fiind dezvăluit publicului pentru prima dată în timpul Expoziției Internaționale de Armament de la
APR Aurora () [Corola-website/Science/323161_a_324490]
-
pe vehicul și armamentul portativ al grupei. Republica Socialistă România a obținut în 1982 de la URSS licența pentru construirea a 178 de vehicule BMP-1 adaptate nevoilor Armatei Române și posibilităților industriei autohtone. Vehiculele, denumite oficial , aveau un motor diferit, un șasiu extins, o mitralieră antiaeriană suplimentară de calibru 12,7mm montată deasupra camerei desantului și alte modificări minore. Producția a fost demarată în 1984 la Uzina Mecanică Mizil și a continuat până în anul 1991. În anul 1995 a fost luată decizia
MLI-84 () [Corola-website/Science/321644_a_322973]
-
Institutul AVL ("Anstalt für Verbrennungskraftmaschinen List") din Austria. Spre deosebire de motorul de fabricație sovietică UTD-20 (care dezvolta 300 de cai putere), motorul 8V-1240-DT-S (fabricat de SC Roman SA Brașov) avea 360 de cai putere, însă era mai greu și mai voluminos. Șasiul a fost extins cu 60 de centimetri pentru a face loc motorului diesel supraalimentat. Vehiculul era mai lat (3,15 m) și mai înalt (2,11 metri). MLI-84 are spații mai mari între galeți decât BMP-1. Spațiul suplimentar din interior
MLI-84 () [Corola-website/Science/321644_a_322973]