KorAP: Find »[drukola/base=genunchi & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...593 >

14,807 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325

explica precizia cu care știa lucrurile. Se repezea brusc prin holurile pustii, tropotea pe scări În sus și iarăși În jos, dădea o raită prin foaierele mai Îndepărtate și apoi revenea iarăși la ghișeul său, unde stătea cu mâinile Între genunchi, inert. — Domnișoara Pardoe se schimbă pentru cină, domnule Carleton Myatt. O dată, când un membru al guvernului britanic locuia la hotel, domnul Kalebgian Îl surprinse pe un vizitator meticulos de la Ambasada Britanică: „Excelența sa este la toaletă. Dar nu va rămâne mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265

În stil japonez. Era Îmbrăcată cu o cămașă albă, cravată neagră și un kilt mini. Picioarele ei aveau lungimea nebunească specifică acelor creaturi Înalte și zvelte din Însorita Sardinie. În picioare avea pantofi ortopedici foarte Înalți și șosete albe până la genunchi. De fapt, arăta șic Într-un fel ciudat, mai ales În decorul camerei complet albe a lui Lauren. —Iată-l, am spus, arătându-l pe Hunter. Haideți la el să-l luăm. Ne-am ridicat cu toții, dar, În secunda În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
erau lăsate În valuri libere și era Îmbrăcată foarte rive gauche au weekend 1 cu pantaloni lungi din lână bleumarin, pantofi cu botul ascuțit, cu talpa dreaptă, o jachetă din piele și o eșarfă Îngustă care-i ajungea până aproape de genunchi. Arăta ca Lou Doillon 1 În ziua ei liberă. Îmi pare rău. Nu m-am putut abține să nu vin să vă salut. Sunt aici cu Pierre, spuse ea, arătând către un bărbat cu părul brunet care stătea la o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

asemenea hal, încât, dacă-l apuci de ea, când îi dai drumul, rămâne atârnând. Ca să și-o așeze la loc, ar trebui să se uite în oglindă. Și puhoaiele de oameni sosesc în continuare în oraș. Oamenii se roagă în genunchi să fie încă o dată martorii unei apariții. Dom’ sergent își împreunează cazmalele și se preface că se roagă, trăgând cu ochiul în lături, pe fereastră; tocul pistolului e deschis, cu arma încărcată și pregătită pentru o partidă de tir la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
opt versuri ale cântecului mi se derulează în minte, în timp ce mă zgâiesc la insigna lui. Ochii polițistului se dau peste cap până ce nu li se mai vede decât albul. Mănușa i se ridică spre piept, dar încremenește la jumătatea distanței; genunchii i se taie. Bărbia i se lovește așa de tare de marginea de sus a gardului, de se aude cum i se izbesc dinții. Din gură îi zboară ceva roz. E vârful limbii. Număr în continuare - 345, 346, 347; salt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Stridie, detaliile ar fi următoarele: părul îi e zbârlit și arată ca un pin lovit de trăsnet, blond, cu vârfurile despicate, sculat în toate părțile. Are un corp tânăr, cu membre care par segmentate - musculoase, dar subțiri la încheieturi, la genunchi, coate și talie. Helen îi întinde mâna și Stridie o apucă, zicând: — Inel cu peridot... Stă în picioare, gol și tânăr, și ridică mâna lui Helen până în dreptul feței. Stă în picioare, bronzat și musculos, și-și plimbă privirea de la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
din vechime și cu fel de fel de chestii. Stridie deschide telefonul și-i trage antena. Formează un număr. Sub unghie i se vede o dungă de mizerie. Helen se uită la el în oglinda retrovizoare. Mona se apleacă pe genunchi și trage de pe jos un rucsac de pânză. Scoate un ghem de sfori și de pene. Arată ca penele de găină, vopsite în nuanțe vii de roz și albastru, ca niște ouă de Paște. Pe sfori atârnă monede de alamă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
luăm de la capăt? Înăuntrul rulotei, în timp ce vorbește cu femeia îmbrăcată în șorțul cu pui de găină, Helen zice: — Nu este vorba de nici un ban sau de vreo altă obligație din partea dumneavoastră - apoi o dirijează spre canapea. Așezată în fața femeii, cu genunchii aproape atingându-li-se, Helen se apropie de ea cu o pensulă și zice: — Suge-ți obrajii, drăguță. Îi apucă o buclă mare și o ridică drept în sus. Părul femeii e blond, cu vreo doi centimetri de rădăcini șaten

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
da pietrei un aspect rozaliu dacă bijutierul nu o arde în cuptor la o temperatură foarte înaltă. Ca să uiți imaginea de ansamblu, șmecheria e să privești totul în gros-plan. Cele două femei stau atât de aproape una de cealaltă, încât genunchii li se întrepătrund. Capetele aproape că li se ating. Doamna Puișor nu mai plânge. Doamna Puișor și-a fixat pe ochi o lupă de bijutier. Florile uscate au fost împinse deoparte, iar pe măsuță sunt împrăștiate grămăjoare de un roz

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și roșii. Ținând dedesubt un prosop împăturit, Mona toarnă spirtul. Durerea e atât de fulgerătoare, că nici nu poți spune dacă spirtul e opărit sau rece ca gheața. Întins pe patul de motel, cu cracul pantalonului suflecat, cu Mona în genunchi pe covorul de la picioarele mele, strâng în pumni așternutul și scrâșnesc din dinți. Cu spatele arcuit, toți mușchii mi se crispează preț de câteva secunde bune. Așternutul e rece și leoarcă de sudoare. Bășicile astea îmi acoperă aproape toată talpa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
rol. Dă doar un anunț. Spațiile albe le umplu alții. Stridie zice că el nu face decât să semene îndoiala în mintea lor. Zice că e foarte corect, pentru că și publicitatea ne promite să ne facă fericiți. Așa cum stă, în genunchi, i se văd cele trei stele negre tatuate deasupra claviculei. I se vede pe sub bluză, dincolo de covorul de lănțișoare și medalioane, și nu poartă sutien, și număr: 1, 2, 3... Mona zice: — Și alți membri ai cercului nostru de vrăjitori

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
clipi, Stridie și-a încolăcit brațul în jurul gâtului lui Helen, pe la spate. Dintr-o mișcare, o doboară la pământ și, în timp ce ea smucește mâinile ca să-și țină echilibrul, îi înhață poemul cuprins de flăcări. Descântecul de adormire. Helen cade în genunchi, scăpată din strânsoarea lui; țipă scurt în clipa în care genunchii ei se lovesc de cimentul trotuarului și se rostogolește în rigolă. Încă mai ține cheile strâns în mână. Stridie lovește de coapsă poemul cuprins de flăcări. Îl ține cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
spate. Dintr-o mișcare, o doboară la pământ și, în timp ce ea smucește mâinile ca să-și țină echilibrul, îi înhață poemul cuprins de flăcări. Descântecul de adormire. Helen cade în genunchi, scăpată din strânsoarea lui; țipă scurt în clipa în care genunchii ei se lovesc de cimentul trotuarului și se rostogolește în rigolă. Încă mai ține cheile strâns în mână. Stridie lovește de coapsă poemul cuprins de flăcări. Îl ține cu ambele mâini; își mișcă ochii dintr-o parte într-alta, citind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
închiși. În patru labe, din rigolă, de lângă familiile cuprinse de flăcări, Helen se uită în sus la Stridie. Stridie e un om mort. Coafura lui Helen e distrusă; șuvițele roz i-au intrat în ochi. Ciorapii i s-au rupt. Genunchii îi sunt plini de sânge. — Nu-l omorî! strigă Mona. Nu-l omorî, te rog! Nu-l omorî! Stridie se aruncă în genunchi și înhață hârtia arsă de pe trotuar. Și încet, încet ca limba unui ceas, Helen se ridică în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Coafura lui Helen e distrusă; șuvițele roz i-au intrat în ochi. Ciorapii i s-au rupt. Genunchii îi sunt plini de sânge. — Nu-l omorî! strigă Mona. Nu-l omorî, te rog! Nu-l omorî! Stridie se aruncă în genunchi și înhață hârtia arsă de pe trotuar. Și încet, încet ca limba unui ceas, Helen se ridică în picioare. Fața-i este roșie. Nu roșul acela al rubinului de Birmania. Mai degrabă roșul sângelui care-i șiroiește din genunchi. Stridie în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
aruncă în genunchi și înhață hârtia arsă de pe trotuar. Și încet, încet ca limba unui ceas, Helen se ridică în picioare. Fața-i este roșie. Nu roșul acela al rubinului de Birmania. Mai degrabă roșul sângelui care-i șiroiește din genunchi. Stridie în genunchi. Helen în picioare, deasupra lui. Mona cu amândouă mâinile apăsate pe urechi, cu ochii strâns închiși. Stridie răscolește prin cenușă. Helen sângerează. Eu, unul, continui să privesc din cabina de telefon, și un stol de sturzi își

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și înhață hârtia arsă de pe trotuar. Și încet, încet ca limba unui ceas, Helen se ridică în picioare. Fața-i este roșie. Nu roșul acela al rubinului de Birmania. Mai degrabă roșul sângelui care-i șiroiește din genunchi. Stridie în genunchi. Helen în picioare, deasupra lui. Mona cu amândouă mâinile apăsate pe urechi, cu ochii strâns închiși. Stridie răscolește prin cenușă. Helen sângerează. Eu, unul, continui să privesc din cabina de telefon, și un stol de sturzi își ia zborul de pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
jos șosetele. Ne sărutăm, și-i deschei nasturii de la spatele bluzei. Șosetele mele, bluza ei, cămașa mea, ciorapii ei. Unele cad pe podea, departe, altele se agață și atârnă de partea de jos a candelabrului. Piciorul meu umflat și infectat, genunchii acoperiți de coji și julituri ai lui Helen, de când a lovit-o Stridie - nu avem cum să le mai ascundem. Au trecut douăzeci de ani, dar iată-mă ajuns într-un punct unde n-am visat niciodată că voi mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
cu două degete în buzunarul din față. Scoate un cartonaș alb mânjit cu mâncare roșie și galbenă și citește blestemul, cu intonație ritmică și plată, ca și cum ar număra. Ca Helen. Omul din ușă dă ochii peste cap. I se taie genunchii și se prăvălește într-o parte. Eu stau și nu fac nimic. Nash vâră cartonașul la loc în buzunar și zice: — Așa, unde rămăsesem? Deci, zic, unde a găsit poemul? Și Nash zice: Ia ghici. L-am găsit, zice, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
fața de masă și începe că citească din nou. Sună puternic și plin. Este sunetul damnării. Privirea îmi alunecă și lumea se încețoșează într-un cenușiu neclar. Mușchii mi se înmoaie și mi se lungesc. Dau ochii peste cap și genunchii încep să mi se taie. Așa e când mori. Când ești mântuit. Dar a ucide e deja un reflex. Așa rezolv eu totul. Genunchii mi se taie și mă prăbușesc pe podea în trei etape - fundul, spinarea, capul. Iute ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un cenușiu neclar. Mușchii mi se înmoaie și mi se lungesc. Dau ochii peste cap și genunchii încep să mi se taie. Așa e când mori. Când ești mântuit. Dar a ucide e deja un reflex. Așa rezolv eu totul. Genunchii mi se taie și mă prăbușesc pe podea în trei etape - fundul, spinarea, capul. Iute ca un râgâit, ca un strănut, ca un căscat din străfundul sufletului, descântecul îmi țișnește în gând. Butoiul cu pulbere al tuturor porcăriilor pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
spun polițaiului tânăr că doar stăm de vorbă un pic. Și polițaiul cel tânăr îmi vâră pumnul sub ochi și zice: — Tu să taci dracului din gură! Polițaiul cel bătrân, dom’ sergent, stă pe marginea mesei, cu picioarele încrucișate în dreptul genunchilor. Își trage nasul plin de lacrimi și zice: — Acuma, dacă nu ți-e cu supărare, noi am dori, pe cât se poate, să rămânem între patru ochi. Eu stau cu ochii în tavan. Polițaiul cel tânăr zice: — Da’ sigur, dom’ sergent

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
în brațe, te rog, zice. Dincolo de geamul cenușiu, bebelușul desăvârșit stă pe o pernă de plastic alb, ghemuit pe-o parte, cu degetul în gură. Desăvârșit și străveziu ca gheața albăstruie. O iau pe Helen în brațe, și ea tresaltă. Genunchii încep să i se moaie, și o așez pe podea. Helen Hoover Boyle închide ochii. Zice: — Mulțumesc, domnule Streator. Cu piatra cenușie în pumn sparg geamul cenușiu. Cu mâna sângerând, îl ridic pe Patrick, rece și străveziu. Îl așez în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791

Pleacă autobuzul arată actorul spre cursa în care au început să urce pasagerii. Portiera din spate a Daciei se deschide larg, făcîndu-și apariția mai întîi o pereche de cizme negre, frumos mulate pe picior, apoi poala unei fuste ce acoperă genunchii; o bluză albă, pe gît, arcuită ispititor la piept, un palton albastru închis cu guler mare din blana unei vulpi polare, a cărei coadă a ajuns căciulă o femeie mică de statură, ce vrea să-și completeze înălțimea cu poziția

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]
uita... Cu plăcere, dom' profesor! Cum să uit?! E-o plăcere să vă țin eu cursurile. Profesorul scoate biletul din buzunar, îl prezintă șoferului, apoi merge și-și ocupă locul lîngă bătrîna cu coșul de nuiele, potrivindu-și bine pe genunchi servieta din piele, absent la cei din jur. Jos, venind în fugă dinspre stația de tramvai, ducînd din greu geanta plină cu afișe, Lazăr s-a oprit o clipă lîngă mașina cu care a venit profesorul, aruncîndu-i peste umăr o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1493_a_2791]