1,501 matches
-
se însoare cu ea până în patru săptămâni. Tăcui. În liniștea ce se coborî în odaie, am auzit-o pe Laura din camera vecină, în sfântul locaș al seninelor mele rugăciuni, gemând de două ori prelung și dureros. Plasatorul de mașini gâfâia ca după trântă. - Ramses, reluă vorba bătrâna, mestecând cu lingurița cafeaua din ibric, intrată în clocot. Laura mi-a zis: Mamă, cum mi-o și norocul. Zic eu: Ce-ar fi să întrebăm pe Ramses, să vedem ce crede el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
îi pârâi dintr-o strânsoare ca de urs, toate coastele. Doborâtă chiar pe patul meu, susținea Nora, m-am trezit din zdruncin, speriată de mascul. Avea capul ca de cimpanzeu, rotund ca o ghiulea de popice, și așa cum el îmi gâfâia în obraji fierbințeala răsuflului, Herma răsturnată pe muchia patului, cu picioarele încolăcite peste șalele lui, scâncea că vrea să moară în timpul coitului. Atunci am auzit cum îi pârâie coastele și cum sărută țeasta rasă a marinarului cu brațe și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
aduce toți banii acasă”. Dar încasatorul improvizat apuca mașina de cusut de un picior și se străduia să o miște, prefăcându-se că vrea să o scoată afară. Obosiți de eforturile depuse inutil, băiețașii se așezau în cele din urmă, gâfâind, pe covorul peticit, spionându-se cu coada ochiului. Odată, trântiți pe jos, cel mai răsărit dintre ei începu să vorbească: - „Tata și mama fac noaptea ca țiganii”. - „Fură copii?...” - „Nu, dar credeam că numai țiganii fac una ca asta”. Băiețașul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
În graba plecării. — O să plătim amendă din cauza ta, o tachină Burgess. Atragi zeppelinele. — Iartă-mă, Burgess, răspunse Minnie supusă. Eram așa Îngrijorată. Îl găsiră pe stăpân prăbușit Într-un fotoliu, În Camera Verde de la etajul Întâi, tras la față și gâfâind, cu o mână apăsată pe piept sau pe stomac (era greu de spus unde se termina unul și Începea celălalt pe sub vestă), cu hârtii Împrăștiate la picioare, unde le dăduse drumul din din mână. Burgess Îl dezbrăcă și Îl băgă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
ușurință o cheltuială mare decât una mică. — Știu și eu, Kiki, murmură Emma. O să-ți lipsească mult câmpia. — În oraș sunt parcuri pentru plimbare. Parcuri fără suișuri și coborâșuri. Dealurile din Hampstead Încep să mă obosească. Mereu mă Întorc acasă gâfâind. Da, știu, dar... — Acum, că lui Gerald Îi merge atât de bine, o să vrem să mergem mai des la teatru. Și drumul Înapoi până În Hampstead, după aia, e Îngrozitor de plicticos. — Eu tot sper că e o fază prin care trece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1871_a_3196]
-
respirând din greu. — Se vede ceva, Norman? — Nu, nimic. Își concentră atenția spre orizont, acolo unde Își făcea Întotdeauna apariția calmarul. Primul lucru care se ivea mereu era strălucirea aceea verzuie de la orizont. Dar acum nu se vedea nimic. Beth gâfâia. Simt ceva, Norman. Simt apa... În valuri... puternice... Pe ecran apăru: AM SĂ VĂ UCID. Nu se vede nimic? Întrebă Beth. Nu, nu văd absolut nimic. O văzu pe Beth, singură pe fundul noroios al oceanului. Lumina lanternei era singurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
maneta. Se deschise cu ușurință. Împinse capacul circular În sus și Îl auzi lovindu-se cu zgomot de peretele interior. — Norman! Tu ești? Se căzni să se urce În Cilindrul E. Sprijinit În mâini și genunchi pe puntea lui E, gâfâia din pricina epuizării. Trânti la loc trapa și o blocă, apoi Își trase o clipă sufletul. „Atenție! Douăsprezece minute și numărătoarea continuă.“ „Dumnezeule! Așa repede?!“ Ceva alb se prelinse prin fața vizorului căștii, surprinzându-l. Se trase Înapoi și Își dădu seama
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2313_a_3638]
-
sugereze că e mai viril decât mine?). În perioadele astea, sentimentele se exacerbează. Sau au voie să se arunce asupra oricărui doctor care iese epuizat din sala de nașteri, cu mâinile pline de sânge până la cot și să-l întrebe gâfâind: Aveți vreo veste, doctore? La care doctorul poate răspunde: —Doamne, nu, omule! Nu s-a dilatat decât trei centimetri! Iar bărbatul tău va clătina din cap atoateștiutor, deși nu va înțelege nimic altceva decât că mai trebuie să se mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
chiloți, chestii din astea. Realitatea a alergat și-a adus Rațiunea. Și după o încăierare, amândouă au reușit să dea afară Nebunia Temporară și să-i trântească ușa în nas. Nebunia Temporară zăcea acum pe pavajul din parcarea minții mele, gâfâind furioasă și urlând „Să știți că ea m-a invitat înăuntru. M-a rugat să intru. M-a vrut acolo“. Realitatea și Rațiunea stăteau aplecate la o fereastră de la etaj strigând „Hai, ia-o din loc! Nu ești dorită aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
dacă mă opresc din pedalat, o să omor pe cineva. Nu mai făcusem mișcare de luni de zile, nu mai făcusem nimic obositor de secole (cu excepția faptului că născusem un copil), dar n-am obosit și nici măcar n-am început să gâfâi. Cu cât mă forțam mai mult, cu atât devenea mai ușor. Mă simțeam de parcă mușchii coapselor îmi erau făcuți din oțel (și dați-mi voie să vă asigur că în mod cert nu erau). Pedalele se învârteau de nici nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
așa de repede. Am condus către casă în mare viteză. Drumurile erau libere tocmai fiindcă era așa de târziu. Când am ajuns, mama era supărată și suspicioasă. Ce oră zici că-i asta? a vrut ea să știe. —Scuze, am gâfâit eu. Am pierdut noțiunea timpului. Am hrănit-o eu pe Kate, mi-a spus ea. (Slavă Domnului! Asta însemna că fetița mea era încă în viață!) —Mulțumesc, mamă. —De cinci ori. —Mulțumesc, mamă. Și am schimbat-o. —Mulțumesc, mamă. —De
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
-mă, mamă. Tocmai atunci a sunat telefonul. —Doamne, Claire, piciorul meu! a urlat tata, ca un câine cu coada prinsă în ușă, când eu m-am repezit să răspund și în goană i-am strivit mai multe metatarsiene. — Alo, am gâfâit în telefon. —Alo. Tăticu’ e acasă? a întrebat împleticit o voce de la celălalt capăt al firului. —Tată, am strigat eu. Taaaaată! Te caută mătușa Julia. Fir-ar al naibii, m-am gândit. Când suna beată, mătușa Julia era imposibil de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
dar simți că n-a devenit așa de priceput exersând cu alte mii de persoane. Adam s-a oprit din sărutat, iar eu l-am privit alarmată. Ce însemna asta? —A fost bine? m-a întrebat el încet. —Bine? am gâfâit eu. A fost mai mult decât bine. Adam a chicotit. Nu, vreau să spun, e în regulă dacă te sărut? Nu vreau să sar peste cal. —E în regulă, i-am spus. — Știu că ai suferit, a zis el. — Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
mai adânc în mine și cum am simțit că dacă se oprește, o să mor, dar c-o să mor și dacă nu se oprește. Și nu aveți nevoie să vă povestesc eu că atunci când a, ăăă... când s-a terminat și gâfâiam amândoi asudați, Adam s-a uitat la mine, mi-a zâmbit, a râs scurt, după care mi-a spus plin de admirație: —Dumnezeule! Ești o femeie pe cinste! Va trebui să recurg la un eufemism ca să vă descriu scena. Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
și mai corect nici dac-ar fi repetat toată ziua. Citea ziarul, iar la televizor era Coronation Street. Până și cana de lângă el conținea Coca-Cola, nu alcool. Era curat ca o nenorocită de lacrimă. —Cl... Claire, ce faci aici? a gâfâit el sărind de pe canapea. James arăta de parc-ar fi văzut o stafie. Acum, sincer vorbind, trebuie să fi fost un șoc de proporții. Din câte știa James, eu eram la sute de kilometri depărtare, într-un alt oraș. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
făcea rău. Avea dreptate. Nici eu nu reușesc să-mi suport zilnic semenii (mă repet, Îmi pare rău). Ei nu știu și nu vor să știe de ce trebuie să scrii ca un buldog. Cu dinții sticlind, bale-n jurul botului, gîfÎind, fără recreație, fără telefon, pînă cazi ghemotoc pe dușumea cu degetele de la picioare-n extensie completă. PÎnă ți se rupe ceva În cap. Un nerv, un centru psihic, o glandă. O speranță. Neclară. Strălucitoare. Semenilor nu li se rupe nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
că tehnologia a luat-o cu mult Înaintea omenirii. Și nu văzuse Încă nimic, oare ce-ar mai observa acum, cînd după 60 de ani de viteză uluitoare tehnologia a ajuns cît un minuscul semn de adio la orizont, omenirea gîfÎind cu brațele Întinse și două sute de ani În urma ei. Așa că Într-o artă depinzînd atît de mult de tehnică cum e filmul, s-a căscat o prăpastie violentă Între formă și fond. Fondul nu mai ține pasul cu excesul de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
mea este că nu face nimic. Cel mult poate găsi o idee pe care-o tot răsucește, mozolește și sărută În vreme ce publicul stă și se uită la idee cu gura căscată, ce frumoasă e. Cu sînii ei albi, reflectorizanți, În timp ce gîfÎie. Psihiatrii nu știu mare lucru, nici ei nu folosesc mai mult de 14% din creier. Să adaug că sînii pot fi și de culoare neagră, la negrese. „Andreea Marin. Două cuvinte care pot vinde aproape orice: șampon, emisiuni TV, evenimente
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
Eva Adam, care-nfige ca-n Vechiul Testament un gigantic cuțit de bucătărie În sexul micuț al păpușii ce-o Întruchipează magic pe Vanessa, rivala, aceasta simte o durere acolo și țipă lipită de stîncă. În concluzie, deși femeile se dezbracă, gîfÎie și gînguresc bezmetic, impresia dominantă este de alb spitalicesc, albe sînt coapsele, albi sînii, lumînările, fesele, portretul lui Budha (?), albă cicatricea unei operații de apendicită anterioară filmărilor, sexul este și el alb ca varul fiindcă-i spălat cu șampon În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
cu el, era mult prea îmbrobodit, a încercat o singură dată și s-a ales doar cu niște vorbe scârboase despre cât de nu știu cum e cealaltă în nu știu care clipe. Ca și cum mai era nevoie să-i spună, din moment ce o auzea noaptea gâfâind și țipând de plăcere, încât îi era ei de-a dreptul rușine de ce vor gândi și crede copiii. Sunt mari și știu ce înseamnă toate astea, totuși nu-i prea nimerit să audă chiar din camera tatălui lor gemetele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
orașul înainte de orice. Pe ea o sufocau agitația, zgomotul, aglomerația, blocurile, claxoanele, viermuiala, norii de fum și de praf, fără de care totuși nu putea să trăiască. Lui i se păreau firești, toate aveau un rost al lor. Și, în timp ce carburatorul gâfâia, iar mașina înghițea șoseaua și curbele la dreapta și la stânga, din câmpurile alăturate răsăreau sate pe care n-ar fi fost în stare să le descrie mai târziu. Coșuri subțiri și case țipător colorate se ghemuiau între vălătuci moi și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
rămâneau acolo, oriunde s-ar fi aflat, în apropierea lacului ori în pădurile cu arbori seculari, și nici pe drumul de întoarcere. Dar măiestria ei deosebită în a conduce mașina se arăta pe acest drum de întoarcere. Carburatorul nu mai gâfâia, iar automobilul nu mai înghițea pe nerăsuflate asfaltul și bornele kilometrice și curbele la stânga și la dreapta. Conducea încet, cu precauție, parcă ar fi fost începătoare, singurul motiv era dorința de a face nesfârșite clipele și de a ajunge cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
orizont. Tăcea, răspunzând întrebării despre cum se simte bătrâna doamnă doar printr-un „încă bine“, coborând după aceea în muțenia cu care de obicei urmărea, stând la dreapta Ioanei Sandi, fâșia de asfalt înghițită cu repeziciune de automobil, în timp ce carburatorul gâfâia, curbele la dreapta și la stânga, porțiunile drepte și întinse ca în palmă, în care mașina zvâcnea ca un bolid, câmpurile, arborii răzleți, satele mărunte, stâlpii de înaltă tensiune, pădurile, de o parte și de alta. Ioana Sandi conducea cu siguranța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
bucure cu mine și o să meargă cu mine să vadă încăperea aceea goală, albă, proaspăt văruită, în care va străluci lumina, oricum va fi, va străluci lumina, nu se poate altfel. O să vrea să meargă cu mine și o să urce gâfâind treptele multe până la etajul de sus, rămânând în urma mea. O să ajungă sus roșie la față și se va sprijini de tocul ușii deschise prima oară de altcineva decât constructorii care încă mai mișună prin împrejurimi. Și abia pe urmă va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
eu voi bănui totul în clipa în care se va întoarce zicând, ca de fiecare dată când e surprinsă, „O, Doamne!“, și se va arunca de gâtul meu râzând și va vrea să o învârt de câteva ori, până voi gâfâi eu, și va continua să râdă agățată de gâtul meu și atunci va vorbi din nou, dar știu, de pe acum știu ce va spune. Adică ce spune de mult timp și ce vrea să audă și de la mine. Și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]