2,956 matches
-
Din aceste premise opuse iau naștere, în mod inevitabil, cristologii antitetice. După Sever, Logosul indestructibil și nepieritor, întrupîndu-se, devine în mod firesc alterabil și muritor; după Iulian, deoarece ultima condiție este consecința păcatului și nu a naturii umane ca atare, Logosul a devenit într-adevăr om, însă, fiind născut în afara păcatului, este indestructibil. Fiind Logos incapabil de suferință, chiar și ca om, chiar și supus Patimilor, Cristos rămîne impasibil; suferințele sale nu sînt „naturale”, ca ale celorlalte ființe umane, ci „voluntare
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
indestructibil și nepieritor, întrupîndu-se, devine în mod firesc alterabil și muritor; după Iulian, deoarece ultima condiție este consecința păcatului și nu a naturii umane ca atare, Logosul a devenit într-adevăr om, însă, fiind născut în afara păcatului, este indestructibil. Fiind Logos incapabil de suferință, chiar și ca om, chiar și supus Patimilor, Cristos rămîne impasibil; suferințele sale nu sînt „naturale”, ca ale celorlalte ființe umane, ci „voluntare”. Mai mult, tocmai pentru că nu trebuia să moară, Cristos a putut să ofere moartea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
parte, aceste discursuri ilustrează modul în care patriarhul traducea în termeni pe înțelesul poporului doctrina pe care o apăra în operele cu specific doctrinar; ele propovăduiesc monofizismul și îi combat pe iudei, pe manihei și cristologiile concurente. Tematicile privind întruparea Logosului erau abordate mai ales în catehezele din Miercurea Sfîntă, destinate celor ce urmau să fie botezați de Paști: este cazul omiliilor 21 (3 aprilie 513), 42 (26 martie 514), 70 (15 aprilie 515), 90 (30 martie 516), 109 (22 martie
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
la chestiuni bisericești, printre celelalte se găsesc numeroase expuneri doctrinare. Așa sînt (pentru a nu menționa decît foarte puține exemple) cele două epistole scrise contelui Ecumenius cu privire la necesitatea de a apăra distincția dintre proprietățile și acțiunile trupului și cele ale Logosului în cadrul unirii ipostatice; sau cea trimisă lui Maron (păstrată fragmentar), unde natura și ipostasul individual sînt considerate identice; sau cea adresată locuitorilor din Emesa pentru a respinge teza unui membru al acelei comunități care nega faptul că Logosul înviase cu
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cele ale Logosului în cadrul unirii ipostatice; sau cea trimisă lui Maron (păstrată fragmentar), unde natura și ipostasul individual sînt considerate identice; sau cea adresată locuitorilor din Emesa pentru a respinge teza unui membru al acelei comunități care nega faptul că Logosul înviase cu trup de carne. Din scrisorile privitoare la evenimentele contemporane, trebuie amintită, de exemplu, aceea, bogată în citate biblice, prin care sînt consolați și încurajați călugării monofiziți expulzați din Antiohia și din alte localități în vremea împăratului Iustin și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
din Antiohia și din alte localități în vremea împăratului Iustin și risipiți în Orient. Chestiuni teologice și exegetice sînt discutate în lungul răspuns trimis șambelanului Eupraxios, care îi pusese lui Sever o serie de întrebări referitoare la teme doctrinare (nașterea Logosului, întruparea sa, patimile etc.) și la exegeza unor pasaje din Scripturi (de exemplu, de ce în Gal. 3,13 Cristos este numit „blestem”; de ce a fost poruncită circumcizia; care este interpretarea anumitor cuvinte ale lui Isus). O culegere cuprinzînd 366 de
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
lui Chiril și de cea calcedoniană; însă n-ar fi putut accepta niciodată limbajul celor două naturi, pentru faptul că el echivala natura cu ipostasul, după cum am arătat deja, îl obliga să detecteze nestorianismul în orice distincție a naturilor în Logosul întrupat. în acest sens a combătut Tomul papei Leon, care atribuia naturii umane acțiuni proprii; cum acțiunile proprii presupun o existență în sine proprie, acest lucru echivalează, pentru Sever, cu a atribui naturii umane o existență în sine autonomă, așadar
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
primul, de exemplu, poate suferi și muri), care continuă să existe după unirea ipostatică, fără ca esența specifică (poiotês physikê) a unora să poată fi transmisă celorlalte (prin urmare, fără confuzie: contra opiniei gramaticului Sergiu); însă, dată fiind unitatea subiectului, a Logosului, Sever neagă ideea că ar putea fi repartizate atît omului, cît și lui Dumnezeu. După întrupare, există un singur ipostas sau natură a Cuvîntului și, ca atare, și o singură acțiune (energeia). Pe de altă parte, tocmai distincția dintre proprietăți
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
un singur ipostas sau natură a Cuvîntului și, ca atare, și o singură acțiune (energeia). Pe de altă parte, tocmai distincția dintre proprietăți și dintre acțiuni îi permite lui Sever să afirme, în opoziție cu Iulian, că, înainte de înviere, trupul Logosului este muritor și degradabil. Sever a vrut să rămînă tot timpul fidel învățăturii lui Chiril, însă a păstrat și aspectele radicale ale acesteia, pe care Chiril însuși ajunsese să le treacă sub tăcere, cum e cazul anatematismelor. Lupta dusă de
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
pierdute: în primele 13 cărți, scrise sub formă de dialog, Vasile ataca prima carte a scrierii lui Ioan, iar ultimele trei combăteau celelalte două cărți din opera adversarului. Printre tezele lui Ioan combătute de Vasile se numărau afirmația potrivit căreia Logosul a pătimit cu trupul și formula teopaschită „unul din Sfînta Treime a pătimit”; discuția era legată în mare măsură de interpretarea unor pasaje din Scripturi. între 512 și 518, adică în timpul patriarhatului lui Sever de Antiohia, Ioan a scris o
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ipostas nu presupune deloc ideea de diviziune. Scrisoarea adresată lui Mega din Bereea este caracteristică pentru orientarea neocalcedoniană a lui Efrem, care susținea aici necesitatea de a accepta ambele formule - „unire ipostatică în două naturi” și „o singură natură a Logosului întrupată” -, din respect pentru hotărîrile de la Calcedon. în codex, scrisorile erau urmate de șapte panegirice sub formă de omilie, însă Fotie ne informează doar despre ocazia cu care au fost rostite, nu și despre conținutul lor. Al doilea codex conținea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Iulian de Halicarnassus), că evanghelistul Ioan supraviețuiește undeva împreună cu Enoh și Ilie, în așteptarea sfîrșitului lumii. Al treilea tratat, scris pentru doi asceți din Cilicia, Domnus și Ioan, lua apărarea conciliului de la Calcedon și a formulelor „un singur iposts al Logosului întrupat” și „un singur prosôpon”. Și în acest caz ne întrebăm dacă e vorba despre „apologia conciliului de la Calcedon și a Tomului Sfîntului Leon” din care provin mai multe fragmente, citate la al treilea conciliu de la Constantinopol, ce conțin afirmația
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
despre Cain, despre mărgăritar) sînt, în parte probabil, în parte cu certitudine, false. După cum am spus, Efrem e unul din reprezentanții cei mai tipici ai neocalcedonismului, fapt dovedit chiar de efortul său de a reuni formula despre unica natură a Logosului întrupată cu cea calcedoniană „în două naturi”; el poate face acest lucru în virtutea unei clarificări terminologice prin care este reinterpretată, în prima formulare a lui Chiril și în general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
două naturi”; el poate face acest lucru în virtutea unei clarificări terminologice prin care este reinterpretată, în prima formulare a lui Chiril și în general în textele acestuia, physis ca hypostasis, ceea ce îi permite să reformuleze astfel: „un singur ipostas a Logosului întrupat”. Chiar și unirea ipostatică, tipic chiriliană, este considerată în concordanță cu conciliul de la Calcedon. Caracteristice pentru tendința neocalcedoniană sînt, de asemenea, cristologia alcătuirii (unde, pentru Efrem, în Cristos, o synthesis se realizează nu în planul celor două naturi, ci
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
ci în acela al ipostasurilor) și negarea unui ipostas autonom al naturii umane a lui Cristos, care nu trebuie definită ca anipostatică - ceea ce ar echivala cu a o defini ca inexistentă - ci enipostatică, pentru că există realmente, însă doar în ipostasul Logosului. Bibliografie. Fotie, Biblioteca, cod. 228-229, ed. și trad. fr. R. Henry, Photius, Bibliothèque, IV, Les Belles Lettres, Paris, 1965, pp. 114-174; fragmentele în PG 86/2, 2104-2109; S. Helmer, Der Neochalkedonismus, cit., pp. 263-265; 271-272. Cf. și CPG III, nr.
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
cu Tatăl; puterea lui Dumnezeu este limitată; sufletele preexistau și li s-au dat trupuri după ce iubirea lor pentru Dumnezeu a slăbit; un suflet se poate întrupa de mai multe ori; și sufletul lui Cristos preexista și era unit cu Logosul înainte de a se întrupa; astrele au suflet; trupurile se nasc sferice; va veni apocatastaza pentru nelegiuiți și pentru demoni; și multe altele. împăratul îi poruncea lui Mena să-i adune pe episcopii prezenți la Constantinopol împreună cu egumenii ca să aprobe anatemizarea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
endêmousa (cf. p. 000). Evagrie spune (Istoria Bisericii IV, 39-41) că, spre sfîrșitul vieții, Iustinian ar fi promulgat un edict în favoarea aftartodocetiștilor, care s-a pierdut. Pe baza unei vechi tradiții, împăratul este considerat și autorul imnului Fiul Unul-născut și Logos al lui Dumnezeu, inclus în liturghia lui Ioan Hrisostomul. Bibliografie. Scrierile teologice ale lui Iustinian sînt editate în PG 86/1, pp. 945-1152, însă edițiile critice ulterioare sînt preferabile. Epistola către patriarhi contra lui Origen: ACO III, pp. 189-214. E.
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
în urma unirii își păstrează fiecare proprietatea sa naturală. Cele Treizeci de capitole contra lui Sever sînt o apărare sintetică a doctrinei celor două naturi; scrierea a fost inserată integral în florilegiul din secolele VII-VIII intitulat învățătura Sfinților Părinți despre întruparea Logosului astfel încît este singura dintre operele lui Leonțiu care a beneficiat de o ediție critică atunci cînd F. Diekamp a editat florilegiul. Pentru celelalte scrieri, depindem încă de edițiile lui A. Mai din 1833 și 1844, reproduse de Migne, însă
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
separat; în ființa umană, sufletul și trupul au așadar în comun ipostasul, însă fiecare din cele două are o natură și o definiție proprie. în alcătuirea lui Cristos funcționează un raport analog cu cel dintre suflet și trup în individ. Logosul s-a unit cu o natură umană individuală (însă dotată cu toate caracterele speciei) și completă (trup și suflet; Logosul nu înlocuiește sufletul - ceea ce ar fi apolinarism - tocmai pentru că în primul rînd sufletul omenesc are nevoie de mîntuire). Unirea dintre
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
și o definiție proprie. în alcătuirea lui Cristos funcționează un raport analog cu cel dintre suflet și trup în individ. Logosul s-a unit cu o natură umană individuală (însă dotată cu toate caracterele speciei) și completă (trup și suflet; Logosul nu înlocuiește sufletul - ceea ce ar fi apolinarism - tocmai pentru că în primul rînd sufletul omenesc are nevoie de mîntuire). Unirea dintre divin și uman nu este pentru Leonțiu o simplă unire morală, așa cum li se reproșa antiohienilor și lui Nestorie, pentru că
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
Leonțiu este influențată mai mult de cristologia marilor Capadocieni decît de Chiril. Pe de altă parte, respingerea doctrinei conform căreia trupul lui Cristos înainte de înviere este nedegradabil are, ca și în polemica antiiulianistă a lui Sever de Antiohia, motivații soteriologice: Logosul nu și-ar fi însușit trupul lui Adam așa cum era înainte de păcat, pentru că a venit să-l izbăvească tocmai pe Adam păcătosul. Chiar dacă nu și-a însușit păcatul, și-a însușit totuși, prin urmare, trupul celui care a păcătuit, precum și
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
opoziție a întîmpinat propunerea lui D.B. Evans de a interpreta antropologia lui Leonțiu în cadrul doctrinei evagriene (origeniste) a intelectelor preexistente, sugerînd astfel că Cristos al lui Leonțiu ar fi singurul, dintre atîtea intelecte, care i-a rămas credincios în contemplație Logosului divin. Oricum, în urma studiilor lui Richard, Leonțiu nu mai este considerat un neocalcedonian (ca atunci cînd i se atribuiau scrierile lui Leonțiu din Ierusalim), ci un calcedonian riguros; chiar expresia, tipic chiriliană, „unire după hypostasis” este evitată de el în favoarea
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
introducere, sînt: I. unirea naturilor umană și divină; II. există un singur ipostas în Cristos; III. eroarea nestoriană de a vorbi despre doi Fii; IV. Fecioara ca Theotokos; V. Cristos, prin natură, nu e numai om, ci și Dumnezeu; VI. Logosul nu e un om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat; VII. despre formularea „unul din Sfînta Treime a pătimit”. Richard subliniază că și această operă aparține genului întrebărilor și răspunsurilor; fiecare capitol începe cu obiecția nestorianului, care este apoi respinsă
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
individualitatea concretă ce rezultă în urma reunirii proprietăților (idiômata) referitoare la o natură (ousia) care, prin definiție, este tocmai ceea ce e comun mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus comunului (to koinon). în plan trinitar, Logosul preexistent este una din cele trei ipostasuri („persoane”) ale Treimii, care au toate una și aceeași natură, cea divină. Ipostasul Logosului este definit tocmai ca reunirea proprietăților Logosului în cadrul naturii divine: faptul că este născut (în timp ce Tatăl dă naștere, iar
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
mai multor indivizi; ipostasul e opus naturii așa cum particularul (to idion) e opus comunului (to koinon). în plan trinitar, Logosul preexistent este una din cele trei ipostasuri („persoane”) ale Treimii, care au toate una și aceeași natură, cea divină. Ipostasul Logosului este definit tocmai ca reunirea proprietăților Logosului în cadrul naturii divine: faptul că este născut (în timp ce Tatăl dă naștere, iar Duhul Sfînt purcede), faptul de a nu fi începutul purcederii Duhului Sfînt etc. Problema constă atunci în transferarea noțiunii de ipostas
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]