KorAP: Find »[drukola/base=imperativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...147 >

3,653 matches

Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359

ceea ce pot ei să ne restituie.36 Este vorba, până la urmă, de o tensiune între rațiunea comună, care susține aceste imperative, și predispozițiile noastre genetice. Apelul umanitarist-universalist al acelor mari orientări în filosofia morală al căror punct de sprijin este imperativul rațiunii morale comune - regula de aur - poate, desigur, contribui la atenuarea acestei tensiuni, fără să o poată totuși înlătura. * * * Am examinat filosofia morală a lui Kant din perspectiva relației ei cu rațiunea morală comună. Kant a crezut în mod ferm

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
astfel aprecia mai bine cât de profundă este dilema pe care o pune acest caz în fața judecății morale sănătoase. Este firesc să ne întrebăm dacă într-un caz disperat cum este acesta nu ne-ar putea ajuta filosoful. Poate, oare, imperativul categoric kantian să ne ofere soluția, să ne indice ceea ce ar fi trebuit făcut în această situație? În limbaj kantian, suntem aici în fața a două maxime în conflict: maxima de a respecta demnitatea ființei umane și maxima de a face

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
suntem aici în fața a două maxime în conflict: maxima de a respecta demnitatea ființei umane și maxima de a face tot ce ne stă în putință pentru a salva viața unei ființe nevinovate. Amândouă pot fi justificate prin raportare la imperativul categoric. Deciziile pe care le dictează ele, cea de a obține informații despre locul unde este ascuns copilul prin mijlocul extrem pe care îl reprezintă amenințarea cu tortura, și decizia de a nu atenta la demnitatea unei ființe omenești cu

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-o Kant. Nu știm ce ar fi spus Kant dacă ar fi fost pus în fața unei asemenea dileme. Kantienii ar putea sugera drept cale de ieșire din impas formularea unei maxime superioare, maximă care ar putea fi validată pe baza imperativului categoric.38 Maxima ar fi: „Amenințarea cu tortura sau o altă atingere a demnității ființei umane este permisă atunci când ea reprezintă singurul mijloc de a salva viața unei ființe nevinovate”. Este însă necesară cunoașterea și utilizarea principiului formulat de Kant

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
și cei care o aprobă ar fi de acord cu asemenea decizie atunci când ar fi vorba de propria lor viață (ceea ce, desigur, este problematic) nu-i va putea consola și îndemna la resemnare. Salvarea propriei lor vieți le apare drept imperativul suprem. Putem, pe de altă parte, înțelege foarte bine de ce mulți dintre cei care-i compătimesc sincer, în primul rând cei chemați să ia decizia, nu împărtășesc acest mod de a vedea lucrurile. Pentru orice om cu judecată sănătoasă este

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
mare de oameni, rezultă că cel puțin în unele cazuri nu va exista o alternativă la jertfirea unor vieți. Maxima superioară ne apare moral justificată, chiar dacă nu există mângâiere pentru consecințe ale deciziilor la care conduce ea. La întrebarea dacă imperativul categoric kantian ne-ar putea oferi o altă îndrumare decât rațiunea comună, răspunsul este, și în acest caz, unul negativ. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci sistemele de filosofie morală ar trebui să ocupe primul loc în pregătirea politicienilor, juriștilor

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
24. Vezi Otfried Höffe, Introduction a la philosophie practique de Kant, J. Vrin, Paris, 1993, pp. 111-113. 25. Ibidem, p. 118. 26. Ibidem, pp. 119-121. 27. Ibidem, p. 124. Pentru o argumentare asemănătoare, vezi și Reiner Wimmer, „Funcția dublă a imperativului categoric în etica lui Kant”, traducere de G. Lepădat, în M. Flonta, H.-K. Keul, Filosofia practică a lui Kant, Polirom, Iași, 2000, pp. 174-189. 28. Vezi Ralf Ludwig, Der kategorische Imperativ. Eine Lese-Einführung, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 1995, pp.

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
l-aș primi îi dă dreptate. Dar aceasta ar însemna că ajutorul meu pentru cineva străin care este la ananghie ar avea scopul ca eu însumi să fiu ajutat. Cum am văzut însă, un scop se potrivește mai mult cu imperativul categoric. Atunci cel de-al patrulea exemplu al lui Kant n-ar spune decât: Dacă vrei ca să fii ajutat la ananghie trebuie să-i ajuți tu însuți pe oamenii care sunt la ananghie! Kant nu ar fi putut avea în

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
atitudine care poate fi calificată drept eroică și tragică 4. Kant deplângea însă acele împrejurări în care năzuința firească unei ființe sensibile spre o viață care să-i ofere mulțumire nu va putea fi conciliată în nici un fel cu respectarea imperativelor morale. Dar putem recunoaște că există împrejurări în care omul va trebui să aleagă între onoare și viață și, totodată, regreta profund că el va fi pus în fața unei asemenea alegeri. Kant nu și-a refuzat satisfacții despre care a

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
buni am fi, ni se cere să fim și mai buni. Tocmai deoarece învățătura lui Kant nu stabilește un minim moral, ea nu ne-ar îngădui, până la urmă, să ne bucurăm cu adevărat de viață 5. Vizat a fost adesea imperativul kantian de a acționa întotdeauna nu doar în acord cu datoria, ci din datorie, conduși adică de intenția pură de a urma legea morală. Distincția formulată în prima secțiune a Imm, a fost percepută adesea drept o opunere frontală a

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
kantian de a acționa întotdeauna nu doar în acord cu datoria, ci din datorie, conduși adică de intenția pură de a urma legea morală. Distincția formulată în prima secțiune a Imm, a fost percepută adesea drept o opunere frontală a imperativelor rațiunii tuturor înclinațiilor omului, ca ființă sensibilă. Nu puțini au înțeles gândul lui Kant așa cum l-a înțeles contemporanul său Friedrich Schiller, de sub a cărui pană a ieșit această strofă ironică: Gerne diene ich den Freuden Doch tu ich es

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
susținea el este că valoarea morală a unei acțiuni este dată de faptul că sursa și suportul ei este conștiința datoriei morale. Altfel spus, că acțiunea își are originea în mod exclusiv într-o maximă care este în acord cu imperativul categoric. Valoarea morală a deciziilor și acțiunilor noastre iese, desigur, mai bine în evidență atunci când ele sunt luate și înfăptuite învingând tentațiile reprezentate de înclinații care li se opun. (De exemplu, ori de câte ori rezistăm unei presiuni care se exercită pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
comportării noastre va fi, pentru Kant, dacă mobilurile comportării stau în respectul pentru legea morală sau în înclinație. Că respectul pentru lege este cel care mă determină să acționez într-un anumit fel este cel mai ușor de constatat atunci când imperativelor rațiunii li se opun înclinații puternice. Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că o anumită alegere, decizie sau acțiune își va pierde orice valoare morală de îndată ce va fi în acord cu înclinațiile agentului. Kant ar fi zis, poate, că acei

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
alții, ca drumul care duce la îndeplinirea datoriei să nu fie presărat cu atât de multe obstacole. Imaginea lui Kant drept moralist ascetic și posac, care stă tot timpul cu degetul ridicat, veștejind bucuriile vieții drept tot atâtea vexații aduse imperativelor pure ale rațiunii practice, este o legendă. Filosoful nu a fost nici un suflet insensibil, nici un mizantrop. Știm prea bine că în personalitatea sa au conviețuit în mod fericit capacitatea concentrării creatoare solitare cu o sociabilitate ieșită din comun. Atunci când Kant

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
pentru Kant, înainte de toate, înălțare, depășire prin sforțare. Ca atare, ea nu este ceva demn de răsplată, ci constituie propriul ei scop și propria ei răsplată. Virtutea există doar acolo unde există înaintare, perfecționare, în direcția pe care o indică imperativele rațiunii practice. Vorbind despre datoria față de sine însuși, Kant scrie în § 21 al „Teoriei etice elementare” din Principiile metafizice ale teoriei virtuții (Pmtv): Ea constă în primul rând, din punct de vedere subiectiv, în sinceritatea (puritas moralis) dispoziției față de datorie

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
susținere destul de puternică pentru caracterizarea filosofiei morale a lui Kant drept rigoristă. Există un alt sens în care s-ar putea afirma în mod îndreptățit că ea conține o componentă rigoristă. Și anume, în sensul că dincolo de ceea ce ne dictează imperativul categoric, ar exista obligații sau îndatoriri morale necondiționate, care nu admit nici o excepție. Este un punct de vedere care poate fi caracterizat drept rigorist. Studiul de față va fi consacrat acestui sens al rigorismului moral la Kant. Cea de a

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
față de sine însuși, cât și ca îndatoriri față de semeni. Se poate spune că această lucrare a fost gândită de autor drept o completare și o încheiere a filosofiei sale morale. Dacă Imm și Crp au fost consacrate formulării și întemeierii imperativului categoric, în calitate de criteriu suprem al moralității, în Pmtv Kant va urmări aplicarea acestui criteriu în vederea stabilirii și fundamentării principalelor îndatoriri morale ale omului. Pmtv oferă și o sistematizare a acestor îndatoriri. Îndatoririle sunt împărțite în perfecte și imperfecte. Cele perfecte

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
H.J. Paton a adus o contribuție importantă la caracterizarea sensului în care poziția lui Kant este una rigoristă și la critica acestei poziții. Analiza lui Paton se bazează pe distincția dintre criteriul formal al moralității, cuprins în diferitele formulări ale imperativului categoric, și legi morale particulare. Asemenea legi morale ca „Să nu minți!”, „Să nu ucizi!” sau „Să nu furi!”, observă Paton, au și determinări materiale, empirice deoarece ele interzic un anumit act concret. Criteriul suprem al moralității legiferează, dimpotrivă, în

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
nu minți!”, „Să nu ucizi!” sau „Să nu furi!”, observă Paton, au și determinări materiale, empirice deoarece ele interzic un anumit act concret. Criteriul suprem al moralității legiferează, dimpotrivă, în mod necondiționat. Datoriile sau interdicțiile morale care rezultă din aplicarea imperativului categoric, în cele mai diferite situații, sunt obligatorii fără excepție. Este ceea ce le deosebește de legi morale cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt interdicții necondiționate. Atât valabilitatea interdicției pe care o exprimă ele, cât și posibilele excepții

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
obligatorii fără excepție. Este ceea ce le deosebește de legi morale cum sunt cele menționate mai sus, care nu sunt interdicții necondiționate. Atât valabilitatea interdicției pe care o exprimă ele, cât și posibilele excepții de la această interdicție, sunt stabilite pe baza imperativului categoric 22. Prin urmare, teza lui Kant potrivit cărora veracitatea este o îndatorire care nu cunoaște excepții, teza că minciuna reprezintă întotdeauna o nedreptate, nu se susține deoarece ea nu ține seama de distincția dintre criteriul formal al moralității și

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
sistemul filosofiei practice a lui Kant. O analiză cu totul diferită a semnificației interdicției necondiționate a minciunii, formulată în aceste texte, propune Heimo E.M. Hofmeister. Spre deosebire de Paton, Hofmeister consideră că autorul Pmtv ar fi acceptat în afara criteriului formal al moralității - imperativul categoric - și legi morale ca „Să nu minți!” drept adevăruri a priori și, prin urmare, necondiționate. Doar aprecierea dacă o anumită acțiune particulară este în acord sau în contradicție cu o asemenea lege morală ar fi una a posteriori, empirică

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
Există bune temeiuri pentru a răspunde negativ la această întrebare. După cum se știe, în analiza lui Kant îndatoririle noastre, altfel spus ceea ce trebuie să facem, vor fi stabilite prin evaluarea maximelor acțiunii pe baza criteriului suprem pe care îl oferă imperativul categoric. Or, imperativul categoric, care se exprimă în voința bună, nu poate întemeia îndatoriri necondiționate, îndatoriri care nu admit excepții. În mod excepțional vom putea minți din datorie, după cum vom putea chiar ucide din datorie. Kant însuși a admis excepții

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
pentru a răspunde negativ la această întrebare. După cum se știe, în analiza lui Kant îndatoririle noastre, altfel spus ceea ce trebuie să facem, vor fi stabilite prin evaluarea maximelor acțiunii pe baza criteriului suprem pe care îl oferă imperativul categoric. Or, imperativul categoric, care se exprimă în voința bună, nu poate întemeia îndatoriri necondiționate, îndatoriri care nu admit excepții. În mod excepțional vom putea minți din datorie, după cum vom putea chiar ucide din datorie. Kant însuși a admis excepții în cazul imperativului

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
imperativul categoric, care se exprimă în voința bună, nu poate întemeia îndatoriri necondiționate, îndatoriri care nu admit excepții. În mod excepțional vom putea minți din datorie, după cum vom putea chiar ucide din datorie. Kant însuși a admis excepții în cazul imperativului „Să nu ucizi!” atunci când a afirmat că o persoană supusă agresiunii poate recurge la mijloace extreme pentru a se apăra și atunci când a aprobat războiul de autoapărare. Kant nu putea să nu distingă ființele care urmează întotdeauna glasul rațiunii de

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
împotriva unei guvernări opresive, dreptul la autoapărare în fața agresiunii și dreptul de a minți în situații excepționale au aceeași structură logică. În toate aceste cazuri, survine un conflict între două obligații morale, un conflict care va putea fi arbitrat de imperativul categoric. În cele trei cazuri amintite, respectarea necondiționată a îndatoririi cetățeanului de a se supune legilor existente, respectiv a persoanei de a nu recurge la violență și de a spune doar adevărul va putea fi exploatată pentru înfăptuirea unor acțiuni

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]