5,851 matches
-
anului și adevăr au grăit. Având în vedere calitatea în scădere a filmelor de epocă, Stage Beauty se plasează lejer la același nivel - de altfel ambele se raportează la aceeași perioadă din istoria Angliei - ca Restoration al lui Michael Hoffman. Peliculă care măcar a fost nominalizată la "Ursul de aur". Or, Richard Eyre, care a regizat Iris luându-se după jurnale și a făcut o adaptare cot la cot cu David Hare, avea toate șansele să se descurce și cu pelicula
Restanțe DVD plus festival by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11078_a_12403]
-
Peliculă care măcar a fost nominalizată la "Ursul de aur". Or, Richard Eyre, care a regizat Iris luându-se după jurnale și a făcut o adaptare cot la cot cu David Hare, avea toate șansele să se descurce și cu pelicula de față, de altfel tot o adaptare și tot a unei piese: Compleat Female Stage Beauty de Jeffrey Hatcher. În rest, nu numai că e darul lui Dumnezeu pentru feministe, pentru că arată într-un mod constructivist constituirea identității de gen
Restanțe DVD plus festival by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11078_a_12403]
-
și ultimul său film, trebuie să mărturisesc că nu împărtășesc entuziasmul manifestat pe plaiurile mioritice pentru acest cineast. Zona liberă a fost urmărită de nu puțini spectatori, unii care nu fuseseră la gala de premiere și veniseră doar pentru vizionarea peliculei. Totuși, am mai văzut unii spectatori abandonând-o și am mai auzit o sforăitură - două. Nu știu cât a fost vina lor și cât a filmului, incapabil să își definească miza. Dintru început: cadrul de deschidere e focusat pe boceala Rebeccăi (Natalie
Restanțe DVD plus festival by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11078_a_12403]
-
Bergman: Max von Sydow, Liv Ullmann și Bibi Andersson și mai puțin cunoscutul Erland Josephson. Artificiul trade mark al acestui lungmetraj constă în interviuri cu cei patru actori (care elaborează pe tema personajelor lor), diseminate prin film. Ca la orice peliculă semnată Bergman, incomunicarea joacă rolul principal. În paranteză fie spus merită să vezi un Bergman numai ca să te convingi că există varietăți nelimitate de tăcere. Aici mesajul e că monogamia de lungă durată eșuează ireversibil și degenerează în claustrofobie, în
Regizori prinși în gheara violenței by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11101_a_12426]
-
fapt, nu mai ai nici o speranță că li se poate întâmpla ceva care să le salveze, filmul m-a prins. Puțini alți regizori își acordă timpul necesar pentru a explora atât de în detaliu orice nuanță a personajului lor. Altminteri, pelicula e și denumită de critici o psihodramă grea din perioada șaizecistă a lui Bergman. Trec de la violența fizică a lui Cronenberg, prin cea psihologică a lui Bergman, ca să ajung la cea supranaturală a lui Polanski. Mda, constat că încep să
Regizori prinși în gheara violenței by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11101_a_12426]
-
până la accesul interzis pe trotuar și ajunge în lagăre. Filmul mi se pare șocant tocmai pentru modul în care regizorul reușește să sublimeze experiența personală. Polanski spune că a vrut să facă un film despre amintirile lui din copilărie, dar pelicula a ieșit vidă de sentimentalismul la care te-ai fi așteptat. La rândul ei, așteptarea era motivată de faptul că regizorul, copil fiind, a scăpat de urgia nazistă pentru că tatăl său l-a împins pe sub gardul de sârmă ghimpată al
Regizori prinși în gheara violenței by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11101_a_12426]
-
în care e bombardat cu incidente care atestă dezumanizarea, al doilea e etapa de ascundere, solitudine și tăcere. Dincolo de asta, e imposibil ca după vizionarea acestui film să nu simți o doză sănătoasă de respect pentru directorul de imagine al peliculei, Pawel Edelman.
Regizori prinși în gheara violenței by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11101_a_12426]
-
privilegiu arareori experimentat) ține de zonele impalpabile ale spiritului, situate dincolo de formă, de febrilitatea gesticulației, de orice ostentație: ,Prea multă rostire/ vorbe sălbatice culori la care/ nu ajung nici văzul/ nici timpanele șubrede// ochii adulmecă/ alte înțelesuri// vocale pun o peliculă peste lucruri/ și taine/ adulmecă miezul ființei/ dar nu îl ating/ o, nu îl ating niciodată// luminos ca zăpada/ doar semnul tăcerii (Tăcerea semnului)". Poezia se constituie, așadar, în viziunea Marianei Filimon, ca un semn al tăcerii, de unde, inspirat, titlul
Caligrafie de iarnă by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/11113_a_12438]
-
senzația e și mai curioasă: te simți acasă și totuși nu, bați cu pasul bulevarde familiare, de negăsit în urbea natală, extensii, vai!, ipotetice ale unei istorii contrafactuale.) Și mai interesant este că mersul înapoi, în timp, nu proiectează o peliculă ștearsă, veche, care să ne dea prin contrast confortul interior al progresului. Civilizația și cultura, în sens larg, se dispun mai degrabă pe celălalt talger al balanței bucureștene și românești, în dreptul unui deceniu (1925-1935) aproape neverosimil prin viteza edificării și
Tren de plăcere by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/11116_a_12441]
-
că acela francez a și năvălit peste spectatori. Cu noutăți față de ediția precedentă: mai multe săli (8 locații), mai multe filme (peste 60) care de data aceasta pot fi vizionate nu doar în Capitală, ci și la Cluj. Oferta de pelicule fiind țeapănă, să apuci să vezi ce vrei este deja o chestiune de management: planifici orele, îți lași timp să te miști între cinematografe, alegi proiecția și locația care ți se potrivește cu programul. E de remarcat interesul spectatorilor români
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
proiecția și locația care ți se potrivește cu programul. E de remarcat interesul spectatorilor români - de unde se deduce că magia francofilă încă funcționează - pe care îi vezi înainte să înceapă filmul cu nasul în cele două broșuri (programul și prezentarea peliculelor) și cu pixul în mână, încercuind conștiincios ce vor să vadă în ziua următoare. Din ce filme am văzut până acum, par ceva mai răsărite decât la ediția precedentă a festivalului. Nu știu cum s-a nimerit, dar primele trei pelicule la
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
prezentarea peliculelor) și cu pixul în mână, încercuind conștiincios ce vor să vadă în ziua următoare. Din ce filme am văzut până acum, par ceva mai răsărite decât la ediția precedentă a festivalului. Nu știu cum s-a nimerit, dar primele trei pelicule la care m-am dus alcătuiau, luate ca triptic, un portret al feminității la toate vârstele. Innocence acoperea copilăria și adolescența, Viva Laldjérie explora tinerețea (fiica) și senectutea (mama), iar 5x2 se ocupa de maturitatea maritală și de experiența maternității
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
care m-am dus alcătuiau, luate ca triptic, un portret al feminității la toate vârstele. Innocence acoperea copilăria și adolescența, Viva Laldjérie explora tinerețea (fiica) și senectutea (mama), iar 5x2 se ocupa de maturitatea maritală și de experiența maternității. Întâia peliculă în ordinea apariției e realizată de Lucile Hadzihalilovic care, contrar unor aprecieri din critica anglo-saxonă, nu se află la debut, ci pe la a treia peliculă proprie. Adevărat ce spun ei, e cunoscută pentru colaborările cu Gaspar Noé, autorul Ireversibilului, cineast
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
și senectutea (mama), iar 5x2 se ocupa de maturitatea maritală și de experiența maternității. Întâia peliculă în ordinea apariției e realizată de Lucile Hadzihalilovic care, contrar unor aprecieri din critica anglo-saxonă, nu se află la debut, ci pe la a treia peliculă proprie. Adevărat ce spun ei, e cunoscută pentru colaborările cu Gaspar Noé, autorul Ireversibilului, cineast căruia îi și dedică filmul. Similitudinile însă lipsesc sau, trăgând metafora de coadă, se poate spune că dacă Noé îți trage pumni în stomac, Hadzihalilovic
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
rog, în apă. Și lui Almodovar i-a luat ceva timp să perfecteze o rețetă care să îmbine melodrama cu suspensul. În aceeași direcție se îndreaptă, dar mai are ceva până să ajungă acolo, Nadir Moknčche. Cel puțin asta demonstrează pelicula Viva Laldjérie, al cărei titlu - zic deși cred că deja v-ați prins - e o combinație între denumirea franceză și cea arabă pentru Algeria. Când fac paralela cu regizorul spaniol, mă refer la trei elemente: ciocnire de culturi, femei prinse
Cocoșul lovește din nou by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11145_a_12470]
-
își ia niște riscuri, de pildă tratarea ucigașilor de comici, care ar fi putut afecta dramatismul pe parcurs, dar potențarea merge bine și tragedia se echilibrează prin cezurile umoristice. Accentul final însă strică multe, în sensul că e genul de peliculă al cărei scenariu se remarcă mai mult prin ce nu spune, prestația actoricească e internalizată și ținută bine în frâu, iar la sfârșit strică impresia artistică spunându-ți tot, pe litere. Nu e loc pentru explicații psihologice într-un personaj
Cool Britannia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11169_a_12494]
-
cu unul major, al coloanei sonore ce intenționa probabil să amplifice tragedia, dar este mult prea empatico-solemnă ca să și facă asta, mi-au dat o idee: filmul ar fi fost foarte reușit dacă ar fi fost făcut pe structura vechilor pelicule mute. De la al doilea film chiar am ieșit cu inima strânsă și mi-am zis că nu-i tocmai rău că studenții de la noi de la regie sunt obligați să pună osul la treabă în ceea ce privește scenariile. Noul film al lui Michael
Cool Britannia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11169_a_12494]
-
Încă o schimbare majoră de ,look" a lui Winterbottom, despre care s-a spus deja că, din punct de vedere stilistic, e promiscuu. Visul unui operator de imagine, ce mai... Iar coloana sonoră creată de Free Association i se potrivește peliculei ca o mănușă. Mi-e imposibil să pricep cum de poți fi atât de minuțios în astfel de detalii și să ignori lacunele logice. Cu atât mai mult cu cât Winterbottom colaborează demult cu scenaristul Frank Cottrell Boyce, care până
Cool Britannia by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11169_a_12494]
-
Alexandra Olivotto Profit de oportunitatea de a fi văzut un film (Frații Grimm) care nu a apărut încă pe marile ecrane românești pentru a face din nou critică de întâmpinare. Pe care o să i-o fac și unei pelicule din 2002 (Pierdut în La Mancha), tot neapărută în România. Firește, cele două îl au în comun pe Terry Gilliam. În primul, e pur și simplu regizor. În al doilea, e tot regizor devenit personaj într-un film despre filmul
Cu și de Terry Gilliam by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11191_a_12516]
-
La Mancha este un documentar realizat de Keith Fulton și Louis Pepe, despre un regizor (Gilliam) care încearcă să facă filmul la care a visat toată viața și care se dovedește a fi un eșec lamentabil. Diferența dintre cele două pelicule este că documentarul a fost mega-aclamat, denumit ca ,spectaculos" de New York Times, lăudat la greu de Woody Allen, în timp ce filmul artistic a fost demolat de toată critica la unison. Contemplând eu acest contrast, am ajuns la o dilemă. Recunosc că
Cu și de Terry Gilliam by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11191_a_12516]
-
resursă de materie primă (nu vă spun ce fel că vă stric plăcerea vizionării), adicătelea exact cum tratează sătenii codrul. Rezultatul este o deconstrucție de zile mari. Nici BBC-ul nu e mai blând cu Gilliam. Criticul de film numește pelicula ,fantezie pe jumătate decentă cu ceva râsete". O fi pe jumătate decentă, pentru că e doar pe jumătate fantezie? Partea proastă e că nu prea dă argumente, afirmă doar că Gilliam nu e îndrăzneț când lucrează pe scenarii al căror autor
Cu și de Terry Gilliam by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11191_a_12516]
-
una, din acest motiv am stat și până la sfârșit, cu toate că deveneam din ce în ce mai conștientă că nici o rezolvare nu poate răscumpăra atrocitatea regizorală la care asistam. Principala hibă a filmului este, îți sare în ochi, scenariul. Atâtea lacune logice pe centimetru de peliculă găsești rar, și nu e vorba de detalii, ci de lucruri care schimbă progresia narativă a filmului. Ceea ce e cât se poate de riscant având în vedere că, aproape ca și în Ispita, lungmetrajul se bazează pe patru personaje mari
Topul dezastrelor cinematografice by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11214_a_12539]
-
două zile. Și acum, dacă tot am comis un delict pe care îl tot imput (preocuparea exclusivă pentru scenariu), să trec și la imagini. Ei, succesiunea lor se traduce prin numeroase "burți", cadre după cadre nenecesare. O sănătoasă porțiune de peliculă, să fie vorba cam de un sfert din cele peste 150 de minute ale filmului, o arată pe Marie aranjând camera pentru a fi identică cu cea în care se sinucisese prima dată. Rivette e cunoscut pentru lungimea filmelor lui
Topul dezastrelor cinematografice by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11214_a_12539]
-
celălalt se petrece în timpul celui de-al treilea Reich. Da, ambele tratează rasismul într-un mod oblic, ceea ce întotdeauna mi s-a părut mai relevant decît o corectitudine politică forțată, cel puțin raportîndu-mă la peisajul cinematografic. Diferența dintre cele două pelicule rezidă cel mai săritor în ochi în termeni de claritate, dar acest lucru se va vedea mai tîrziu. O să încep cu cel german, Sophie Scholl - ultimele zile, mai istoric încă din premise decît celălalt. De altfel, se bazează pe interviuri
Două fețe ale aceluiași trecut european by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10669_a_11994]
-
au remarcat capacitatea regizorului Marc Rothemund și a scenaristului Fred Breinersdorfer de a lăsa evenimentele să vorbească de la sine. Camera se rezumă la a domicilia undeva în proximitatea protagonistei. La cealaltă extremă, aceea a echivocității cinematografice, se plasează o altă peliculă care și-a luat o porție consistentă de lauri pe vechiul continent, anume Ascuns. Ultimul film al lui Michael Haneke așa se numește și așa rămîne și la a doua vizionare. Daniel Auteuil și Juliette Binoche joacă rolurile a doi
Două fețe ale aceluiași trecut european by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/10669_a_11994]