KorAP: Find »[drukola/base=concetățean & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...61 >

1,508 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861

unii umflați și putrezi, alții țepeni și cu mustățile încă zbârlite. Îi găseai chiar și în oraș în mici grămezi, pe paliere sau în curți. De asemenea, uneori mureau și izolat, în holurile administrative, în curțile școlilor, pe terasele cafenelelor. Concetățenii noștri, uluiți, îi descopereau în locurile cele mai frecventate ale orașului. Piața Armelor, bulevardele, promenada Front-de-Mer erau, din ce în ce mai departe, mânjite. Curățat în zori de guzganii săi morți, orașul îi regăsea încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroși, în timpul zilei. Pe trotuare i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
doctor ? ― E mort, spune Rieux. Moartea portarului, putem s-o spunem, a constituit sfârșitul acestei perioade pline de semne descumpănitoare și începutul unei alteia, relativ mai dificile, în care uimirea primelor zile s-a transformat încetul cu încetul în panică. Concetățenii noștri, acum își dădeau seama, nu se gândiseră niciodată că orășelul nostru putea fi un loc indicat anume unde șobolanii să moară la soare și portarii să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, ei greșeau, în definitiv

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, ei greșeau, în definitiv și ideile lor ar fi trebuit revizuite. Dacă totul s-ar fi oprit aici, obișnuințele, fără îndoială, i-ar fi lăsat în voia lor. Dar alți concetățeni de-ai noștri, și nu totdeauna portari și nici săraci, au fost siliți s-o apuce pe drumul pe care domnul Michel pornise cel dintâi. Începând din momentul acesta, frica, și, o dată cu ea, îngândurarea cuprinseră pe oameni. Totuși, înainte de a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
oară. În acest punct al povestirii, care-l lasă pe Bernard Rieux stând în spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să explice nesiguranța și surpriza medicului, deoarece, cu unele nuanțe, el a reacționat la fel ca și cei mai mulți dintre concetățenii noștri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți. Doctorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți. Doctorul Rieux era la fel de nepregătit ca si concetățenii noștri și astfel trebuie înțelese ezitările sale. Tot așa trebuie înțeleasă și starea sa de spirit împărțită între îngrijorare și încredere. Când izbucnește un război, oamenii spun: "n-are să dureze, prea e stupid". Și, fără îndoială, un război este desigur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
spun: "n-are să dureze, prea e stupid". Și, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna și faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus, erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna și, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
îl angajase murise de mult și apoi Grand nu-și amintea termenii exacți ai promisiunii care i se făcuse. În sfârșit, și mai ales, Joseph Grand nu-și găsea cuvintele. Aceasta era particularitatea care îl zugrăvea cel mai bine pe concetățeanul nostru, cum a putut Rieux s-o remarce, într-adevăr, nu găsea cuvintele necesare să scrie documentul de reclamație la care medita, sau să facă demersul pe care îl cereau împrejurările. Dacă ar fi să-l credem, el se simțea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
îndrăzneală, puțin compatibil cu modestia funcțiunilor pe care le ocupa. Pe de altă parte, el refuza să folosească termenii de "bunăvoință", "a solicita", "gratitudine" care, socotea el, nu se împăcau cu demnitatea lui personală. Și astfel, neputând găsi cuvântul potrivit, concetățeanul nostru continuase să-și exercite funcțiile obscure până la o vârstă destul de înaintată. În rest, și tot după cum îi declara el doctorului Rieux, funcționarul observa, practic, că viața materială îi era asigurată oricum, pentru că îi era de ajuns, la urma urmei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
putea într-adevăr instala într-un oraș unde puteau fi găsiți funcționari modești care cultivau manii demne de respect. Mai exact, nu vedea locul acestor manii în mijlocul ciumei și judeca prin urmare că, practic, ciuma nu avea nici un viitor printre concetățenii noștri. A doua zi, datorită unei insistențe socotită deplasată, Rieux obținea convocarea la prefectură a unei comisii sanitare. \ E adevărat că populația se neliniștește, recunoscuse Richard. Și apoi guralivii exagerează totul. Prefectul mi-a spus: "Să acționăm repede, dacă vreți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
căldura născândă. Totul în acest anotimp invita la seninătate. În patru zile totuși, febra făcu patru salturi surprinzătoare: șaisprezece morți, douăzeci și patru, douăzeci și opt și treizeci și doi. A patra zi, se anunță deschiderea spitalului auxiliar într-o fostă grădiniță de copii. Concetățenii noștri, care până atunci continuaseră să-și ascundă neliniștea cu glume, păreau acum, când îi vedeai pe străzi, mai abătuți și mai tăcuți. Rieux a hotărât să-i telefoneze prefectului: ― Măsurile sunt insuficiente. ― Am cifrele, zise prefectul, sunt într-adevăr

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
prefectul spunând: "S-au speriat". Telegrama conținea: "Declarați stare de ciumă. Închideți orașul." II Începând din acest moment, putem spune că ciuma a devenit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată uimirea și neliniștea pe care le-o aduseseră concetățenilor noștri aceste întâmplări ieșite din comun, fiecare își văzuse mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obișnuit. Și, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porțile o dată închise, și-au dat seama că erau toți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
închiderea avusese loc cu câteva ore înainte ca hotărârea prefecturii să fie publicată și, bineînțeles, era imposibil să se ia în considerație cazurile particulare. Se poate spune că această invazie brutală a bolii a avut ca prim efect obligația pentru concetățenii noștri de a se comporta ca și cum n-ar fi avut sentimente personale. În primele ore ale zilei în care hotărârea intră în vigoare, prefectura a fost asaltată de o mulțime de solicitanți care, la telefon sau adresându-se funcționarilor, expuneau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
în același timp, care ne umplea acum zilele. De fapt, sufeream de două ori ― de suferința noastră întâi și apoi de cea pe care ne închipuiam că o îndură cei absenți, mamă, soție ori amantă. În alte împrejurări, de altminteri, concetățenii noștri ar fi găsit o ieșire într-o viață mai exterioară și mai activă. Dar, în același timp, ciuma îi lăsa trândăviei, îi silea să se învârtească, mereu, ca într-un cerc, în orașul lor posomorât și să se dedea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
mereu aceleași drumuri și, în cea mai mare parte a timpului, într-un oraș atât de mic, aceste drumuri erau tocmai acelea pe care altădată le străbătuseră cu cel care lipsea. Astfel, primul lucru pe care ciuma l-a adus concetățenilor noștri, a fost exilul. Și povestitorul este convins că poate să scrie aici, în numele tuturor, ceea ce el însuși a simțit atunci, pentru că el a simțit același lucru, în același timp cu mulți dintre concetățenii noștri. Da, era chiar sentimentul exilului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
pe care ciuma l-a adus concetățenilor noștri, a fost exilul. Și povestitorul este convins că poate să scrie aici, în numele tuturor, ceea ce el însuși a simțit atunci, pentru că el a simțit același lucru, în același timp cu mulți dintre concetățenii noștri. Da, era chiar sentimentul exilului, acest gol pe care-l purtăm mereu în noi, această emoție precisă, dorința nesocotită de a ne întoarce în urmă, sau, dimpotrivă, de a grăbi mersul timpului, aceste săgeți arzătoare ale memoriei. Dacă, uneori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
unii dintre noi erau ispitiți să trăiască în viitor, renunțau repede la asta, cel puțin atât cât le era posibil, resimțind rănile pe care în cele din urmă imaginația le provoca celor care se încred în ea. În special, toți concetățenii noștri au renunțat foarte repede, chiar în public, la obiceiul pe care-l căpătaseră de a evalua durata despărțirii lor. De ce ? Deoarece, când cei mai pesimiști o fixaseră de exemplu la șase luni și epuizaseră dinainte toată amărăciunea acestor luni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
trăiască ziua clipă de clipă, fără a se gândi la ziua de mâine și singur în fața cerului. Această renunțare generală care putea cu timpul să fortifice caracterele începea cu toate acestea prin a le face să devină ușuratice. Unii dintre concetățenii noștri, de pildă, erau atunci supuși unei alte sclavii care îi aservea soarelui sau ploii. Văzându-i, s-ar fi putut crede că primeau pentru întâia oară, și în mod direct, senzația schimbării vremii. Aveau un aer vesel la simpla

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
fi putut da seama ce i se întâmplă. Smuls din această lungă conversație interioară pe care o susținea cu o umbră, el era atunci aruncat fără tranziție în tăcerea cea mai adâncă a pământului. Nu avusese timp pentru nimic. În timp ce concetățenii noștri încercau să se împace cu acest neașteptat exil, ciuma punea paznici la porțile orașului și schimba direcția vapoarelor care erau în drum spre Oran. De la închiderea porților nici un vehicol nu intrase în oraș. Începând din această zi, toți au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
carantină, era tot ce se mai vedea. Dar pe cheiuri, macarale mari părăsite, vagoneții răsturnați pe o parte, grămezi singuratice de butoaie sau de saci constituiau o dovadă că și negoțul murise de ciumă. În ciuda acestor priveliști ieșite din comun, concetățenilor noștri le era, pe cât se pare, greu să înțeleagă ceea ce li se întâmpla. Existau sentimentele obișnuite ca despărțirea sau frica, dar toți continuau totodată să pună pe primul plan preocupările personale. Nimeni încă nu acceptase în realitatea ei boala. Cei mai mulți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
timpul, observând creșterea deceselor, opinia publică a căpătat conștiința adevărului. A cincea săptămâna dăduse într-adevăr trei sute douăzeci și unu de morți și a șasea, trei sute patruzeci și cinci. Creșterile, cel puțin, erau elocvente. Dar ele nu erau suficient de puternice pentru concetățenii noștri ca să păstreze, în miezul neliniștii lor, impresia că era vorba de un accident fără îndoială supărător, dar la urma urmelor temporar. Astfel continuau să circule pe străzi și să se așeze la mese pe terasele cafenelelor. În ansamblu, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
în orice caz asta părea de înțeles. Pe bulevardele din centru nu mai era mulțimea obișnuită. Câțiva trecători se grăbeau spre locuințe îndepărtate. Nici unul nu zâmbea. Rieux credea că din pricina anunțului de astăzi al agenției Ransdoc. După douăzeci și patru de ore concetățenii noștri reîncepeau să spere. Dar, în aceeași zi, cifrele erau încă prea proaspete în memoria fiecăruia. ― Fiindcă, spune Rambert pe neașteptate, ea și cu mine ne-am cunoscut de curând și ne înțelegem bine. Rieux nu spunea nimic. ― Dar vă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
nenorocire, frații mei, ați meritat-o", un vârtej ca de apă trecu prin asistență, până afară în piața de dinaintea bisericii. Logic, ceea ce a urmat nu părea să se potrivească cu acest exordiu patetic. Abia urmarea discursului i-a făcut pe concetățenii noștri să înțeleagă că printr-un procedeu oratoric dibaci, părintele dăduse dintr-o dată, așa cum se dă o lovitură, tema întregii sale predici. Îndată după această frază, Paneloux a citat într-adevăr textul din Exod referitor la ciuma din Egipt: "Întâia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
Marais era orb! Nicicând mai mult decât astăzi nu simțise părintele Paneloux ajutorul ceresc și speranța creștină, care le erau oferite tuturor. El spera împotriva oricărei speranțe că, în ciuda grozăviei acestor zile și a strigătelor celor care trăgeau să moară, concetățenii noștri vor adresa cerului ultimul cuvânt cu adevărat creștinesc, cel de iubire. Restul Dumnezeu îl va face. Este greu de spus dacă această predică a avut efect asupra concetățenilor noștri. Domnul Othon, judecătorul de instrucție, i-a declarat doctorului Rieux

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]
grozăviei acestor zile și a strigătelor celor care trăgeau să moară, concetățenii noștri vor adresa cerului ultimul cuvânt cu adevărat creștinesc, cel de iubire. Restul Dumnezeu îl va face. Este greu de spus dacă această predică a avut efect asupra concetățenilor noștri. Domnul Othon, judecătorul de instrucție, i-a declarat doctorului Rieux că găsise expunerea părintelui Paneloux "absolut irefutabilă", dar nu toată lumea avea o opinie atât de categorică. Pur și simplu, predica a făcut mai pregnantă unora ideea, vagă până atunci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/85074_a_85861]