KorAP: Find »[drukola/base=pătrundere & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...252 >

6,278 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

pătrunderea slavă ar fi fost "susținută" de "huni, bulgari și avari". Însă, de regulă, pe slavi îi întâlnim în serviciul avarilor. Istoricul englez Bury, menționat de Iorga, considera că încă din vremea lui Justinian (527-565) ar fi avut loc o pătrundere a slavilor în sudul Dunării cu o țintă determinată.8 Așadar, sub Justinian, când s-a produs restaurația imperială la Dunărea de Jos, cu amprentă latină și creștină, în același timp, mijlocul secolului al VI-lea, a avut loc un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceea ce susține el este "inautentic, în totalitate" (Iorga). Elemente slave au intrat încă devreme în serviciul Imperiului, căpetenii precum Anagast, Ostrui, Dabrocost și "sclavul" Suaruna. Ei servesc și sub generalul Belizarie, în prima parte a domniei lui Justinian. La începutul pătrunderii lor, Imperiul încearcă să alcătuiască din slavi o gardă protectoare la Dunăre împotriva "hunilor" (avarilor). Dar Procopius, așa cum am văzut mai sus, pune numai de pe la 527 înainte începutul năvălirilor săvârșite de "huni (avari), slavini și anți". El prezintă luptele duse

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avari), slavini și anți". El prezintă luptele duse împotriva slavilor, încă sub Justinian, de Germanus, general înrudit cu familia imperială, dar "geții" năvălitori despre care vorbește Procopius, la 517 și 530, erau de fapt slavi, dacă nu cumva călăreți avari. Pătrunderea lor are loc pe la Ulmetum și Aldina, prin Sciția Mică. Iorga adaugă detaliul că despre"prădăciunile slave" vorbesc și Ioan din Efes și Mihai Sirianul. Iordanes scrie și el despre lupta continuă cu "bulgarii (avarii), anții și sclavinii". Dar, constant

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
interesul Hanului avar. Până și cronicarul franc Fredegarius, din secolul al VIII-lea, vorbește despre slavi luptând sub conducerea avarilor. Doar Pseudo-Caesarius vorbește despre slavii de la noi (din nordul Dunării) ca fiind "autonomi" față de avari.10 Atâta vreme cât se admitea o pătrundere mai veche a slavilor în sudul Dunării se putea crede că o populație romanică era slab reprezentată la sud de fluviu. Dar astăzi s-a dovedit cât de târzie este această descindere a slavilor-"până pe la anul 600, așezările slave

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
administrația și armata. Oricum, pe la începutul secolului al VII-lea, armata romană este unul din temeiurile din această zonă alcătuită mai ales din provinciali, ea poartă romanitatea peste tot în sudul Dunării.18 Așezarea slavilor și coabitarea cu autohtonii Prin pătrunderea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, numărul lor se va reduce simțitor în nordul ei (Dacia), ei sfârșind prin a fi asimilați de români. Romanitatea orientală s-a păstrat în nordul Peninsulei Balcanice, între Dunăre și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oficiale și, în același timp, era o doctrină ostilă ordinii feudale.18 Legăturile strânse între români și slavi, între nordul și sudul Dunării au influențat evoluția socială și culturală a românilor, instituirea relațiilor feudale la locuitorii din nord. Este semnificativă pătrunderea în limba română a termenului "boliar" (boier) din limba bulgară și a unor cuvinte ca jupan (jupân), slugă ș.a. Această influență explică și introducerea limbii slave vechi-"slava bisericească" sau "vechea bulgară" în liturghia bisericii ortodoxe române și în cancelaria

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
metalelor și a sării. Modul de viață nomad și tendința spre sedentarizare se manifestă spre sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, stimulată și de adoptarea creștinismului latin, în jurul anului 1000, sub regele Ștefan cel Sfânt. Pătrunderea ungurilor la est de Tisa, în Crișana, Banat și Transilvania, e confirmată și de cercetarea arheologică, nu doar istorică, prin descoperiri, cimitire, morminte, piese (obiecte) păgâne, din secolul al X-lea: Biharea (jud. Bihor), Vărșand, Siclău, Mișca (jud. Arad), Cenad

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost evacuați de împăratul Aurelian, în 275 d. H., odată cu armata și administrația imperială. După închegarea ca popor, în sudul Dunării, unde se află patria lor originară, românii au migrat ca păstori nomazi în nordul Dunării, în secolele XII-XIII, după pătrunderea și așezarea ungurilor, și colonizarea sașilor în Transilvania. Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Rezultă, conform teoriei roesleriene, că românii sunt urmașii romanității sud-dunărene, căci în nordul ei o asemenea romanitate nu s-a putut închega, între 106-275, iar cei rămași, după 275, foarte puțini, au fost victime ale năvălirilor barbare, fiind readuși în urma pătrunderii slave, după 602, la forma de viață nomadă. După Roesler, alți învățați n-au mai adăugat decât prea puțin la cele spuse de acesta, iar teoria imigraționistă va fi asociată cu numele său. În România, în a doua jumătate a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romanizării sudului Dunării dovedesc că linia aceasta de demarcație este oarecum artificială, deoarece Macedonia și o mare parte din regiunile sudice erau latinizate sau măcar bilingve. Prin urmare, hinterlandul sud-dunărean constituia, în secolele II-III, o bază mult mai solidă pentru pătrunderea latinei dincolo de Dunăre. În ceea ce privește profunzimea romanizării, Brătianu atrage atenția asupra unui aspect nu mai puțin interesant: de unde ne-am fi așteptat la o romanizare mai serioasă într-o zonă mai lijniștită, dimpotrivă, exemplul unor provincii de limes (frontieră) dovedește exact

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a avut urmări însemnate pentru soarta romanității răsăritene. În primul rând, s-a produs despărțirea romanicilor răsăriteni de masa romanității apusene, care au devenit în acest fel o insulă în mijlocul mării slave. Romanitatea aflată la câmpie, din sudul Dunării, în urma pătrunderii masive slave a fost asimilată treptat (slavizată). Numai elementele romanice din regiunile de deal și de munte (Munții Haemus, Pind) și-au conservat neamul. Păstorii români (vlahi) din Macedonia și Bulgaria, nordul Greciei și Albania sunt urmașii păstorilor traci romanizați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prin construirea unor castre în vremea lui Domitian și Traian. După fixarea graniței romane pe Dunăre, dacii de pe malul nordic au fost atrași în sfera economică, culturală și politică a Romei. În acest fel, romanizarea Daciei a fost pregătită de pătrunderea economică și culturală la nord de Dunăre. Au contribuit, în sensul acesta, și strămutările de populații geto-dace din nord (câmpia munteană) în provinciile sud-dunărene. Astfel, în timpul lui Augustus, au fost strămutați în sud 50.000 de geți, iar în vremea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
275, Dacia Traiană a pierdut o parte din populația ei, armata, funcționarii, elementele înstărite, dar, pe ansamblu, romanitatea carpato-dunăreană n-a ieșit mult slăbită, însă pierderile în populație ale daco-romanilor au fost compensate, pe lângă legăturile cu romanitatea sud-dunăreană, și de pătrunderea dacilor liberi pe teritoriul fostei provincii, împinși de migratorii vremelnici (goți). Ei au pătruns în masă în fosta provincie, practic, a avut loc un proces de reocupare a Daciei romane, vatra autohtonilor, de către dacii din nord-vestul țării și carpii din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Valuri de daci liberi s-au așezat în regiunile rurale ale Daciei, unde au întâlnit pe dacii romanizați, în rândurile cărora s-au integrat. Se poate spune că tocmai populația rurală din Dacia post-aureliană, alcătuită din daco-romani și întărită prin pătrunderea dacilor liberi, trăind în anonimat în umbra valurilor de migratori, este cea care a salvat romanitatea carpato-dunăreană și stă la temelia poporului român. Afirmațiile roeslerienilor, mai vechi și mai noi, că Aurelian a retras întreaga populație a Daciei, în 275

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Banat au fost alimentate de elemente romane sud-dunărene, fiind niște prelungiri ale provinciilor sudice, ca și câmpia munteană și sudul Moldovei, un fel de anexe ale Moesiei și Scitiei. Numeroasele capete de pod de pe malul stâng au fost porțile de pătrundere ale negustorilor și meșteșugarilor, ale produselor atelierelor romane și monedelor. Creștinismul daco-roman, nord-dunărean, în general, și cel illiric, sud-dunărean, în special, au avut și ele un rol în etnogeneza românească.34 Etapa a II-a (secolele VII-X). Relațiile daco-romanilor cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în Dacia (nordul Dunării) pe două căi: pe la apus, prin câmpia Tisei și Panonia, și pe la răsărit, prin Moldova și câmpia munteană (vezi cap. V). Slavii instalați în Dacia aparțineau grupului sclavinilor (dincolo de Nistru se afla grupul anților). Primele lor pătrunderi au avut mai mult un caracter militar, însă, spre sfârșitul secolului al VI-lea, în partea de est (Moldova), s-au întemeiat o serie de așezări stabile slave. După o serie de incursiuni în sudul Dunării, în urma prăbușirii limesului danubian

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
limbii românești. Un grai romanic unitar, opus limbii artificiale a Statului roman, nu se putea naște (constitui) decât prin ruperea raporturilor cu acesta. Dar pentru o asemenea "operă delicată" (Iorga), se mai cerea și altceva: încetarea până la un timp a pătrunderilor barbare și, afară de colțul unde străbat hunii, după 375, nu se produc noi invazii, în timp ce stratul gotic aflat în nord se revarsă în sudul Dunării. Ei lasă în urmă o vagă autonomie peste care se întinde, alături de pretențiile Imperiului, numai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a întrerupt. Se pare, după cum rezultă din istoria cuvântului "pedestru", că au existat puncte de contact direct între nucleul românesc din Munții Apuseni și cel al romanicilor de pe valea Timocului (sudul Dunării). Căci numai în felul acesta se poate explica pătrunderea cuvântului respectiv (pedestru) la populația bilingvă care folosea atât albaneza cât și latina, precum și existența unor nume albaneze în zona Munților Apuseni, fapt remarcat în special de Weigand" (E. Gamillscheg, Originea românilor, în "Cetatea Moldovei ", II, 1941). În sfârșit, nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În secolul al IV-lea, "Romania" răsăriteană depășea spre nord limitele Imperiului de Răsărit, dar centrul ei era pe malul drept al Dunării, unindu-se cu regiunile romanizate din sud-originea nucleului romanic de pe valea Timocului și Moravei.51 Însă, după pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, la începutul secolului al VII-lea, situația s-a schimbat radical. Astfel, viitorii aromâni trebuie să fi fost împinși spre Pind și Tesalia, strămoșii meglenoromânilor se vor fi amestecat treptat cu slavo-bulgarii, iar centrul romanității răsăritene

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat înaintașii (strămoșii) populației românești teritoriile unde s-au răspândit temeinic. Sunt suficiente dovezi ale pătrunderii lor (românilor) în văile de la est de Carpați, mult mai devreme decât admit susținătorii teoriei imigrării-secolele XII-XIII. Într-o comunicare ținută la Academia din Berlin, în 1940, E. Gamillscheg spunea: "Continuitatea românilor, pe teritoriul lor actual (nordul Dunării), nu este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
măsura și după durata în care populația românofonă a stat în contact cu alte populații și civilizații. Numărul cuvintelor străine, după origine, în raport cu elementul moștenit, a fost pus în lumină de cercetarea lui D. Macreaordinea cronologică și împrejurările cultural-istorice ale pătrunderii acestor elemente de împrumut în organismul latin-romanic al limbii române sunt cunoscute (vezi mai sus). Care este însă locul și ordinea elementelor străvechi, autohtone, anteromane și preslave, provenite din substratul tracic ? Alături de specificul fondului romanic, este necesar a sublinia cealaltă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Istoria limbii române, a dat definiția genealogică a limbii noastre: "Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt, în partea răsăriteană a Imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii până în zilele noastre". Ca și alte limbi romanice, româna continuă structura latinei, dar cu multe schimbări. În structura unei limbi, gramatica este partea cea mai stabilă și mai sistematică, iar vocabularul, partea cea mai mobilă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din spațiul extrași intra-carpatic.5 Evoluția societății românești până la mijlocul secolului al XIII-lea a fost influențată de consecințele impactului ultimului val de migratori, care sfârșește cu invazia mongolă din 1241, și de extinderea dominației regatului ungar în Transilvania. Pătrunderea nomazilor de stepă a avut consecințe agravante, mai ales asupra teritoriilor extracarpatice, iar românii intracarpatici au fost încadrați în instituțiile și structurile administrației feudale ungare. Această complexă situație politică a avut consecințe majore pentru societatea românească, care a fost divizată

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
monede bizantine de aur din anii 976-1028. Cel mai mare tezaur este cel de la Dinogetia, descoperit în 1935, care cuprinde 106 piese-monede aflate în legătură cu prezența militară bizantină în cetatea de pe Dunăre. În prima jumătate a secolului al XI-lea, în urma pătrunderii regatului ungar în Transilvania, aici își fac apariția dinarii ungurești din argint, datați 1030, începând de la vest la est, la Oradea, Arad, Cluj, Moldovenești-Cluj și Hunedoara. Dinarii ungurești au fost aflați în morminte, așadar n-au avut un rol economic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au fost întotdeauna în minoritate, în nordul Dunării, influența limbii slave în limba și toponimia românească nu se poate explica prin superioritatea lor numerică, ci numai prin situația lor superioară, prin poziția lor dominantă, ca alogeni, față de societatea autohtonă, prin pătrunderea lor în rândurile stăpânilor de obști sătești. Liturghia în limba slavă bisericească, impusă românilor, în secolul al X-lea, cancelaria domnească și boierească în limba slavonă, adoptată de statul medieval românesc nu se pot explica decât prin existența unei categorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]