2,124 matches
-
naiv ca să-l pună să lucreze pe gratis. Satele îndepărtate de civilizație nu sunt singurele unde apendicele cerebrale umane se arată în stare de a genera asemenea idei. Marta îngriji în mod repetat mâna lui Marçal, de multe ori îl consolă și-i răcori rana cu răsuflarea ei, și atât au perseverat amândoi încât peste ani s-au căsătorit, totuși familiile nu s-au apropiat. Acum iubirea lor pare adormită, ce se poate face, pare un efect natural al timpului și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
la ordinele lui, greșeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară. Marta apucă mâna care se retrăgea, o sărută, apăsând-o cu putere pe buze, Iartă-mă, iartă-mă, repeta ea. Cipriano Algor vru s-o consoleze, dar cuvintele rostite, Lasă, la urma urmei, nimic nu contează, cu siguranță n-au fost cele mai adecvate intenției. Ieși în curte amărât de inevitabilul gând că se arătase nedrept cu fiica lui, și, mai mult, conștient că-i mărturisise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
ai dreptate. N-a avut. Când Cipriano Algor, întorcându-se după ce dusese păpușile la Centru, traversa satul spre casă, își văzu fiica și ginerele mergând în fața lui. El îi pusese un braț în jurul umerilor și părea că încearcă s-o consoleze. Cipriano Algor opri furgoneta, Urcați, spuse, nu-l trimise pe Găsit pe bancheta din spate pentru că știa că vor să stea împreună. Marta încerca să-și șteargă lacrimile în timp ce Marçal spunea, Nu te supăra, știi cum sunt, dacă bănuiam cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
și de-afară, de pe țărm, vuietul mării se auzea foarte clar în liniștea dimineții. Am tras pătura peste mine, încercând să adorm din nou. Dar îmi fugise somnul. Îmi părea rău că nu ajunsesem la sfârșitul visului și, ca să mă consolez, m-am gândit că poate nu ajungem niciodată la finalul viselor, totdeauna ne trezim înainte de a cunoaște ce se întâmplă până la urmă; idee care mă persecută acum, dar peste care am trecut repede atunci. M-am sculat, mi-am aprins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
destul de bine. El era mulțumit că scăpase în bună măsură de efortul care îi scurta viața, eu eram mulțumit că mă lăsa în pace. Vorbea extrem de rar și de puțin. Nu zicea nimic când trebuia să corecteze ce făcusem. Se consolase să nu ceară de la mine mai mult decât eram în stare să dau. Acolo am cunoscut-o pe Emilia. Venise să comande o cruce pentru un unchi al ei care murise călcat de un camion. Eram singur, meșterul plecase după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
s-a apropiat de urechea mea și mi-a șoptit: „Mă credeai proastă?” Am priceput imediat că găsise, când mersese cu mine, un prilej să ridice pânza care acoperea bucata de marmură. „Dar nu-i nimic, chicoti ea ca să mă consoleze, ai să faci tu o sculptură mare dacă o să ai energia necesară”. Rușinat, furios, am reacționat grosolan. Am îmbrâncit-o, „du-te dracului cu energia ta”, apoi am plecat trântind ușa. Din întâmplare, pașii m-au dus în noaptea aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fiu la discreția bătrânilor pisălogi. Filip reușise să-mi strice ziua. Văzându-mă, Arhivarul a început să-și tot fixeze, încurcat, ochelarii pe nas. I-am spus ce se întâmplase. El dădu înțelegător din cap. Știți cum sunt bătrânii, mă consolă. Pe urmă, pe un ton îndatoritor, mă încredință că nu exista o cameră mai luminoasă, ceea ce mă determină să renunț la cererea mea. Ați văzut stâncile? mă întrebă el ca să încheie discuția. Și mă lămuri că se găseau după un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fi putut duce să se arunce de pe stânci, la capătul falezei, unde apa era adâncă și făcea vârtejuri amețitoare. Privindu-i, nu mă puteam abține, recunosc, să nu fiu mulțumit că eram tânăr. Așa e omul; caută mereu să se consoleze și să-și dea curaj, cu ochii la defectele altora; e destul să-l vadă pe altul mai nenorocit decât este el însuși ca să spună că, totuși, viața n-a fost ingrată cu sine. Dar nu-i desconsideram pentru bătrânețea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
în ziua respectivă, curat ghinion! sau semn al destinului! i-a căzut sub ochi o frază fatală. Fraza suna astfel: „Dacă n-ai reușit să devii celebru până la douăzeci și opt de ani trebuie să renunți la glorie”. Bietul Dodo s-a consolat să rămână cu femeile. Le-a iubit mai departe și a cântat cu degetele pe carnea lor muzica dulce a dragostei, înăbușindu-și în această plăcere decepțiile pentru gloria pierdută. Până când femeile au luat-o, ca și în cazul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
-i sculptor? Cine a mai pomenit sculptor care să se mulțumească să cioplească pietre funerare?” Eram de aceeași părere, dar nu-mi convenea s-o aud din gura unui individ prost crescut și veninos. Domnul Andrei a încercat să mă consoleze: „N-are rost să vă supărați, domnule sculptor. Pe ăsta nu-l ia moartea, de frică să nu se otrăvească cu el”. Tot Domnul Andrei s-a grăbit să le explice celorlalți că nu era în folosul lor să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
să-și răcorească sângele aprins. Portarul, Aristide, ba chiar și câțiva îngrijitori s-ar fi bucurat de favorurile ei capricioase. Căci a doua zi Moașa se purta cu ei de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Numai Arhivarul nu se consolase, se pare, să se socotească un ibovnic de ocazie, tolerat pentru o noapte ca în patul Cleopatrei. Făcuse o pasiune pentru Moașa și suporta greu să se vadă înlocuit cu alții. Se învârtea ca un câine credincios în jurul ei, gata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
unul dintre acești Fauști, care și-a luat tălpășița de cum a observat urmările contractului, Mefista a rămas cu burta mare. A încercat să se sinucidă, dar n-a avut curaj să înghită somniferele pe care le pregătise. Apoi s-a consolat, n-a mai plâns, a născut o fetiță, Ana, pe care a început s-o iubească nebunește. Pe la vreo opt ani însă, când Ana se juca cu mingea pe stradă, s-a apropiat de ea un măcelar, un maniac care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
umplu nările cu miros de busuioc. Cu câteva zile în urmă, mă rugase din nou să-l ajut, să-i se dea medicamente. Îi făgăduisem că voi vorbi cu Dinu, dar uitasem. Nu trebuie să-ți faci imputări, m-a consolat Dinu. Tot ar fi murit. Era în ultima fază. Și tot în noaptea aceea murise, în colivia lui, Prințul. Filip era convins că Tuberculosul purta vina. Dar cum, dacă Tuberculosul murise în aceeași noapte? Foarte bine, tocmai de aceea, explica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Și degeaba, de-gea-ba își închipuie el că scapă. Se crede deștept? O să vadă pe dracu!” Nici pe Laura n-o ierta canalia: „Pe noi ne repede, face pe sfânta, în timp ce se culcă cu el, târfa!” „Toate sunt târfe, domnule”, îl consolase Dominic. „Ce vrei, Daniel, a încercat Dinu, la rândul său, să mă consoleze pe mine în aproape fiecare bărbat se ascunde un porc gata să scoată râtul”. Filip povestea și el că nu-l ajutasem să obțină colivia canarului. „Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
pe dracu!” Nici pe Laura n-o ierta canalia: „Pe noi ne repede, face pe sfânta, în timp ce se culcă cu el, târfa!” „Toate sunt târfe, domnule”, îl consolase Dominic. „Ce vrei, Daniel, a încercat Dinu, la rândul său, să mă consoleze pe mine în aproape fiecare bărbat se ascunde un porc gata să scoată râtul”. Filip povestea și el că nu-l ajutasem să obțină colivia canarului. „Și l-am rugat în genunchi, fraților. I-am zis: «Domnule scluptor, eu fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
realitate? Nu, domnule Daniel. Să-ți intre bine în cap că n-ai fost nici o clipă altceva decât un simplu cioplitot de cruci! În zadar, vrei să te minți. În zadar, vrei să-i minți pe alții. Trebuie să te consolezi cu acest adevăr, nu-ți mai da aere, nu te mai învârti ca un păun, ferește-te de ridicol, domnule Daniel. Laura semăna într-un fel cu tata. Vroia să mă vâre din nou în cușca mediocrității mele, să mătur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
bolborosindu-i ceva la ureche, ca un descântec. Când a terminat, s-a întors în sfârșit spre mine: „Bine, dragă, că i-ați făcut de petrecanie lui Dinu ăla”. „Cum adică «i-ați?»” m-am revoltat eu. Sonia m-a consolat, strângând cățelul la piept: „Lasă, dragă, nu trebuie să regreți. Se poate, dragă, să regreți ceva atât de interesant?” Și dispăru în bălării. Am revenit să-i caut pe Mopsul, pe Călugărul și pe Nelson. Nu mai erau nici ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
se Închideau, aerul condiționat nu funcționa, nimic nu stătea perfect orizontal și nu aveam nici un fel de debarale. După o săptămînă, m-am internat singură Într-un spital de psihiatrie din New Orleans. Ah, trecutul tău de Citizen Kane! o consolează doamna Redbone. Bărbatul ăla mai este și proprietarul mai multor ziare decît Hearst, dar sînt de acord cu Perse. E un mistreț. Mistrețul se Întoarce cu spatele la Claudette și dă cu ochii de fosta lui soție. Se Îndreaptă către ea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
acestui neașteptat miracol. Spre rușinea ei veșnică, ochii i se umplură de lacrimi. Bună, o salută vocea lui Laurence și se întoarse spre el, stânjenită, ștergându-se la ochi și sperând că el nu observase. — Nu-ți face griji, o consolă el, punând cu blândețe mâna pe brațul ei, are efectul acesta asupra multora. Prefer să te văd mișcată decât să am de-a face cu vreo cotoroanță fără inimă care crede că femeile infertile sunt persoane obsesive și egoiste care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
Henrietta era cea care intra într-o depresie cruntă de fiecare dată când o părăsea iubitul și tot ea jura că nu se va mai îndrăgosti vreodată, jurământ pe care îl încălca după cinci minute. Fran era cea care o consola oferindu-i ceai și compasiune sau care venea cu flaconul cu săruri. Henrietta nu-și văzuse niciodată, dar niciodată, prietena izbucnind în lacrimi până acum. Mai ales din cauza unui bărbat. — Ce naiba s-a întâmplat? — Nu mare lucru. Doar că am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
pură (în cazul de față, regională). Asemenea lui Vinea, deși „disperă de România” și de vidul spiritual în care aceasta a fost aruncată de istorie, Cioran, care visa la o Românie „în delir”, cu „destinul Chinei și populația Franței”, se consolează cu prezumata superioritate culturală a românilor față de a celorlalte națiuni balcanice: „Cultura noastră populară este comună Sud-Estului Europei. (...) Meritul nostru față de celelalte popoare balcanice este că sîntem cei mai apți pentru formele spiritului. Căci în Balcani, românul este cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu o frumoasă, însă puțin pertinentă metaforă, «protocronism românesc»”. În bătălia ideologică dintre adepții sincronismului și cei ai protocronismului, Victor Ivanovici își precizează ferm poziția. Scopul teoriei lansate de E. Papu ar fi, în opinia lui, acela de „a ne consola de eventualele complexe” provinciale prin invocarea obsesivă a precursoratului absolut: „Însă calitatea de precursor, chiar aceea de precursor absolut, nu este încă un indice valoric”. Potrivit autorului, „nu poți da seama de (...) contestarea limbajului literar (Urmuz) fără să întreprinzi tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
blana sură a lui Napoleon. Ați ajuns prea târziu, spuse tânărul oftând. Dacă ați fi venit cu câteva ore mai devreme, poate l-ați fi salvat. Se pare că nu a suferit. Tomoe nu se aștepta să reușească să-l consoleze pe Gaston, dar s-a simțit datoare să rostească respectivele cuvinte, chiar și numai pentru sine. — Pentru că le facem injecții. Nu mai e ca altădată, explică tânărul. — Deci câinii nu suferă... Câinii din cușcă parcă au simțit că ceva nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
ori mi-am dorit să nu fi adăugat acea ultimă propoziție. A mai spus și altele, multe, dar aceasta mi s-a Întipărit În minte. Mama avea să mă vegheze mereu din Ceruri. Știu că intenția ei fusese să mă consoleze, dar ani de zile după aceea nu m-am mai gîndit la asta decît atunci cînd făceam sex. Pierdută În extaz alături de iubitul meu, vedeam din senin, spre oroarea mea deplină, cum mama se uita la mine din Rai și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
Crezi că nu mi-am dat seama? XL ― Nici măcar zeii nu mai pot schimba ce a fost trăit. Ai spus-o tu însuți, Galilei. Să rămânem, așadar, la semnificații. Toate inchizițiile s-au bazat pe puterea noastră de a ne consola după orice ni se întîmplă. ― E în firea noastră... ― Se pare că avem o extraordinară capacitate de a găsi consolări. După moartea Juliei, am fost convins că nu-i voi supraviețui, atât eram de distrus. Apoi, am găsit tot soiul
Apărarea lui Galilei by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295601_a_296930]