KorAP: Find »[drukola/base=motan & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...76 >

1,884 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668

Elio deveni din ce În ce mai greoaie. Avea impresia că o menghină Îi strângea plămânii. Dar poate că era doar greutatea fetiței. Nu reuși să vorbească. În tăcerea aceea percepu inima Camillei, stânjeneala președintelui și foșnetul frunzelor de magnolie, mieunatul disperat al unui motan În călduri de jos din grădină. Ai fost abandonat. Ai fost abandonat. Ai fost abandonat. Dar președintele Îi putea garanta iubitului Elio că acest ghinion neprevăzut nu avea să Însemne moartea lui politică. O promitea În numele atâtor bătălii purtate Împreună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227

să-mi urmez calea și în mod sigur ea nu se oprește aici, în trecut. Privirea sus și cu Dumnezeu înainte! Filip Cristina-Celestini, clasa a V-a Clubul Copiilor Comănești - Bacău profesor coordonator Iacob Leonid Cu prietenul Garfield Garfield e motanul meu. Este foarte amuzant. Într-o zi ne era foame. Garfield s-a gândit să comandăm douăzeci de tăvi de lazania. Eu i-am zis: Douăzeci de tăvi sunt prea multe și nu le putem mânca pe toate. Eu zic

Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv (2013) [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
Se simțea mult mai bine. I-am bandajat piciorul. El a spus: Mulțumesc, că m-ai ajutat! Cu plăcere! Cum te cheamă? a întrebat Garfield. Urechilă! Dar pe voi cum vă cheamă? Întreabă iepurașul. Pe mine mă cheamă Celestina, iar motanul meu este Garfield. Iar acum noi trebuie să plecăm. Pa! Bine! Pa! Am ajuns acasă și am vorbit despre Urechilă. Ne-am întâlnit cu el a doua zi când ne făceam plimbarea de dimineață. El era mult mai bine și

Antologie: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a. In: ANTOLOGIE: poezie, proză. Concursul naţional de creaţie literară „Ionel Teodoreanu” Dumeşti – Iaşi ediţia a VII-a by colectiv (2013) [Corola-publishinghouse/Imaginative/245_a_1227]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377

vulvei. Mi-am apropiat mâna la câțiva centimetri, dar n-am Îndrăznit s-o ating. Am ieșit afară să mă masturbez. La vilă se oploșiseră o mulțime de pisici, mai mult sau mai puțin sălbatice. M-am apropiat de un motan negru care se Încălzea pe o piatră. Solul din jurul casei, plin cu pietre, era foarte alb, de un alb violent. Motanul m-a privit de câteva ori În timp ce mă masturbam, dar a Închis ochii Înainte să ejaculez. M-am aplecat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
La vilă se oploșiseră o mulțime de pisici, mai mult sau mai puțin sălbatice. M-am apropiat de un motan negru care se Încălzea pe o piatră. Solul din jurul casei, plin cu pietre, era foarte alb, de un alb violent. Motanul m-a privit de câteva ori În timp ce mă masturbam, dar a Închis ochii Înainte să ejaculez. M-am aplecat, am apucat un pietroi. Țeasta motanului s-a făcut țăndări, bucăți de creier s-au Împrăștiat În jur. Am acoperit cadavrul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
o piatră. Solul din jurul casei, plin cu pietre, era foarte alb, de un alb violent. Motanul m-a privit de câteva ori În timp ce mă masturbam, dar a Închis ochii Înainte să ejaculez. M-am aplecat, am apucat un pietroi. Țeasta motanului s-a făcut țăndări, bucăți de creier s-au Împrăștiat În jur. Am acoperit cadavrul cu pietre, am intrat iarăși În casă; nimeni nu se trezise Încă. În aceeași dimineață, mama m-a dus la taică-meu, la vreo cincizeci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469

Beacon Street. - Stau Înșirați ca jurații În boxa juriului și captează toată lumina În ochii lor, Îmi spunea. Când urca târâș‑grăpiș până la etajul trei, o Întâmpina pisica, ori salutând‑o, ori acuzând‑o că a neglijat‑o. Era un motan de la țară, care se hrănise În trecut cu șoareci, veverițe și păsări. Acum Își petrecea zilele urmărind nostalgic mierlele, gaițele și ciorile uriașe. Acestea din urmă par mult mai mari decât ciorile de pădure - poate În contrast cu dimensiunile reduse ale vegetației

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676

și ochi tăios fredonează printre dinți o doină de cătănie și apucă pachetul de cărți pe care i l-a întins mărunțelul în trenci verde cărăbuș. Căci acum a venit și rândul lui. Etalarea. De vizavi, de la etajul doi, un motan portocaliu privește cu mare atenție faptele petrecându-se în plină stradă. Dacă ar fi om, ar spune: ─ Țuc-o, mă! Și după aia, tot el: ─ Măă, da’ chiar așa?!? ─ Pis, piis, se aude din bucătăria de la capătul coridorului și într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
ar fi om, ar spune: ─ Țuc-o, mă! Și după aia, tot el: ─ Măă, da’ chiar așa?!? ─ Pis, piis, se aude din bucătăria de la capătul coridorului și într-o străfulgerare mirosul de pliculeț Dante face priză cu scoarța cerebrală a motanului Mămăligă. Miau, miau, zice el, răsucindu-și coada și trupul pe lângă pulpele stăpânei. ─ N-am să înțeleg niciodată de ce faci chestia asta, zice Aurora Martinescu, ce-ai frate, potolește-te! E prima oară când îți dau să mănânci? Tu n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Tu n-auzi să scoți capul din farfurie ca să pot să-ți pun mâncarea? Poftim, acuma ești mulțumit? Of Doamne! Uite în ce hal te-ai făcut, ai bucățele de Dante pe cap. Nici nu-ți pasă, văd. Doamne, ce motan ai putut să-mi dai! Pleosc, pleosc, face motanul, absorbit de conținutul castronului. Las’ c-am eu timp și de igienă, dragă. Și dacă mi-ai da Dante ceva mai des, poate n-aș mai reacționa așa. Propac pentru pisici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
pot să-ți pun mâncarea? Poftim, acuma ești mulțumit? Of Doamne! Uite în ce hal te-ai făcut, ai bucățele de Dante pe cap. Nici nu-ți pasă, văd. Doamne, ce motan ai putut să-mi dai! Pleosc, pleosc, face motanul, absorbit de conținutul castronului. Las’ c-am eu timp și de igienă, dragă. Și dacă mi-ai da Dante ceva mai des, poate n-aș mai reacționa așa. Propac pentru pisici obeze, tu ce părere ai, o fi o chestie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
chestie așa grozavă? Aș cam vrea să mă culc, Mămăligă, mai zice Aurora. Sper să-ți ajungă până la cinci dimineața. Dacă iar sari pe mine de pe dulap, îți jur că nu te mai las în dormitor. Da, da... Și în timp ce motanul plescăie mai departe, Aurora își târșește pâslarii pe mozaicul din coridor, îndreptându-se către somn. Oare ce-o să mai viseze în noaptea asta? Când era tânără, visa mereu, visa extraordinar de frumos. La maturitate, visele s-au întrerupt. Abia odată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Ea zâmbește din nou. Îmi pare bine. ─ Și mie. Fâl fâl. Buf! ─ Mămăligă, te rog să te potolești. E la televizor, dragă, nu poți s-o prinzi! Aurora Martinescu încearcă să urmărească programul ei favorit, despre păsări, cu David Attenborough. Motanul face salturi însă în fața ecranului încercând să prindă văduva paradis (Vidua paradisaea), din familia viduinae, caracterizate prin faptul că în perioada de împerechere, coada masculului capătă dimensiuni impresionante. Văduva paradis nu-și crește puii; femela își depune de obicei ouăle

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
doar un salt. ─ Mămăligă, își amărăști inima degeaba. Niciodată nu vei putea înhăța văduva paradis. Niciodată nu vei putea înhăța nici măcar o vrabie obișnuită. Ești mult prea gras. Ești mult prea leneș. Și apoi, ești al meu. ─ Bine, bine. Și motanul vine să se culce în poala stăpânei. Hai, ne uităm împreună, nu trebuie să încercăm să atingem și să prindem. Înțelegi? E destul să ne uităm. M-am săturat de povețele tale înțelepte ca de hrană uscată. Dar mă rog

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
să ne uităm. M-am săturat de povețele tale înțelepte ca de hrană uscată. Dar mă rog, o să torc puțin și planeta se va roti și uite-așa, încetul cu încetul, o să ajungem și la...prr...prr...prr... Sună telefonul. Motanul ciulește urechile dar nu-și schimbă dispoziția. ─ Nici eu n-am chef să răspund, zice Aurora. Telefonul sună în continuare. ─ Bine, bine, vin. Mămăligă e nemulțumit. Nici Aurora nu e încântată și își târăște dinadins picioarele pe coridorul întunecat. ─ Aurora

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
la televizor, îi spune Paul Cantuniari. Eu l-am dat pe al meu. ─ Vroiam doar să văd cum a mers. Foarte bine, deci? ─ Strună. Hai să cinstim un pahar atunci, zice Aurora și își târșâie papucii pe coridor până în bucătărie. Motanul se freacă de picioarele ministrului de externe. Bizar, cugetă, vag, ministrul. Nu mi-ai spus povestea până la capăt, spune el când amfitrioana se întoarce purtând o tavă cu două păhărele și un clondir. N-o știu nici eu pe toată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468

filmulețul acela. Se plictise de așteptare. Dar nici nu mai vroia să plece. Picotea, fără gând. Se chinuia doar să nu uite cumva să fie atent de pune fătuca aceea oasele în pungă, să i le dea să le ducă motanului, Solomon. Din când în când popa râgâia ușor, ca și cum ar fi vrut să încerce să ofteze, copleșit de toropeală. Scotea doar un scrâșnet, de osie neunsă, și se avânta imediat să mai golească un pahar. Se răsuci iarăși spre bucătăria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551

prin două uși și un hol, așa că nu m-am grăbit și nici n-am procedat în liniște ca să n-o scol. Din când în când mai auzeam alarma îndepărtată a unei mașini parcată în spatele blocului și mieunăturile tragice ale motanilor ghemuiți în iarba înaltă - totuși prea înfundate ca să-i tulbure somnul. M-am uitat din nou în oglindă și m-am tot gândit: ce să-mi fac? Era rost de acțiune, de ceva de anvergură, vinul îmi șoptea să fiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
etajul I al spiralei, doctorul Negruțiu își etala colecția de feline care se băteau necontenit, își marcau teritoriile și se uitau ciudat printre ochiurile gardului la grădina de dedesubt. Când aveam cinci ani am încercat să prind de coadă un motan care se freca de gard. S-a întors cu spatele (i-am văzut testicolele umflate și coada dreaptă) și a pulverizat o oarecare cantitate de urină prin plasa gardului. Stropii au făcut o boltă și n-am apucat să-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
Nu poți să-i zici să pună ceva la gard? am întrebat. — Ce Dumnezeu să pună la gard? Nu știu, celofan... - N-o să pună nici un celofan, îl cunosc eu. I-am mai sugerat. — Și ce-a zis? — A zis că motanii nu fac pipi peste gard, că n-au nici un motiv, că își marchează teritoriul în alte părți. — Așa a zis? — Da. — Ce prostie. Și nu i-ai zis că miroase? — El a zis că nu miroase. — Probabil că s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
fi îngrijite ca animale de casă, și atunci să li se dea de mâncare, dar în singurătatea străzii și a sufletului geriatric filantropia îmbracă exclusiv o formă canină. Mă rog.) Ca să nu mai lungesc, pe străduța labirintică de lângă Unirii, doi motani se priveau și-și mișcau vârfurile cozilor, mârâind din când în când așa cum fac pisicile, ca niște copii sălbatici. Voiau să se bată. Erau într-o curte, alături de stație, și nimeni din cei prezenți nu se uita la ei. Oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
mișcau vârfurile cozilor, mârâind din când în când așa cum fac pisicile, ca niște copii sălbatici. Voiau să se bată. Erau într-o curte, alături de stație, și nimeni din cei prezenți nu se uita la ei. Oamenii lungeau gâtul după tramvai. Motanii continuau să facă tărăboi, dar nu se mișcau. Așa e la motani. Învingătorul încearcă să-l facă pe celălalt cu nervii, să-l bage în pământ, și, șmecher cum e, îl pune într-o situație fără ieșire: pleacă de aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
niște copii sălbatici. Voiau să se bată. Erau într-o curte, alături de stație, și nimeni din cei prezenți nu se uita la ei. Oamenii lungeau gâtul după tramvai. Motanii continuau să facă tărăboi, dar nu se mișcau. Așa e la motani. Învingătorul încearcă să-l facă pe celălalt cu nervii, să-l bage în pământ, și, șmecher cum e, îl pune într-o situație fără ieșire: pleacă de aici, ăsta e teritoriul meu, și când ăla dă să plece șmecherul miaună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
teritoriul meu și acuma vrei să pleci? E un conflict dureros, dar frumos de privit. Tramvaiul a venit și i-a luat pe oamenii grăbiți cu conflictele lor, eu am rămas singur pe stradă, sub razele viguroase ale soarelui, privind motanii. Aveau spinările foarte arcuite, iar tensiunea atinsese asemenea cote, încât nici nu mai mișcau din coadă. Distanța dintre mustățile lor era de vreo zece centimetri. Unul, roșcat, ținea laba din spate îndoită într-o poziție oarecum nefirească, de parcă ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
roșcat, care bătea în retragere. Victoria era decisă, și sincer că în afară de inducerea umilinței, care e o stare universală, nu mai aveau nici un motiv să se înfrunte. Natura are căi ciudate; eu aș fi rezolvat mai simplu. Aș fi pus motanul învingător să umfle pieptul sau să facă un sunet specific, iar celălalt să înțeleagă și să se ducă în treaba lui. Nu era mai simplu? Ăștia, vezi Doamne, aveau demnitate, care motanului negru i-a părut amenințată, fiindcă altfel n-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]