KorAP: Find »[drukola/base=antiteză & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...74 >

1,827 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

strecura în ritmul propriei viețuiri și în ritmul lumii). Caragiale preia exemplul eminescian al picăturii de rouă în care se reflectă tot văzduhul. Se mai întâlnesc cei doi scriitori și pe alte "teritorii", mai mult în abordarea structurilor de contrast. Antitezele, în concepția lui Eminescu, pot fi "neîmpăcate", golite de fiiință, deformate până la a deveni monstruoase sau ridicole. Caragiale este, până la un punct, în ton cu această perspectivă. În procesul sincronizării noastre cu civilizația europeană, are loc o exacerbare a "antitezelor

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Antitezele, în concepția lui Eminescu, pot fi "neîmpăcate", golite de fiiință, deformate până la a deveni monstruoase sau ridicole. Caragiale este, până la un punct, în ton cu această perspectivă. În procesul sincronizării noastre cu civilizația europeană, are loc o exacerbare a "antitezelor eșuate" prin absența organicității, fapt numit de Eminescu moft: " Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern" (Fragmentarium). Norocul, obsesie a lui Caragiale, are o mai largă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ridicole. Caragiale este, până la un punct, în ton cu această perspectivă. În procesul sincronizării noastre cu civilizația europeană, are loc o exacerbare a "antitezelor eșuate" prin absența organicității, fapt numit de Eminescu moft: " Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern" (Fragmentarium). Norocul, obsesie a lui Caragiale, are o mai largă semnificație decât simplul moft al omului kitsch, "ca și la Eminescu, dă naștere unei ambiguități ontologice, care

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
vede, încă o dată, cum Eminescu a fost "un semănător de arhei în cultura noastră" și cum, în mod miraculos, "Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului", "dar geniul acestuia (al lui Caragiale, n.m.) este atât de puternic încât devine antiteza complementară a eminescianismului". Dacă această carte, conclude autorul, a început sub semnul eminescianismului trecut în caragialism, încheierea obligatorie îl conduce spre bacovianism, unde încă mai stăruie umbra tutelară a lui Eminescu. În "cinismul" lui (de fapt, kynismos à la Diogene

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
lui Theodor Codreanu țintește direct în miezul problemei, și din acest motiv, lectura cărții sale are un aer de ciudată prospețime și autenticitate. Să spicuim câteva din premisele autorului. Caragiale e emul al lui Eminescu, ca o consecință a "complementarității antitezelor"? Nimic mai plauzibil! Puterea de contaminare a geniului este irepresibilă, numai că, în contact cu ea, marile personalități precum Caragiale, caută un culoar paralel distinct, sau poate chiar contradictoriu. Din păcate, poziția lui Caragiale față de filosofie îmbracă haina eroilor din

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
directă, în viziune călinesciană. Surprinde demersul dialectic în abordarea fenomenului pus în discuție, ipotezele avansate și nu în ultimul rând, argumentele care susțin construcția în sine. Cartea începe cu stabilirea unei relații directe dintre eminescianism și caragialism, din perspectiva unei antiteze pozitive, iar demonstrația potrivit căreia Caragiale este o creație a eminescianismului este credibilă, știindu-se influența poetului asupra câtorva scriitori din epocă. Eminescu și Caragiale sunt asemenea polilor magnetici care se opun, dar nu pot exista decât împreună. Bun cunoscător

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
categorii de personaje: cele dominate de foc (majoritatea) și cele care domină focul. Există eroi care-și dozează focul din oglindă în oglindă, până la implozia finală" (p. 96-97). Stilul este considerat "hiperlitotic". Privită ca opusă hiperbolei, litota nu e o antiteză a acesteia câtă vreme ce afirmă, nu există, vorba lui Cațavencu, "industria română e admirabilă... dar lipsește cu desăvârșire." Stilul hiperlitotic se explică prin antiromantismul dramaturgului raportat la "dubla referențialitate la oglinzile sferice", de la infinitul mare, la infinitul mic" (p.

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
l-a turnat la "hârdăul lui Petrache" și chiar cum a dialogat cu el. Trahanache are mai multe replici povestite etc. Pe dramaturg îl interesează "punerea în scenă" pentru că acolo e important "să nimerești momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
dramaturg îl interesează "punerea în scenă" pentru că acolo e important "să nimerești momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului cum este tratată

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului cum este tratată apropierea dintre caragialism și eminescianism. "Meritul excepțional al lui Caragiale este de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce autorul numește "antiteze eșuate". Lăsăm la o parte bogata referire la lucrările filosofice despre tema propriu-zisă și ne oprim asupra felului cum este tratată apropierea dintre caragialism și eminescianism. "Meritul excepțional al lui Caragiale este de a-l fi urmat pe Eminescu în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
eminescianism. "Meritul excepțional al lui Caragiale este de a-l fi urmat pe Eminescu în abordarea simetriei de contrast. În epocă era trează tendința de sincronizare cu Occidentul (vechea noastră obsesie de la Dinicu Golescu încoace) iar graba duce la "exacerbarea antitezelor eșuate" încât, în loc de sincronizare, această maladie ontologică (existențială) duce la accentuarea decalajului" (p.113). E de notat observația că "dacă în alte părți eșecul antitezelor e un impas efemer, la noi boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
sincronizare cu Occidentul (vechea noastră obsesie de la Dinicu Golescu încoace) iar graba duce la "exacerbarea antitezelor eșuate" încât, în loc de sincronizare, această maladie ontologică (existențială) duce la accentuarea decalajului" (p.113). E de notat observația că "dacă în alte părți eșecul antitezelor e un impas efemer, la noi boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat, n.a.) și să devină o componentă a specificului național" (p. 113). Eminescu numește această stare "moft" (ms. 2258) în mod surprinzător prin anii 1867-1868. "Cea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat, n.a.) și să devină o componentă a specificului național" (p. 113). Eminescu numește această stare "moft" (ms. 2258) în mod surprinzător prin anii 1867-1868. "Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern. Cel mai antitetic și mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e un moftangiu. Comica excelentă a postulanților din Millo director (piesa lui Alecsandri) consistă întru aceea că

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
dacă nu tragică. Noi trăim momentul și călărim într-o tranziție perpetuă pe cai de lemn. Numai așa e posibil ca "moftul" să fie "starea noastră de existență". Moftul s-a născut odată cu omul, dacă e să-l privim ca antiteză eșuată, dar important ar fi fost dacă și noi l-am fi depășit, cum au făcut-o alții. Pus în relație cu "vârsta maturizării" (p. 117), moftul este tratat într-un fel de Eminescu care constată rămânerea în copilărie, "cu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-se aprecierea că "redusă la omul-moft, lumea lui Caragiale e lipsită de dimensiunea profunzimii"; e și reproșul criticii, apreciază autorul eseului (p. 140). Dacă reluăm motivul oglinzilor sferice, este o falsă imagine. Profunzimea lui Caragiale izvorăște din termenul negativ al antitezei. Este dezvoltat aici motivul "perechii regale" și dacă se pleacă de la ideea că tema centrală a operei scriitorului este politica, el fiind nu numai un nepriceput, după cum afirmă undeva, dar și un spirit absolut neutru, apropierea de Eminescu e logică

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o legătură cu destrămarea "perechii regale" europene începând cu Revoluția Franceză din 1789. Se motivează în acest eseu starea de "subistorie" în care au căzut românii datorită sistemului "domniilor elective". "Națiunile puternice sunt cele cu monarhie ereditară". Așa au apărut antitezele eșuate între domni și boieri, "Vodă, da, și Hâncu, ba!" (p. 146). De aici s-a născut moftul ca stare națională. "Simetria de contrast a moftului regal" e prezentă în Mare farsor, mari gogomani ("Ca rol fu mare mititelul!"). Autorul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
abisal al puterii, neînțeles de Farfuridi și Brânzovenescu, ei nu ajung până la acest secret. Compromis, cuplul regal "se reechilibrează", se întoarce cu fața spre popor, izvorul puterii sale, odraslele regale caută o regină "în popor", scopul fiind acela al împăcării antitezei sociale eșuate; altminteri cade sub pasul revoluției. Dar și revoluția e compromisă și lumea se găsește într-un impas ireconciliabil. Numai în universul țărănesc echilibrul rămâne stabil (oare?), nu se mai întâlnește moftul. Năpasta e o replică la O scrisoare

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
fost, chiar de la început, sortit să aibă o mare forță în a consolida trecerea eului prin lucruri. Și, tot prin dat, i-a fost să aibă fragilitatea petalei de floare albastră. Temperament încadrabil în "pustiul" melancoliei și caracter structurat pe antiteze (acele "antiteze care sunt însăși viața"), Eminescu, omul din căderea "în dincoace", a trăit acut, "sufocările" cercului strâmt, adesea mult prea sever, pentru ca abia "în dincolo", în "dreapta" posteritate, prin dovezile trecerii sale pământești, să-și afle locul cuvenit în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de la început, sortit să aibă o mare forță în a consolida trecerea eului prin lucruri. Și, tot prin dat, i-a fost să aibă fragilitatea petalei de floare albastră. Temperament încadrabil în "pustiul" melancoliei și caracter structurat pe antiteze (acele "antiteze care sunt însăși viața"), Eminescu, omul din căderea "în dincoace", a trăit acut, "sufocările" cercului strâmt, adesea mult prea sever, pentru ca abia "în dincolo", în "dreapta" posteritate, prin dovezile trecerii sale pământești, să-și afle locul cuvenit în ființa neamului

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
epice) și Theodor Codreanu nu se putea, oare, să nu o admită? "De aceea (va completa el degrabă) mi se pare că Mihail Diaconescu e mai aproape de fenomenologia istorică eminesciană decât hegeliană. Eminescu a eliminat, în spirit prelupascian, credința în antitezele salvate prin sinteză, el pariind pe conceptul împăcării antitezelor, iar nu pe anularea lor reciprocă în sinteză.". Fenomenologia epică a istoriei românești e unul dintre comentariile hermeneutice remarcabile ale criticului și monografistului, el neuitând să alcătuiască, și o minuțioasă biografie

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
nu o admită? "De aceea (va completa el degrabă) mi se pare că Mihail Diaconescu e mai aproape de fenomenologia istorică eminesciană decât hegeliană. Eminescu a eliminat, în spirit prelupascian, credința în antitezele salvate prin sinteză, el pariind pe conceptul împăcării antitezelor, iar nu pe anularea lor reciprocă în sinteză.". Fenomenologia epică a istoriei românești e unul dintre comentariile hermeneutice remarcabile ale criticului și monografistului, el neuitând să alcătuiască, și o minuțioasă biografie, în prima parte a volumului, a reputatului romancier nefiind

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
postmodernism este aceea a națiunilor (considerate "anacronic-tribale" și "antiglobaliste"), susținând pe de altă parte minoritățile etnice, homosexuale, feministe etc. Însăși "teoria secundarului" a lui Virgil Nemoianu devine o armă de luptă împotriva naționalului prin demonizarea gazetarului Eminescu, cel care numise "antitezele monstruoase" din societatea noastră. Echilibrul, armonia și depășirea antitezelor nu poate fi decât transmodernistă pentru că, spune profesorul Codreanu, "transmodernismul se fundează pe antitetică pe care o întrevăd ca filozofie a viitorului", cu o certă pledoarie pentru diversitate și alteritate. Da

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
susținând pe de altă parte minoritățile etnice, homosexuale, feministe etc. Însăși "teoria secundarului" a lui Virgil Nemoianu devine o armă de luptă împotriva naționalului prin demonizarea gazetarului Eminescu, cel care numise "antitezele monstruoase" din societatea noastră. Echilibrul, armonia și depășirea antitezelor nu poate fi decât transmodernistă pentru că, spune profesorul Codreanu, "transmodernismul se fundează pe antitetică pe care o întrevăd ca filozofie a viitorului", cu o certă pledoarie pentru diversitate și alteritate. Da, asimilarea și omogenizarea nu mai constituie un ideal, însă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Dumnezeu". Pentru a nu cădea în extremismul primitivismului mistic al conștiinței arhaice al lui John Zerzan ca reacție la presiunile modernizării după tipare occidentale la care au fost supuse societățile musulmane, cu consecințele catastrofale cunoscute, Ziauddin Sardar găsește că inclusiv "antiteza monstruoasă" dintre Occident și Orient poate fi depășită doar printr-o mentalitate transmodernistă. Fiindcă transmodernismul este "o spiritualitate" ce reabilitează noțiuni care au fost declarate în postmodernitate ca fiind anacronice: valoare, capodoperă, geniu, personalitate, hermeneutică etc., totul începând cu "dialogul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]