KorAP: Find »[drukola/base=iudaic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...97 >

2,415 matches

Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421

vorbesc despre Biblia ebraică, iar evreii, din motive foarte clare, nu își numesc scrierile sfinte Vechiul Testament. Din moment ce primii creștini au continuat să meargă la Templu, să păstreze obiceiurile iudaice, să frecventeze sinagoga și să se implice în controverse cu autoritățile iudaice, s-ar putea spune că atât iudeii, cât și creștinii au văzut mișcarea creștină ca fiind iudaică. Abia după ce au fost alungați din Ierusalim și și-au stabilit capitala la Antiohia, cei care credeau în învățătura lui Hristos au fost

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
primii creștini au continuat să meargă la Templu, să păstreze obiceiurile iudaice, să frecventeze sinagoga și să se implice în controverse cu autoritățile iudaice, s-ar putea spune că atât iudeii, cât și creștinii au văzut mișcarea creștină ca fiind iudaică. Abia după ce au fost alungați din Ierusalim și și-au stabilit capitala la Antiohia, cei care credeau în învățătura lui Hristos au fost numiți creștini. Finalizarea textului Bibliei ebraice în jurul anului 150 d.Hr. a fost, printre altele, consecința controversei

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
referitoare la numărul și la autenticitatea lor2. Împătimitul de Vechiul Testament este atât de obișnuit cu relatările despre scrupulozitatea cu care scribii vegheau la integritatea textului biblic 3, încât nu își poate ascunde uimirea dacă i se spune că, potrivit tradiției iudaice, în optsprezece locuri din Biblia ebraică are în față nu originalul, ci un text modificat de către scribi. Tradiția celor optsprezece tiqqune soferim, așa cum este ea atestată în anumite liste masoretice, lasă impresia unui ansamblu de informații foarte folositoare pentru înțelegerea

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
textul masoretic care au suferit modificări din rațiuni teologice. Listele masoretice recente, mai extinse, nu cad însă întotdeauna de comun acord asupra numărului de pasaje afectate de aceste tiqqune soferim. Iată care ar fi numărul modificărilor scribale, potrivit diferitelor izvoare iudaice: Sifre 2 7 Yalkut 3 10 Midraș Haggadol 10 Mechilta 4 11 Rași5 11 Masorah 6 16 Tanhuma 7 18 Masora Codexului Petropolitanus 8 18 Ochla 9 18 Kimhi 1 18 Masora manuscriselor yemenite 2 18 Ben Așer 18 Potrivit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
a fost introdusă printre tradițiile masoretice, a continuat să producă neînțelegeri, „efectele acestei greșeli fiind vizibile până în zilele noastre”2. Studierea manuscriselor biblice ebraice părăsite în grotele din pustiul Iudeii de către cei ce au rezistat celei de-a doua revolte iudaice ne confirmă faptul că textul consonantic al Bibliei atinsese încă de la sfârșitul primului secol al erei creștine acel monolitism impresionant care va caracteriza tradiția textuală masoretică. Însă o trecere rapidă în revistă a textelor de la Qumran ne demonstrează că lucrurile

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
va deveni, încetul cu încetul, lingua franca a vechiului Orient Apropiat: Iar Eliachim, fiul lui Hilchia, Șabna și Ioah au zis către Rabșache: „Vorbește cu robii tăi în limba aramaică, pentru că noi înțelegem, și nu grăi cu noi în limba iudaică, în auzul poporului, care stă pe zid!”. Zis-a Rabșache către ei: „Au doară stăpânul meu m-a trimis să spun aceste cuvinte numai stăpânului țării și ție? Nu, ci și poporului care stă pe zid și care va ajunge

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
stăpânului țării și ție? Nu, ci și poporului care stă pe zid și care va ajunge să-și mănânce murdăria și să-și bea udul cu voi!”. Apoi s-a sculat Rabșache și a strigat cu glas tare în limba iudaică și a spus aceste cuvinte: „Ascultați cuvântul regelui celui mare, regele Asiriei” (4Rg. 18,26-27). Odată cu limba, scrierea aramaică a devenit larg răspândită, astfel încât, în secolul al VI-lea î.Hr., scrierea aramaică domina întreaga scenă a Orientului Apropiat. Întrucât Biblia

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
precum și câteva toponime: Golgotha, Ghetsimani, Bethesda. Mântuitorul și apostolii au vorbit dialectul aramaic galilean, diferit de cel întâlnit în Iudeea (Mt. 26,73). Scrisorile lui Bar-Kohba, alături de inscripțiile de pe osuare și morminte reprezintă o sursă importantă pentru cunoașterea dialectului aramaic iudaic. Perioada recentă din istoria limbii aramaice se apropie de sfârșitul primului mileniu creștin, cunoașterea acestei limbi având o contribuție fundamentală în înțelegerea transmiterii, traducerii și interpretării Sfintei Scripturi, atât în mediul palestinian, cât și în cel babilonian, în care s-

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
atât în mediul palestinian, cât și în cel babilonian, în care s-a definitivat procesul introducerii tuturor semnelor masoretice în textul biblic ebraic. La rândul său, aramaica acestei perioade se împarte în câteva dialecte, din grupul apusean amintind doar aramaica iudaică, aramaica palestiniană creștină și samariteană; în aramaica iudaică s-au scris Talmudul ierusalimitean și targumurile palestiniene (traduceri în aramaică ale textului biblic ebraic); aramaica palestiniană creștină era vorbită de evreii convertiți la creștinism, ortografia sa fiind foarte apropiată de scrierea

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
babilonian, în care s-a definitivat procesul introducerii tuturor semnelor masoretice în textul biblic ebraic. La rândul său, aramaica acestei perioade se împarte în câteva dialecte, din grupul apusean amintind doar aramaica iudaică, aramaica palestiniană creștină și samariteană; în aramaica iudaică s-au scris Talmudul ierusalimitean și targumurile palestiniene (traduceri în aramaică ale textului biblic ebraic); aramaica palestiniană creștină era vorbită de evreii convertiți la creștinism, ortografia sa fiind foarte apropiată de scrierea siriacă. În secolul al III-lea î.Hr., apare

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
de scriere semitică pentru inscripții și documente, textele literare erau scrise exclusiv în limba ebraică, după cum demonstrează manuscrisele de la Marea Moartă. Limba și scrierea greacă erau folosite la redactarea documentelor și inscripțiilor, atât în Egipt 2, cât și în comunitățile iudaice elinizate din bazinul Mării Mediterane. În orice caz, mărturiile epigrafice care s-au păstrat până în zilele noastre demonstrează limpede că la începutul Evului Mediu, în țările creștine, ebraica înlocuiește treptat greaca și latina, evreii europeni folosind exclusiv limba ebraică, atât

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
deosebit față de text datează dintr-o epocă destul de recentă. Înainte de perioada marilor academii înființate de către tanaimi, textele se copiau în foarte multe locuri, neexistând un control real asupra acestui proces și nici vreun impuls de a exercita vreun control. Comunitățile iudaice care transmiteau texte se simțeau parte a istoriei despre care dădeau mărturie textele respective. Prin urmare, citeau textele respective, le scriau, le copiau, le învățau, trageau învățături halakhoth din ele etc. și, din moment ce în timpul exilului nu exista un adevărat centru

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
care apar foarte rar în textul biblic sau cele în scriere defectiva (fără litere-vocală) sau plena (cu litere-vocale), erau intercalate în spațiul dintre coloane (masora parva), alteori erau scrise pe marginea textului (masora marginalis). Sfințenia și importanța Bibliei pentru viața iudaică au făcut ca textul biblic ebraic să fie transmis cu foarte multă grijă; în vederea unei transmiteri cât mai fidele, înțelepții evrei au stabilit reguli generale după care să se orienteze cei ce scriau textul biblic, în vederea redării corecte a acelor

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
prea mari modificări. Totuși, deși între cele mai vechi manuscrise ebraice și cele mai recente ediții ale Bibliei există numeroase diferențe, nu este vorba de probleme de substanță, ci de variante de vocalizare sau de accentuare. Manuscrisele altor opere literare iudaice, cum ar fi Mișna, Midrașul și Talmudurile, se deosebesc în multe privințe de edițiile standard, diferențele principale vizând adăugarea sau omiterea unor cuvinte sau expresii, schimbarea ordinii cuvintelor într-o propoziție, variante de pronunție. Comparată cu acestea, transmiterea textului biblic

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
și mai relevantă pentru contexul nostru o constituie datoria masoreților de a compara cu multă grijă copia și textul de bază, care trebuia păstrat cât mai mult timp cu putință, în special în vederea efectuării corecturilor. După fixarea acelui textus receptus iudaic, care nu conținea vocale, cercurile rabinice au început să lucreze în vederea păstrării acestui text și a modului în care se citea. Cei implicați în această lucrare istovitoare se numesc masoreți sau „transmițători” (derivat de la aramaicul rsm, care înseamnă „a transmite

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
simplă, numită de către Kahle einfach, în secolele V-VII d.Hr., și una mai pretențioasă, kompliziert, în secolul al IX-lea d.Hr. Tranziția de la etapa simplă la cea complicată a avut loc în secolul al VIII-lea, prin intermediul sectei iudaice cunoscute sub numele de karaită 1. Există foarte multe asemănări între prima etapă a procesului de vocalizare babilonian și sistemul de vocalizare sirian. Singura deosebire este că în timp ce sistemul de vocalizare sirian se baza pe șapte semne provenind din litere

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
accentelor apar deasupra sau sub litera care reprezintă prima consoană a silabei accentuate. Accentul poate fi singurul element pe baza căruia se face distincția între cuvinte aparent identice: hba (rădăcina Wb<?) și wba (rădăcina Wb?<). În zilele noastre, fiecare comunitate iudaică (așkenazi, sefaradică, babiloniană, yemenită etc.) folosește diferite intonații în lectura publică a textului biblic. Mai mult chiar, există diferențe chiar și între formele de intonare a textului Torei, a lecturilor din Profeți, a cărții Plângerilor. Prin urmare, este destul de complicat

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
nu îl poate pretinde celui pe care îl învață Tora, iar în tratatul Berakot 62a, se vorbește despre întrebuințarea mâinii drepte pentru indicarea accentelor Torei, hrwt ymuf, cu referire directă la practica numită „hironomie”, încă în uz în câteva comunități iudaice, prin care oficiantul își folosește mâinile pentru a indica accentuarea textului cântat. Accentele întâlnite în cele 21 cărți în proză se clasifică în disjunctive și conjunctive. Accentele disjunctive se întâlnesc în ultimul cuvânt al unei propoziții sau al unei fraze

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
sectei de la Qumran, care se considerau adevăratul Israel 2. Adevăratele elemente unificatoare ale unei societăți erau credința, obiceiurile, tradițiile și nicidecum textele; textele erau numai instrumente ale tradiției. Astăzi este clar că atât în vechiul Israel, cât și în comunitățile iudaice de mai târziu au coexistat diferite versiuni ale aceluiași text3; cu timpul, astfel de versiuni au interacționat, influențându-se reciproc 4. În același timp, în condițiile în care diferitele versiuni ale unei istorisiri sau ale unui poem coexistă mai mult

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
era frecvent întâlnită în perioada elenistică pretutindeni în teritoriile seleucide și ptolemaice. Dar numai în puține cazuri astfel de documente s-au păstrat împreună cu bulele care le sigilau. Cea mai reprezentativă descriere a redactării unui document de vânzare în timpul monarhiei iudaice apare în Biblie; ea se referă la cumpărarea unui teren de către profetul Ieremia pe vremea când era închis din ordinul regelui. Relevanța pasajului biblic justifică citarea cuvintelor lui Ieremia: „Atunci am cunoscut că acesta fusese cuvântul Domnului și am cumpărat

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
specifice Antichității târzii; hainele cu curea permiteau o mai mare mobilitate în mișcare, mai ales în călătorii. Cu timpul, codexul a devenit cel mai bun însoțitor al misionarului creștin. Adoptarea rapidă de către creștini a codexului, simboliza totodată ruperea de tradiția iudaică, în cadrul căreia textele sacre trebuiau copiate doar pe suluri. Până în zilele noastre, Sefer Tora, adică Pentateuhul folosit pentru lecturile publice de la sinagogă, se folosește în format de sul. La jumătatea secolului al II-lea d.Hr., formatul codexului era folosit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
numărul codicelor ebraice datate în secolul al XIII-lea este destul de mic, mai ales în afara Orientului Mijlociu, secolul al XV-lea este cel mai bogat, mai mult din jumătatea codicelor scrise până în 1540 datând din acest secol 1. Pe lângă cultura iudaică, codicele ebraice medievale reflectă tradițiile scribale, practicile tehnice, principiile care stau la baza întocmirii unui codex precum și tipologiile caligrafice specifice civilizațiilor și culturilor din Apus și din Orient. Beit Arie2 a demonstrat că putem vorbi despre cinci entități geoculturale în cadrul

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
ebraice medievale a demonstrat puternica stereotipie a componentelor codicologice specifice fiecărei arii geoculturale. În același timp, asemănările între practicile scribale existente în cadrul aceluiași spațiu cultural au condus la stabilirea unei tipologii codicologice a manuscriselor ebraice 3. Prin urmare, practicile scribale iudaice din Evul Mediu pot fi împărțite în trei categorii importante: 1. Practici specifice teritoriilor aflate sub stăpânire musulmană, atât în Apus, cât și în Răsărit, puternic influențate de caligrafia arabă, în care ca instrument de scris se folosește în mod

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
necesită ani de zile, este foarte probabil că pregătirea unui astfel de model de codex abia se putea face o singură dată în viața unui om. Motivul pentru care acest text se bucură de foarte mare prețuire în anumite cercuri iudaice îl constituie faptul că marele Maimonide a folosit acest text și a lăudat tradiția tiberiană pentru perfecțiunea sa. Maimonide, sau rabbi Moșe ben Maimon, a fost un om învățat, foarte bun cunoscător al Talmudului, astrologiei, matematicii, medicinei și filosofiei, devenit

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]
în mod natural, fără intervenție umană. În acest sens, genizah descoperită lângă o sinagogă din vechiul Cairo, de unde S. Schechter, la începutul secolului XX, a recuperat o mare cantitate de manuscrise care au adus o contribuție majoră la înțelegerea gândirii iudaice medievale, pare să constituie un precedent evident 2. În orice caz, nu este atestată existența unor genizah în perioade atât de timpurii cum sunt cele în care au fost copiate manuscrisele de la Marea Moartă. Pe lângă aceasta, grija cu care unele

[Corola-publishinghouse/Science/2096_a_3421]