KorAP: Find »[drukola/base=jura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...323 >

8,051 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372

apa murdară a portului avea să fie cules cadavrul unui vagabond fără nume. În seara următoare Nichols se duse până la casa lui Bill și făcu oarecare cercetări. Era încă la spital, dar nevastă-sa care-l văzuse spunea că el jură pe toți Dumnezeii că-l ucide pe Strickland de îndată ce-i dau drumul din spital. Trecu o săptămână. — Asta e vorba mea dintotdeauna, reflectă căpitanul Nichols, dacă tot îl pocnești pe un ins, lovește-l cât mai zdravăn. Asta îți dă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
Am știut încă de la început că este locul pe care îl căutam de o viață. Când ne-am apropiat mi s-a părut că-l recunosc. Uneori, când mă plimb pe aici totul mi se pare familiar. Aș putea să jur că am mai trăit cândva aici“. Uneori așa-i apucă, zise Tiaré. Am cunoscut oameni care coboară pe țărm doar pentru câteva ceasuri, cât li se încărcă vasul, și pe urmă nu mai pleacă înapoi, și am cunoscut oameni care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
doar pentru câteva ceasuri, cât li se încărcă vasul, și pe urmă nu mai pleacă înapoi, și am cunoscut oameni care au venit aici cu o slujbă pe un an de zile și blestemau locul, și când au plecat au jurat pe tot ce au ei mai scump că mai bine se spânzură decât să se întoarcă aici, și când colo, peste șase luni îi vedeai debarcând din nou și-ți spuneau că nu pot trăi nicăieri în altă parte. L

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
îl privi drept în ochi: — N-au decât să se ducă alții dacă așa vor, dar pe tine n-am să te las. Ești bărbatul meu și sunt femeia ta. Dacă mă părăsești mă spânzur de copacul dindărătul casei. Îți jur pe Dumnezeu! Era o forță imensă în felul ei apăsat de a vorbi. Nu mai era nici pe departe tânăra băștinașă blândă și supusă, ci o femeie hotărâtă. Suferise o prefacere extraordinară. — Dar de ce să stai tu cu mine? Tu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240

lui. - Ce știi despre tovarășul tău de negustorie, Rigo di Cola, și despre faptele lui? susură el așa Încât ceilalți să nu Îl poată auzi. Omul se cutremură și o strâmbătură de groază i se Întipări peste trăsăturile schimonosite. - Nimic... vă jur... abia Îl cunosc, bâigui el. Pentru un moment, Dante fu tentat să ordone să fie din nou smucit. Dar ceva din omul acela Îi sugera că spunea adevărul. - Dar despre construcția de pe pământurile familiei Cavalcanti? E lucrarea dumitale, nu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
fetru? Dante Își ciupea nedumerit buza inferioară. Celălalt, Între timp, Încerca să Își ridice capul ca să descopere, În expresia lui, vreun semn legat de propria soartă. Apoi poetul se dezmetici. - Ce altceva mai știi? Spune tot! - Nimic altceva, seniore, Îți jur! Eu... doar am furat... - Ce? - Din camera lui Brunetto... Când am văzut că a fost ucis, n-am rezistat ispitei... Avea niște instrumente minunate, un compas și un fir cu plumb din aur masiv... străvechi... - Dar hârtiile lui, planurile construcției

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
compas și un fir cu plumb din aur masiv... străvechi... - Dar hârtiile lui, planurile construcției, unde sunt? - Nu știu... Când am intrat În odaia lui, totul era răvășit... și apoi priveliștea aceea cumplită... Dar nu era nimic, În afară de instrumente, Îți jur! Dante se simțea Înclinat să-l creadă. Asasinul neglijase obiectele de valoare, ca să ia o hârtie. Dar poate că hârtia aceea valora și mai mult. O comoară, Între fetru și fetru. - Eliberați-l pe omul acesta, ordonă el. Șeful gărzilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
cu violență. - Cecco, ai venit să Îți bați joc de orașul meu odată cu pungașul acela de Brandan? Nu dai greș niciodată, dacă e vorba de trișat la zaruri. Cecco Îi apucă delicat degetele, descleștându-se cu grație din strânsoare. - Îți jur că mă aflu aici ca să respir aerul miracolului și să Îmi pregătesc sufletul pentru a-l spăla la San Pietro, când m-oi duce. - Ce faci aici? repetă poetul fremătând. Masca surâzătoare a lui Cecco Începea să se destrame. Ochii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
să se clatine, În fața siguranței priorului. - Dar ești cu adevărat sigur... Aș da tot ce am ca să văd una ca asta. Poetul nu răspunse, limitându-se să Îl fixeze pe bătrânul maestru. - Nu Îți cer mult, ci doar să te juri. Făgăduiește-mi că nu vei sufla o vorbă nimănui despre ceea ce o să-ți arăt. Arnolfo căzuse pradă unei emoții crescânde. Părea un mistic În contemplarea unei viziuni. Îngenunche În fața poetului. - Mi-o iau drept martoră pe Sfânta Fecioară și pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
ar primi o lovitură mortală, observă Dante. Cine știe ce părere ar fi avut prietenul său, Giotto. Dar putea fi aceasta misterioasa comoară atât de căutată? Până Într-acolo Încât se ucisese pentru obținerea ei? Totuși, Tinca dispăruse și el. - Arnolfo, ai jurat să păstrezi secretul asupra tuturor acestor lucruri, Îi aminti Dante. Sticlarul Își mai trecu o dată degetele peste fragmentul metalic, de parcă ar fi mângâiat un vis. Apoi Încuviință din cap. - Cuvântul meu e unul și bun. Îți respect voința. Poate că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
de uitat. Dante Încuviință, apoi se ferecă În reflecțiile sale. Monerre fu cel care curmă tăcerea. - Dar pentru ce m-ai Întrebat? Ce are de a face cu Brandan orașul meu Îndepărtat? - Aparent, nimic. Și totuși, există cineva care se jură că l-a văzut În acele locuri. Așadar, nădăjduiam să capăt din partea dumitale o confirmare pentru această știre. - Are vreo importanță? - Toulouse nu e un oraș oarecare. E un loc de o mare cultură și bogăție, dar și centrul celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
proeminentă. - Cripta e plină de arme. Ce vreți să faceți cu ele, dacă scopul vostru e doar să stoarceți câțiva bănuți de la nătărăi? - Am aflat și eu de armele acelea. Dar nu știu pentru ce sunt ascunse aici, ți-o jur! Se apropie de Dante, aruncând spada cât acolo. - Totul a fost organizat de Credincioși, dar eu nu sunt la curent cu planul complet. Nimeni dintre noi nu e informat. Însă, dacă Îl descoperă oamenii lui Bonifaciu... Sienezul devenise cadaveric. Un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
neterminată. - Dar cine este omul despre care vorbești? Monerre deschise gura o clipă, dar apoi tăcu. Făcu un pas Înapoi, ca și când s-ar fi pregătit să plece. Însă, după un moment, reîncepu să vorbească. - Un om a cărui identitate am jurat cu toții să o acoperim, cu prețul sângelui nostru. Ultimul fiu dăruit Împăratului de Bianca Lancia, singura femeie pe care a iubit-o. Crescut departe de curte și mai apoi ascuns Într-o mânăstire, printre călugări fideli Împăratului, spre a-l

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
te cerți, Cecco? - Călăul acela de bătrânul... Taică-meu. E vina lui că am ajuns În halul ăsta... Blestematul! Glasul lui Cecco devenise și mai strident de frică. - Dacă mă Întorc Întreg la Siena, Îi fac vânt pe scări, mă jur. O să-mi dea până la ultimul bănuț, chiar de-ar fi să i-i smulg cu ghearele. Îl mănânc de viu, Îl halesc bucățică cu bucățică și pe urmă mă duc să-l cac În Arno... Între timp Își agita brațele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
nimic! Nu știu despre ce vorbești! se bâlbâi sienezul. Redevenise circumspect. Aruncă o privire nervoasă peste umăr, ca și când s-ar fi temut de o capcană. - Nu-i nimeni, Îl liniști Dante cu răceală. - Ți-am mai spus-o și mă jur pe ibovnica mea, Becchina cea sfântă, și pe coarnele pe care mi le pune. - Cecco, știu totul. Monerre mi-a dezvăluit planul. Dar pe cine voiați să urcați pe tron? Pe unul dintre cei care au murit? Sau... - Care va să zică franțuzul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567

crusta de gheață, pieile sunt rigide ca niște scânduri. Josăphine ridică o mână pentru a-și freca nasul care tocmai face un țurțure. Iar aici, aici o vede deodată în depărtare, fără îndoială, la vreo șaizeci de metri depărtare, se jură că așa a fost, pe Belle de jour, în picioare, pe malul râului, discutând cu un bărbat masiv care se apleacă puțin înspre ea ca pentru a o vedea și auzi mai bine. Iar acest bărbat, acest bărbat în negru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
ce e bizar în asta? - în dimineața aceea de 17 decembrie, și asta fiindcă-l văzuse, stând drept înaintea ei, în frig, pe procurorul din V. vorbind cu o tânără floare, punându-i mâna pe umăr, da, mâna pe umăr, jură că a văzut și asta. „La șaizeci de metri, în întuneric, o mână pe umăr, când ești băut bine! Vă bateți joc de noi!“ i s-a spus când a insistat că asta era ceea ce văzuse - voi vorbi despre episodul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
nu i l-am dat. — Drum bun! mi-a spus. Acestea au fost ultimele cuvinte. Și sunt micile mele comori. Le aud și acum, neschimbate, și le ascult în fiecare seară. „Drum bun“... Nu îmi mai amintesc chipul ei, dar jur că-i țin minte vocea. XV Ne-a trebuit patru ore ca să ajungem la V. Calul se încleia în nămol. Dârele lăsate de roțile căruțelor erau niște adevărate puțuri. În unele locuri, zăpada care se topea părea că se revarsă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
fina ei la cimitir. Douăzeci și două de zile au fost între înmormântările lor. Nici un minut în plus. Iar de-a lungul celor trei săptămâni, lacrimile au curs fără încetare pe chipul lui Adălaïde, spun bine fără încetare, pot să jur. Oamenii buni se duc repede. Toată lumea îi place, inclusiv moartea. Numai ticăloșii au pielea groasă. Aceștia crapă la bătrânețe, în general și, câteodată, chiar în paturile lor. Liniștiți și împăcați ca niște prunci. Ieșind din biroul judecătorului Mierck, după ce am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
butoi. Pentru celălalt, închis în debaraua de la etaj, am bătut la ușă, dar nu a răspuns, am bătut iar nici un răspuns, țineam pâinea și slănina în brațe, așa că jandarmul a deschis ușa, și l-am văzut. Bietul flăcău zâmbea, vă jur, cu ochii larg deschiși. Am țipat și am lăsat totul să-mi cadă pe jos, iar jandarmul a spus „Rahat!“, s-a aruncat asupra lui, dar era prea târziu, murise de-a binelea. Se spânzurase cu pantalonii lui, pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-12 grade. Nu eram mândru. Micuțul sângera. — Ai face bine să spui totul, dacă ești vinovat, și totul se va sfârși, vei intra înapoi la căldură. i-am șoptit la ureche. Dar nu eu am făcut-o, nu eu... se jură cu o voce stinsă, ca într-o plângere. Toată curtea era cufundată în beznă. Pe cer erau zeci de stele, iar în fața noastră se afla fereastra de la biroul primarului, luminată și, la fereastra aceasta, ca în decorul unui teatru de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
de ea. Nu puteam să-mi iau ochii de la trupul prizonierului. S-a ghemuit ca un câine, la rădăcina copacului și îl vedeam mișcându-se, era scuturat de frisoane și nu se mai oprea. Eu am început să plâng, vă jur, a venit de la sine, și nu am făcut nici un efort ca să mă opresc. Iar puștiul a început să scoată urlete prelungi, de animal, cum se spune că făceau lupii când încă mai existau prin pădurile noastre, și a ținut-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
o recunoscu fără dubii ca fiind bancnota pe care i-o dăduse finei sale în dimineața faimoasă. Era mania ei să deseneze cruci pe bancnote, modul prin care dovedea că banii aceia sunt ai ei și nu ai altcuiva. Dezertorul jură că găsise banii undeva de-a lungul canalului, pe mal. Deci chiar trecuse pe acolo! Da, și? Ce dovedește asta? Tot aici dormiseră tipograful și cu el, sub podul supranumit Caltaboșul - cunoscutul pod zugrăvit anapoda -, la adăpost de frig și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
intra în grații, glumind fără prea mare răutate pe seama chipului său care se îmbujora uneori, bâlbâielilor lui, hainelor lui ciudate și plimbărilor în cerc în jurul căsuței, privirilor aruncate spre fereastra camerei sale. Tristețe o amuza și cred că pot să jur că Lysia Verhareine a fost singura ființă umană pe care procurorul a reușit s-o amuze în întreaga sa viață. Tânăra evoca într-o lungă scrisoare din 15 aprilie 1915 faimoasa cină pe care mi-o povestise Barbe: Dragostea mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
care o privea și care făcuse instantaneul. Era așa cum o cunoscusem. Numai expresia feței era alta. Nouă nu ne arătase acest zâmbet niciodată. Era un surâs al dorinței, al iubirii nebune, și a o privi în acest fel tulbura mult, jur, fiindcă apărea brusc fără nici o mască și înțelegeai atunci cine era ea cu adevărat și de ce era în stare pentru cel pe care-l iubea sau împotriva ei însăși. Totuși, cel mai ciudat în toate astea (și nu e băutura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]