2,068 matches
-
se Întoarcă la maică-sa. Însă Yervant nu s-a mișcat. — Mi-e teamă că va trebui să ne urmezi, a spus sergentul. Nu pot, a spus Hovhannes Stamboulian fără să se gândească, Însă și-a dat seama cât de jalnică era scuza pe care se pregătea să le-o ofere. În noptea asta trebuie să-mi termin cartea... E ultimul capitol... În schimb a cerut voie să vorbească cu soția sa. Înainte să-l ridice, ultimul lucru care i s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
ăsta și nu putea vorbi la telefon. Însă Armanoush a dat din cap În timp ce o umbră de spaimă Îi traversa chipul. — O, Doamne, s-a Întâmplat ceva. S-a Întâmplat ceva foarte rău. Cu ochii umflați de plâns, cu nasul jalnic de roșu, Rose s-a Întins după un șervet de hârtie și a izbucnit În lacrimi. Cumpăra Întotdeauna aceeași marcă de șervete de hârtie de la același magazin: Sparkle - șervete de hârtie solide, absorbante. Compania producea diverse modele, iar preferatul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
care n-o mai văzuse nimeni Înainte. Țipătul ei a atins acute impresionante, iar În clipa următoare s-a Învinețit la față, vocea i-a devenit stridentă și a Început să tremure din tot trupul. Starea ei era atât de jalnică, durerea ei atât de palpabilă, Încât ceilalți au privit-o cu uimire. Femeia era o bocitoare, plătită dinainte să vină și să plângă În casa mortului, jelind oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Bocetul ei era atât tulburător, Încât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
veche încât practic se destrăma, părea mai degrabă un semn al sărăciei decât al viciului. Faldurile prea mari și trena murdară stârneau ridicolul, la fel cum o făceau și pălăria de paie deșirată și umbrela de soare hodorogită. În răspăr jalnic cu toate acestea, subminând orice efect urmărit de ea, era șalul de lână înfășurat în jurul umerilor. Avea o constituție firavă. Atât Salitov cât și polizyeisky-ul erau mai înalți decât ea, și doar Porfiri îi era mai apropiat în înălțime. Funcționarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
de malnutriție. Timpi de reacție înceți. Dureri la încheieturi. Atrofie musculară. Slăbiciune. Chiar nu am pus niciun efort ca să îi țin mâna în jos. și amețeli, desigur. Vezi și singur cum se clatină. Dinții și gingiile sunt într-o condiție jalnică. După o pauză, doctorul adăugă, cazuri ca astea văd în fiecare zi. ă Tocmai a mâncat. Am avut grijă de asta. ă Înseamnă că mai bine de atâta nu are cum să-i fie. ă Pavel Pavelovici, îi spuse Porfiri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
se numește onoare. El mi-a sugerat soluția asta. Mi-am spus, de ce nu? Aveam de ales între asta și a-i scrie tatălui meu. Aceasta părea răul cel mai mic. ă Unde a fost întocmit contractul? ă O bombă jalnică de lângă Haymarket. Unde l-ați găsit? ă Era băgat între paginile uneia din cărțile pe care le-ai amanetat. Virginski fu cuprins de un râs hârâitor. ă Să înțeleg că nu dumneata l-ai pus acolo? spuse Porfiri, cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
în sac, dar Virginski nu îndrăzni să se uite, fiind torturat de ideea că în secunda în care l-ar privi pe vagabond în ochi ar deveni una cu el și s-ar vedea pe sine în viitor. Ce superstiție jalnică și umilitoare! Totul legat de viața sa îi părea acum umiltor, și cu toate astea se încredea destul în ea pentru a-și ține ochii fixați cu hotărâre înainte. Cu vagabondul rămas în urma lui, își permitea să se gândească la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
-i va putea bara drumul. Dând din coadă, Găsit intră primul, imediat apăru Isaura Madruga. Ah, eclamă ea, surprinsă. Lui Cipriano Algor nu i-a fost ușor să se scoale, scaunul scund și picioarele deodată șovăielnice erau vinovate pentru figura jalnică pe care știa c-o face. El spuse, Bună ziua. Ea spuse, Bună ziua, bună dimineața, nu știu bine cât e ceasul. El spuse, A trecut de prânz. Ea spuse, Credeam că e mai devreme. El spuse, Marta nu e acasă, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
minte, să nu ne mai jignească prin mila lui. Îi preferam pe trecătorii cinstiți care ne priveau bănuitor, ca pe niște haimanale incorigibile cu care era mai bine să nu aibă de-a face. Cei mai mulți dintre colegi mi se păreau jalnici. Știam bine cât îi urau pe pedagogii cei mai nemiloși, care se lăudau că vor scoate din noi niște mielușei, și totuși nu se dădeau înapoi să se gudure pe lângă ei, să se închine în fața mâinii care îi pleznea peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
visez și cu ochii deschiși. Îmi trăiam atât de intens reveriile încât uitam unde mă aflam; jocul devenea serios și chiar puțin stupid în seriozitatea lui. Într-o dimineață rece, cu brumă timpurie, am descoperit trandafirii arși, rebegiți de frig; jalnici. Țin minte ziua aceea fiindcă puțin mai târziu am simțit deodată că mi se face rău. Am avut senzația că mă cufundam într-un întuneric înăbușitor, duhnind a căldură râncedă, care se învârtea cu mine. Când mi-am revenit, mi-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
jos și, căutându-i, a călcat din greșeală pe ei și a zdrobit lentilele. Fără ochelari nu mai vedea nimic. Era ridicol, lipsit de apărare acolo în spatele mesei și mi s-a făcut milă de el, deși pe figura lui jalnică perplexitatea era amestecată cu ură. M-am mulțumit să-i atrag atenția că dacă mai trăgea de limbă pe cineva în legătură cu mine nu-l mai iertam. Și am ieșit trântind ușa. Cam tot atunci mi-am făcut, dintr-o prostie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mă atașa profund, serios, fără scopuri egoiste, de ceva. Încât n-am reușit decât să devin sclavul și marioneta vanității mele. Aș fi fericit dacă aș putea spune ca alții „am iubit destul, acum mă odihnesc”. Eu sunt dintre cei jalnici care n-au iubit nimic. De asta cine să mă ierte? Și cu ce rezultat? Schimbă ceva iertarea? Din păcate, foarte rar am avut cinstea să mă judec la rece. La o frizerie, într-o zi, pe vremea când umblam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
curaj și i-am întrebat pe pescari, încercând să par sigur de mine, deși vorbeam greu și mi se înmuiaseră picioarele, cine erau nemernicii care își bătuseră joc de Marta, fiindcă vroiam să-i învăț minte. Aveam, bănuiesc, un aer jalnic, de cavaler caraghios și beat care își provoca adversarii, dar pescarii nu s-au sinchisit prea mult de vitejia mea. M-au învrednicit doar cu o privire, după care n-au mai ridicat ochii din ceștile lor. Parcă nici nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ha, Dumnezeu însuși s-a hotărât, se pare, sa devină vânător de cerbi, o să mă iau la întrecere cu el, vino, moșule, nu fi prost, să vezi ce n-ai văzut niciodată, un animal nobil și frumos transformat într-o jalnică grămadă de carne înfricoșată”. Dar Vecu e îndărătnic. Nu vrea cu nici un chip. Încearcă chiar să se smulgă din mâna ta. Alunecă și cade, murdărindu-se de mâlul de pe marginea bălții. Râzi din nou, dar, deodată, te oprești din râs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Laura semăna într-un fel cu tata. Vroia să mă vâre din nou în cușca mediocrității mele, să mătur de-acolo toate cojile viselor mele, să renunț la tot, să-mi vâr nasul ca într-o murdărie în adevărul meu jalnic, să nu-mi pierd timpul în sălile cu oglinzi, și de ce? Cum de ce? Ca să respectăm adevărul, domnule Daniel. E neplăcut, dar îți ajunge și o singură oglindă ca să vezi cine ești, de fapt: un ins oarecare. Gata, comedia a durat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nou în bălării, m-am așezat la pândă în spatele sălciilor și mărăcinilor, dornic să-l văd la lucru pe Hingherul care-mi devenise, dintr-odată, foarte drag. Dar nu era nimeni acolo, iar manechinul devenea din zi în zi mai jalnic. Paiele putrezeau, se înnegreau. Fularul roșu al Moașei, pus în jurul gâtului acelei caricaturi postume care semăna cu un cadavru în descompunere, putrezea și el. În curând n-avea să se mai recunoască nimic. Am început să-mi pierd speranța și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
mine era un indiciu că nu reușisem să obțin o inimă de fiară cum îmi dorisem de câte ori mă supărase cineva. Uitasem chiar propriile mele cuvinte, că sentimentele sunt bune pentru cei care se mulțumesc cu puțin. Ce altceva decât o jalnică izbucnire de tandrețe era furia mea plângăreață împotriva lui Dinu? Doamne, mi-am zis, în loc să am beția libertății, bucuros că nu mă mai simt legat de nimeni și de nimic, mă bat tot alte gânduri... că nu putem fi liberi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
îngenuncheat pe podea, cu brațele în jurul unui câine ce părea un hibrid nereușit între ciobănesc scoțian și lurcher. La gâtul jegos avea legată o eșarfă de barcagiu, cu buline, pe roșu și alb. Era, oricine ar fi recunoscut, o potaie jalnică. — Ben, exclamă tatăl lui pe un ton acuzator - văzând întinzându-i-se dinainte ani de plătit facturi la veterinar, tapițerii roase și procese pentru stabilirea paternității progeniturilor canine -, de unde a apărut javra asta? — Te rog, lasă-mă să-l păstrez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
a închis ochii și dincolo de pleoape au început să se deruleze o mulțime de imagini. Femeile care-i dăduseră de mâncare. Bătrânul ghicitor Higurashitei, slab ca o așchie. Lichidul negru care se scurgea când trecea un tren. Și apoi figura jalnică a lui Napoleon, cu mersul lui ciudat, alergând după mașină. În toiul nopții, străzile ude de ploaie erau de un negru strălucitor. I-au depășit niște mașini. Gaston a aruncat o privire la bord. Acul fosforescent al kilometrajului indica patruzeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
cască albă pe cap a oprit motocicleta la intersecție și privea în gol în direcția lor. Casca lui albă strălucea în lumina soarelui. Gaston n-avea decât să deschidă geamul și să strige, dar i-a zburat pe dinaintea ochilor imaginea jalnică a lui Endō, chinuit de accesele de tuse. „Bietul Endō“, gândi el. „Nu pot să-l părăsesc.“ Polițistul a călcat pe accelerație și a dispărut. Endō apăru în cele din urmă, clipind din ochi din cauza soarelui puternic. — Cum a mers
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
o viteză mai mare decât a unui glonț. Până să întindă Endō mâna să-l oprească, el trecuse de zid și depășise intrarea în șantier, dispărând pe stradă. Gaston și Endō rămaseră tăcuți, față-n față. — Tu... — Da. Un zâmbet jalnic îi flutura pe fața de cal, trădând teamă și părere de rău în același timp. — Te rog să mă scuzi. Scuzați-mă! Mâna dreaptă a lui Endō a căzut ca un trăsnet pe Gaston. Nu-i țintise o anume parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
însoțitorul le-a deschis poarta țarcului, au început să latre aproape o sută de câini, speriați de lumina care pătrunsese în cuștile lor întunecate. — Poftiți, vă rog. Urmându-l pe tânărul însoțitor, Gaston și Tomoe au fost copleșiți de lătraturile jalnice, care veneau dinspre câinii închiși în cuști, implorând parcă ajutor. Repezindu-se la plasa de sârmă a cuștilor, dând din coadă furioși, toți păreau să spună: „Eu sunt acela. Eu sunt acela. Ajutați-mă, vă rog!“ Câinii au un instinct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
câinelui se asocia, oarecum, în mintea lui, cu imaginea lui Endō-asasinul? Sau pentru că ochii lui Napoleon, nemișcați și lipsiți de viață, îi aminteau de tânărul acela amărât, chinuit de accese de tuse, pe strada udă de ploaie din Sanya? Lătratul jalnic al câinilor de la ecarisaj i-a prevestit, probabil, același sfârșit și pentru Endō. Era sortit aceluiași destin. Nu peste multă vreme, avea să fie, ca și Napoleon, un cadavru țeapăn, expus privirilor oamenilor. Gaston a încercat să-i explice lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
clădit. [1931] * BOALA Intrat-a o boală în lume, fără obraz, fără nume. Făptură e? Sau numai vânt e? N-are nimenea grai s-o descânte. Bolnav e omul, bolnavă piatra, se stinge pomul, se sfarmă vatra. Negrul argint, lutul jalnic și grav sunt aur scăzut și bolnav. Piezișe cad lacrimi din veac. Invoc cu semne uitare și leac. [1931] * LUMINA DE IERI Caut, nu știu ce caut. Caut un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altădată! Caut, nu știu ce
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
nuntă, nervii de ultim moment și cantitățile Înfiorătoare de stres. Cu toate astea, azi-dimineață m-am hotărît că merit o zi liberă - la naiba, poate chiar două - așa că am sunat chiar la prima oră, conștientă fiind că, la ce mincinoasă jalnică sînt, mi-ar veni mult mai ușor s-o mint pe secretară, Penny, decît pe șeful meu. — Vai, sărăcuța de tine, se auzi vocea ei plină de compasiune. Dar nu e de mirare, avînd În vedere chestia asta cu nunta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]