2,625 matches
-
un gen de probleme (pe care unii lingviști le încadrează la pseudopartitive, cf. Tănase-Dogaru, 2007). Sintagmele binominale cu sens calificativ sunt cele superlative și cele calificative. În general, se discută doar despre relația dintre partitive și pseudopartitive (Nedelcu, 2008); unii lingviști au urmărit însă și asemănările dintre sintagmele cantitative și cele calificative (Doetjes și Rooryck, 2003). 1. Sintagmele partitive 1.1. Introducere Există două tipuri distincte de sintagme partitive: (i) cele în care pe poziția N1 se află un cuantificator partitiv
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
multe entități: ?un ciorchine din bananele cumpărate ieri, ?o căpățână din usturoiul de la bunica (exemplele din această categorie sunt mai puțin acceptabile). Aceste substantive pot apărea și în sintagmele pseudopartitive (o mulțime de studenți, un kilogram de banane etc.). Unii lingviști consideră că sintagmele partitive cu nominale fără sens intrinsec partitiv (o mulțime dintre studenți, un kilogram din banane) conțin o sintagmă pseudopartitivă în prima parte (vezi Nedelcu, 2009, unde sunt prezentate argumentele pro și contra acestei ipoteze): (38) a. o
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
nume predicativ, cu verbul-predicat și cu cliticele pronominale). Vom urmări acordul sintagmelor în care trăsăturile de gen ale celor două nominale sunt diferite și al celor care implică un pronume personal (în poziția N2). Sintagmele calificative sunt incluse de unii lingviști în clasa pseudopartitivelor, datorită asemănării de structură "de suprafață": nominal + de + nominal, unde al doilea nominal este referențial (cf. Tănase-Dogaru, 2007: 75, unde sunt citați pentru această analiză Bennis et al. 1998, Corver, 1998, Den Dikken, 2006a). Dincolo de această asemănare
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
anaforic un substantiv de genul neutru. Ele pot fi folosite și în contexte deictice, raportate la un referent denumit de un substantiv neutru. Aceste forme pronominale sunt omonime cu formele masculine la singular și cu cele feminine la plural. Unii lingviști consideră că nu este vorba de un acord propriu-zis, ci de o "concordanță" formală, iar alții consideră că aceste pronume se acordă cu substantivul antecedent (vezi Corbett, 2001): (1) a. Ai văzut stilouli? Nu știu unde li-am pus. b. Ai văzut
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
am realizat o prezentare critică a încercărilor de a descrie sintaxa limbilor ergative cu instrumentele folosite pentru descrierea limbilor acuzative. Acest tip de descriere a dominat cercetările despre ergativitate până spre sfârșitul secolului al XX-lea, când au apărut îndoielile lingviștilor referitoare la posibilitatea de a stabili corespondențe exacte. Problemele tratate în acest capitol − abordările de tip sintactic ale distincției tipologice ergativ/acuzativ, reconsiderarea teoriei Cazului, posibilitatea de a descrie limbile ergative folosind concepte sintactice fundamentale pentru limbile acuzative (subiect, obiect
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ERGATIVITATEA DIN PERSPECTIVĂ TIPOLOGICĂ 1. DIN ISTORICUL STUDIILOR DESPRE ERGATIVITATE Existența ergativității a fost remarcată încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fenomenul a fost inițial pus în legătură cu limbile caucaziene indigene, studiate și descrise de generalul, inginerul și lingvistul rus Peter von Uslar în anii 1860 (Hewitt 1987: 319). Fără a vorbi explicit despre ergativitate, în 1896, Schuchardt 1 se pare că este primul care descrie acest tip de sistem lingvistic, asociindu-l, mai bine zis confundându-l, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
sugerat că este foarte probabil ca limba dyirbal să fie ergativă. De-abia în 1967, întorcându-se în Australia, Dixon a înțeles manifestările ergativității în dyirbal, atât la nivel sintactic, cât și la nivel morfologic. În anii '70, foarte mulți lingviști sunt interesați de ergativitate. Silverstein explică, într-un studiu conceput în 1973 și publicat în 19766, partițiile ergativ−acuzativ (vezi infra, 3.1.3.) printr-o ierarhie nominală. În 19777, Dixon publică o gramatică a limbii nord-australiene yidiny, apoi, în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
construcția ergativă, necunoscută limbilor moderne occidentale, ca fiind ciudată, exotică, marginală. Participantul cel mai important la acțiune ar fi pacientul, care întreține cu verbul o relație mai intimă decât agentul, participantul cel mai puțin important, marcat și facultativ. Nu toți lingviștii care au avut în vedere fenomenul împărtășesc această idee. În finalul cărții sale, Dixon se arată convins de faptul că, pe de o parte, existența ergativității nu influențează statutul intelectual și viziunea vorbitorilor asupra lumii, iar, pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
descrierea limbilor − pivot, agent, topic? Există mai multe tipuri de subiect? Relația dintre subiect și obiect poate fi descrisă ca fiind simetrică sau asimetrică? − acestea sunt întrebările la care voi încerca să răspund în această secțiune, folosind soluții propuse de lingviști de diferite orientări. Confuzia privind identitatea subiectului în limbile ergative − arată Dixon (1994: 111) − are drept cauză faptul că teoria lingvistică este bazată pe cele mai cunoscute limbi europene, care sunt de tip acuzativ. În privința relevanței noțiunii subiect pentru descrierea
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Confuzia privind identitatea subiectului în limbile ergative − arată Dixon (1994: 111) − are drept cauză faptul că teoria lingvistică este bazată pe cele mai cunoscute limbi europene, care sunt de tip acuzativ. În privința relevanței noțiunii subiect pentru descrierea limbilor ergative, părerile lingviștilor sunt împărțite. De exemplu, Comrie (1973: 242; 1989: 104) este de părere că folosirea noțiunilor subiect și obiect e utilă pentru descrierea limbilor ergative, iar lipsa unei accepții comune a subiectului printre lingviști este determinată mai ales de analiza construcțiilor
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
noțiunii subiect pentru descrierea limbilor ergative, părerile lingviștilor sunt împărțite. De exemplu, Comrie (1973: 242; 1989: 104) este de părere că folosirea noțiunilor subiect și obiect e utilă pentru descrierea limbilor ergative, iar lipsa unei accepții comune a subiectului printre lingviști este determinată mai ales de analiza construcțiilor ergative. În schimb, Levin (1983: 13) susține că noțiunile subiect și obiect din limbile acuzative nu coincid cu opozițiile relevante pentru fenomenele de ergativitate, în aceeași direcție mergând și opinia formulată de Lazard
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
1980)58, arată că gramatica ergativă este sensibilă la tranzitivitate, iar partea ergativă dintr-o limbă în care există partiție acuzativ/ergativ este mai tranzitivă decât partea nonergativă. Acest tip de relație este discutat pe larg în câteva studii ale lingvistului francez D. Creissels (2004a, 2006, 2007). Autorul arată că noțiunea de ergativitate privește modul de organizare a contrastului între termenii nucleari ai unității frastice, cu observația că nu toate limbile au argumente principale marcate contrastiv. În alinierea acuzativă, P (corespunzător
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
ergative: Il dort avec un somnifère/ Un somnifère le fait dormir ' El doarme cu un somnifer'/' Un somnifer îl face să doarmă'. Așa cum se poate observa, autorul include sub pasivizare mai multe fenomene care astăzi sunt tratate distinct de majoritatea lingviștilor: pasivul cu auxiliar, alternanța cauzativă (vezi Capitolul 3, 5.), construcțiile medii și impersonale, variațiile reflexiv/nonreflexiv care afectează verbele ergative (vezi Capitolul 3, 6.1.), cauzativele ergative. Este interesant de observat că autorul consideră verbele de tipul a intra (pe
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
că verbele ergative din limbile acuzative reprezintă manifestări ale ergativității lexicale (vezi Capitolul 1, 4.) 1. DISTINCȚIA TRANZITIV−INTRANZITIV ȘI IPOTEZA INACUZATIVĂ Așa cum am arătat în Capitolul 2, 5.3., începând din anii '80 ai secolului al XX-lea, majoritatea lingviștilor sunt de acord asupra faptului că tranzitivitatea nu este un concept rigid, ci o noțiune scalară, fapt ce reiese din compararea atât a limbilor între ele, cât și a unităților verbale dintr-o limbă dată. Faptul că verbele considerate în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
clasei de verbe supuse analizei, inacuzative și ergative. Termenul folosit de Perlmutter este inacuzativ, însă, odată cu Burzio (1986), s-a impus denumirea de verbe ergative (această extindere a termenului a fost criticată de Dixon − vezi Capitolul 1, 4.2.) Există lingviști care separă și din punct de vedere terminologic verbele care intră în alternanța cauzativă de cele care nu acceptă această alternanță. Haegeman (1994: 333) arată că nu există motive pentru ca verbul din exemplul (c) să fie considerat inacuzativ: (a) The
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
care să aibă două argumente interne (inacuzative primare); (c) inergative monadice, a căror structură argumentală conține un singur argument extern. În acest punct al descrierii nu voi intra în detalii în privința diferențelor dintre inacuzativele primare (prototipice) și cele derivate (unii lingviști nu sunt de acord cu existența acestei distincții − vezi infra, 5.3.), nici în legătură cu relația derivativă dintre varianta inacuzativă și cea tranzitivă a unui verb derivat, care va fi discutată în secțiunea referitoare la alternanța cauzativă − vezi infra, 5. 3
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
există, de obicei, două roluri, unul asociat cu subiectul, celălalt, cu obiectul. La Primus (1999)62 apare și al treilea rol, corespunzător primului obiect din construcția cu dublu obiect. Există două abordări de acest tip: (a) teoria protorolurilor formulată de lingvistul Dowty (1991)63, asemănătoare cu cea a lui Schlesinger (1995)64; (b) gramatica rolurilor și a referinței/macroroluri − Van Valin (1990, 199365), Foley și Van Valin (1984)66, Van Valin și LaPolla (1997)67. (a) Protoroluri. Levin și Rappaport Hovav
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
greu (copilul) Dacă injecția este făcută cu pricepere, se amorțește ușor (bolnavul) În timpul concertelor rock, se asurzește (publicul) Se înaintează cu greu (o cerere) în firma asta. 7. NOTĂ DESPRE ADJECTIVELE ERGATIVE Conceptul de "adjectiv ergativ" a fost introdus de lingvistul italian Guglielmo Cinque, în contextul Ipotezei lexicaliste. Ideea lui Cinque (1990) este că dacă se acceptă că verbul și adjectivul reprezintă o singură intrare în Lexicon, cu proprietăți tematice și selecționale identice, atunci un adjectiv ca it. morto 'mort', aflat
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
această lucrare, am adoptat definiția ergativității dată de Dixon (1994), precum și tipurile de ergativitate propuse de acest autor. Alegerea nu a fost, desigur, întâmplătoare: Dixon descrie ergativitatea, mai ales din punct de vedere tipologic, dar și sintactic, nu din perspectiva lingvistului de birou, ci din aceea a omului care a făcut eforturi enorme de a învăța unele dintre aceste limbi, pentru a putea intra în contact cu vorbitorii lor. Acest lucru nu înseamnă că, deși acceptat și continuat de multe cercetări
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
și 4.2. 58 Pentru o sinteză, vezi Stan (2005: 70−77, 142−144). 59 Hjelmslev (1972 [1935]: 28) subliniază că în nicio limbă distincția dintre cazurile locale și cazurile nonlocale nu e riguroasă. 60 Vezi Stan (2005: 146). 61 Lingvist rus din secolul al XIX-lea. 62 Conform acestei distincții (Anderson 1971: 3), nominativul latinesc, specializat pentru marcarea subiectului, este un caz pur sintactic, pe când acuzativul apare în ambele ipostaze: sintactic (Romam videre 'a vedea Roma') și local (Romam ire
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
arată că sunt atestate următoarele tipuri de treceri: nominativ > ergativ, ergativ > nominativ, ergativ > partiție intranzitivă, nominativ > partiție intranzitivă. 90 C. C. Uhlenbeck, "Agens and Patiens in Kasussystem der indogermanischen Sprachen", Indogermanische Forschungen, 12, p. 170−171; Uhlenbeck este unul dintre primii lingviști care au studiat fenomene legate de ceea ce numim astăzi "partiție ergativă". 91 A. Vaillant, "L'ergatif Indo-Européen", Bulletin de la Société Linguistique de Paris, 37, p. 93−108. 92 J. Kuryłowicz, Études indoeuropéenes, Krakow, Polska Akademia Umiejetnosci. 93 K. Shields, 1978
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
treacătă, alături de Sud-Americanii amintiți mai sus, care beneficiau, e drept, de o limbă de mare circulație, spaniola, un Ionescu, un Kadare, un Cioran sau Eliade (ca autor al Istoriei Religiiloră și, mai recent, Kundera. Alături de bulgarul Todorov, se’nțelege, de lingviștii ruși etc. Nu voi enumera aici toți scriitorii străini care au fost lansați după război În climatul cultural parizian; mă interesează În primul rând, cum o spuneam, cei care nu aveau, practic, nici o șansă În altă parte. Sigur, editorii germani
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
bacovian până la consecințele cele mai noi, nu neapărat fericite. "Bucovina literară", nr. 12, decembrie 2003 Ion IACHIM "Complexul Bacovia" sau Fenomenul Codreanu El s-a afirmat ca istoric și critic literar de mare autoritate, ca eseist, romancier, ca filozof (...), ca lingvist (...). El ilustrează admirabil tipul de creator pe care G. Călinescu îl numea "scriitorul integral" (Mihail Diaconescu ) Nu m-ar surprinde defel știrea, dacă într-o bună zi aș afla că Theodor Codreanu, profesor la Huși, a editat să zicem o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este mai bun și mai demn în noi. O astfel de personalitate este Theodor Codreanu. El s-a afirmat ca istoric și critic literar de mare autoritate, ca eseist, romancier, poet, ca filosof care a interpretat "modelul ontologic eminescian", ca lingvist atras de domeniul fascinant al stilisticii, ca istoric al culturii. El ilustrează admirabil tipul de creator pe care G. Călinescu îl numea "scriitorul integral". Cei mai importanți creatori din literatura română de azi recunosc în Theodor Codreanu una dintre personalitățile
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
divino-umană, acești scriitori erau preocupați în mod special de raporturile dintre subiectivitate și obiectivitate. Problema subiectivității creatoare este centrală în estetica romantică. Fragmentarismul asociat îndeosebi cu un subiectivism filozofic radical apare în opera lui Friedrich Karl Wilhelm von Schlegel, poet, lingvist, critic și istoric literar, estetician, considerat spiritus rector al romantismului german, teoretician al individualismului, al geniului creator solitar și al intuiției artistice, în care partea revelează întregul; în scrierile poetului, dramaturgului și filozofului neokantian Friedrich von Schiller, practicant al metodei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]