KorAP: Find »[drukola/base=presupoziție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...56 >

1,380 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

este temă incrementală 68; este afectat (cauzal) de un alt participant; e staționar (față de mișcarea altui participant); (nu există independent de eveniment)69. Dowty (1991) formulează principiul selecției argumentelor: pentru un verb dat, argumentul cu cel mai mare număr de presupoziții/caracteristici pentru Protorolul Agent este realizat ca subiect, iar argumentul cu cel mai mare număr de presupoziții pentru Protorolul Pacient este realizat ca obiect. Acest tip de abordare explică de ce argumentele care îndeplinesc toate criteriile de agentivitate sunt întotdeauna, în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
nu există independent de eveniment)69. Dowty (1991) formulează principiul selecției argumentelor: pentru un verb dat, argumentul cu cel mai mare număr de presupoziții/caracteristici pentru Protorolul Agent este realizat ca subiect, iar argumentul cu cel mai mare număr de presupoziții pentru Protorolul Pacient este realizat ca obiect. Acest tip de abordare explică de ce argumentele care îndeplinesc toate criteriile de agentivitate sunt întotdeauna, în toate limbile, exprimate ca subiecte în propozițiile nonpasive 70. Dowty arată că aceste reguli nu reprezintă un

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aplicarea teoriei sale la verbele inacuzative (Dowty 1991: 605−613): orice verb cu un argument trebuie să aibă un subiect; verbele inacuzative și cele inergative nu se analizează diferit din punct de vedere sintactic − verbele inergative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Agent, iar verbele inacuzative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Pacient; repercusiunile morfosintactice asociate cu distincția inacuzativ/inergativ sunt rezultatul unor gramaticalizări ale presupozițiilor Protorolului Agent sau Pacient. Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) arată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu un argument trebuie să aibă un subiect; verbele inacuzative și cele inergative nu se analizează diferit din punct de vedere sintactic − verbele inergative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Agent, iar verbele inacuzative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Pacient; repercusiunile morfosintactice asociate cu distincția inacuzativ/inergativ sunt rezultatul unor gramaticalizări ale presupozițiilor Protorolului Agent sau Pacient. Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) arată că una dintre limitele teoriei lui Dowty este aceea că propune o

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
din punct de vedere sintactic − verbele inergative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Agent, iar verbele inacuzative au un argument cu presupoziția dominantă a Protorolului Pacient; repercusiunile morfosintactice asociate cu distincția inacuzativ/inergativ sunt rezultatul unor gramaticalizări ale presupozițiilor Protorolului Agent sau Pacient. Levin și Rappaport Hovav (2005: 60) arată că una dintre limitele teoriei lui Dowty este aceea că propune o soluție parțială pentru realizarea argumentelor, ocupându-se numai de verbele tranzitive și de regulile care stabilesc care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563

special importantă în primele faze ale dezvoltării științelor sociale, caracterizate printr-un corp teoretic amorf, în care formulările vagi și imprecise se amestecă cu prejudecățile. Verificarea empirică a diferitelor ipoteze ce par plauzibile, „rezonabile”, curăță terenul teoretic, eliminând cele mai multe dintre presupozițiile eronate și întărind rivalele lor. Dificultățile stabilirii cauzalitățiitc "Dificultățile stabilirii cauzalității" Practica sociologică a scos la iveală faptul că explicația cauzală, atât de simplu de mânuit la prima vedere, ridică în fapt o mulțime de dificultăți. Cele mai importante mi

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
către realizarea unei consonanțe între elementele sale, atitudini, credințe, comportamente. Comportamentul odată făcut nu mai poate fi de cele mai multe ori modificat în acord cu atitudinile și credințele. Acestea din urmă pot fi însă modificate în acord cu comportamentul. O asemenea presupoziție nu este lipsită de suport empiric. Experimental au fost distinse preferințele înainte de cumpărare, cumpărarea efectivă și preferințele după cumpărare. Preferințele anterioare cumpărării se dovedesc mai vagi, mai puțin cristalizate decât preferințele exprimate după actul cumpărării, care sunt mai structurate și

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cumpărării prezic mai slab alegerea propriu-zisă decât prezice alegerea preferințele cristalizate posterior acesteia. Preferința apare, în acest caz, mai mult ca o justificare a cumpărării, un efect decât o cauză (Secord și Backman, 1964). • Independența teoretică. Atunci când nu putem face presupoziții rezonabile nici asupra succesiunii și nici asupra procesului de producere, putem încerca să recurgem la un test mai primitiv al sensului cauzării: testul independenței. Vom încerca să identificăm, în cuplul de variabile corelate, pe aceea care pare să fie independentă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
empirice au pus în evidență o corelație empirică semnificativă între stilul de conducere la nivelurile superioare ale organizațiilor și stilul de conducere de la nivelurile inferioare. Presupunând că această corelație exprimă o relație cauzală despre ale cărei mecanisme nu putem face presupoziții rezonabile, putem totuși emite o ipoteză destul de sigură cu privire la independența/dependența reciprocă a celor două variabile. Stilul de conducere al direcției întreprinderii poate fi presupus a fi independent în raport cu stilul de conducere de la nivelurile inferioare. Și, pe această bază, putem

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
putem accepta ca fiind mai plauzibilă ipoteza că primul este cauza celui din urmă. Într-o cercetare asupra calității vieții, se determină o corelație între venitul economic și atitudinea optimistă/pesimistă asupra viitorului. Deși este destul de greu să se facă presupoziții asupra mecanismelor prin care nivelul veniturilor influențează optimismul/pesimismul în ceea ce privește viitorul, este clar că prima este o variabilă independentă în raport cu ultima. Este deci rezonabil să presupunem că venitul este cauză în această relație. Problema duratei și a distanței. Jack Gibbs

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
dificultatea distanței. Efectul este separat de cauză și spațial. Poate fi el însă oricât de depărtat de aceasta? Nici limitele de distanță nu pot fi derivate din definirea cauzalității. Dificultatea precizării duratei și a distanței poate fi totuși eliminată prin presupozițiile care decurg din modelul explicativ al procesului de producere cauzală. Din mecanismele acestuia pot fi derivate presupoziții în legătură cu distanțele spațiale și temporale care pot susține o relație cauzală. Problema cauzelor aparente. Introducerea legilor cauzale din regularități empirice poate duce adesea

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
aceasta? Nici limitele de distanță nu pot fi derivate din definirea cauzalității. Dificultatea precizării duratei și a distanței poate fi totuși eliminată prin presupozițiile care decurg din modelul explicativ al procesului de producere cauzală. Din mecanismele acestuia pot fi derivate presupoziții în legătură cu distanțele spațiale și temporale care pot susține o relație cauzală. Problema cauzelor aparente. Introducerea legilor cauzale din regularități empirice poate duce adesea la imaginarea de cauze false, aparente. Relația clasă socială-natalitate (Stinchkomb, 1968). Analizele întreprinse în SUA au scos

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
relație clară de covariație între clasa socială și natalitate. Clasele sociale mai sărace prezintă o natalitate semnificativ mai ridicată decât clasele mai bogate. Putem, pe această bază, să considerăm clasa socială o cauză a natalității? Stinchkomb argumentează că o asemenea presupoziție, care adesea a fost făcută, este falsă. În realitate, nu clasa socială, ci mediul urban/rural de proveniență este cauza care se ascunde în spatele clasei sociale. Controlândmediul de proveniență, clasa socială nu mai apare asociată cu variații ale natalității. Ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
împrejurările de viață. Caracteristicile individuale sunt ele însele produse ale condițiilor sociale. Figura 1.1. Corelație între două fenomene decalate în timp, care nu exprimă o relație cauzală Exemplele acestea scot în evidență o structură mai generală care poate produce presupoziții. O corelație ridicată între două fenomene nu reprezintă prin ea însăși o garanție a cauzalității. În realitate, cele două fenomene pot fi efecte independente ale aceleiași cauze. Există aici o lecție foarte importantă care trebuie reținută. Avertismentul lui David Hume

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
este o bună pază împotriva răcelii. Se presupunea că mirosul de amfetamină are o acțiune curativă (cauza). Empiric, corelația dintre cele două fenomene - purtarea punguliței și evitarea răcelii - era destul de clară. Ulterior s-a constatat că deși corelația era corectă, presupoziția asupra procesului cauzal era falsă. Amfetamina nu are nici o acțiune curativă. Prin mirosul său respingător însă ea ține oamenii la distanță, scăzând riscul contaminării. În ciuda analizelor psihanalitice s-a emis ipoteza conform căreia copiii din clasele avute au o imagine

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
imaginea de sine va fi mai bună. Într-adevăr, analizând variația practicilor educative în interiorul aceleiași clase (controlând așadar clasa socială), efectul dispare: practicile educative nu se mai corelează cu imaginea de sine. În ambele exemple s-a pornit de la o presupoziție falsă asupra cauzelor, precizându-se însă corect o corelație empirică. Analizele ulterioare au scos în evidență însă că explicația cauzală a regularității empirice este în realitate alta. Acest risc, de a fi corect din rațiuni false, evidențiază diferența dintre relațiile

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
o relație empirică oarecare să fie de regulă invariabilă în raport cu spațiul și timpul; aceeași pe continentul american și pe cel asiatic; aceeași în prezent, ca și acum 2000 de ani sau peste. Sociologul nu mai poate face automat o asemenea presupoziție. Stabilite cu mare migală, aici și acum, regularitățile empirice se pulverizează dacă trecem într-o altă societate sau dacă un parametru structural al perspectivei societății se modifică. Realitatea fizică este relativ omogenă. În contrast, realitatea socială are un caracter puternic

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
poate deveni o tendință evitabilă. Psihanaliza în varianta sa clasică freudiană acordă sexualității un rol central în explicarea întregii dinamici psihice. În mod special, bolile psihice se presupunea că-și au originea în traumatisme în sfera vieții sexuale. O asemenea presupoziție pare, pentru omul actual, destul de bizară. Este necesar însă să ne situăm în evaluarea psihanalizei și într-o perspectivă istorică. Societatea europeană de la începutul secolului, caracterizată prin numeroase restricții ale sexualității, oferă teoriei lui Freud un anumit suport empiric. Dacă

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
Y care îl produce în modconstant și, în consecință, ar putea să îi fie cauză. Formularea de ipoteze cauzale se realizează deci prin selectarea din fenomenele empirice care însoțesc fenomenul de explicat. O asemenea idee se fundează însă pe o presupoziție eronată: termenii relației cauzale, cauza și efectul, sunt dați în experiență înainte și independent de formularea ipotezelor cauzale. Problema este doar de a-i selecta dintre celelalte date ale experienței. În experiența noastră „naturală” sunt date fenomenele cauză și efect

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
percepută a vieții (-0,15). Simpla corelație ar putea însă să ne inducă în eroare. Dacă diferiții factori determinanți din lista cauzală ar fi independenți unul în raport cu ceilalți, atunci corelația simplă ar fi o măsură satisfăcătoare a determinării. Dar această presupoziție este arareori corectă. De regulă, factorii determinanți ai unui fenomen de explicat se influențează la rândul lor. Sunt interdependenți. În cazul invocat mai sus, există o corelație ridicată între venit și nivelul școlar (+0,47). Un nivel școlar ridicat este

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
cu variabilele cauzale abstracte. „Poziția geografică” a unei colectivități nu va fi inclusă într-o asemenea listă, pentru că nu ne putem imagina cum ar putea ea acționa asupra variabilelor cauzale abstracte și, prin intermediul acestora, asupra efectului. Putem face, de asemenea, presupoziții rezonabile asupra puterii cauzative a diferiților factori. Acum un secol, teoriile sociale erau tentate să acorde factorilor personali (educație, inteligență, caracter, moralitate) rolul cel mai mare în explicarea poziției sociale. Teoriile actuale acordă acestor factori o importanță minoră, factorii structurali

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
teoretice, dar nu sunt, cel mai adesea, o traducere exactă a lor. Și într-adevăr, multe analize ale capacității iau în considerare caracteristici variate ale contextului social, căutând să determine influența lor asupra fenomenului de explicat, fără a face însă presupoziții teoretice asupra mecanismelor cauzative. Variația satisfacției muncii este asociată, de exemplu, cu o mulțime de variabile de tip contextual ca: vârsta, sexul, nivelul școlar, profesia, nivelul ierarhic etc. O asemenea distincție apare cu claritate în cercetările empirice care utilizează variabilele

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
ca subsistem, cu propriile sale subsisteme, cu sistemele cu care se învecinează. Starea reală a unui sistem social nu poate fi deci integral dedusă din logica sa internă autonomă. Ea reprezintă rezultanta suprapunerii și interferenței dintre o mulțime de sisteme. Presupoziția autonomiei nu este însă eronată. Ea descrie o tendință reală. În lipsa unor factori perturbatori sau împotriva acestora, orice sistem va tinde să-și promoveze propria sa logică, crescându-și gradul de sistemicitate, de autonomie. Presupoziția autonomiei funcționale nu este deci

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
dintre o mulțime de sisteme. Presupoziția autonomiei nu este însă eronată. Ea descrie o tendință reală. În lipsa unor factori perturbatori sau împotriva acestora, orice sistem va tinde să-și promoveze propria sa logică, crescându-și gradul de sistemicitate, de autonomie. Presupoziția autonomiei funcționale nu este deci nerealistă. Ea face posibilă descrierea logicii interne a sistemului care există ca potențialitate. Totodată însă, trebuie să fim conștienți că analiza funcțională a dinamicii unui sistem trebuie completată cu analiza relațiilor dintre sisteme. Delimitarea sistemelor

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
a sistemului ca atare, fiind în fapt o consecință a acesteia. Și de aici și dificultatea majoră a analizei funcționale: propozițiile funcționale, care raportează diferitele fenomene sociale la cerințele funcționale, au un grad ridicat de indeterminare empirică, fiind mai mult presupoziții speculative, puțin sau deloc verificabile (Hempel, 1965). Este clar că această dificultate nu este principială. Pe baza cunoașterii sistemelor sociale, cerințele funcționale devin tot mai operaționale, mai ușor de identificat empiric. Acolo unde cunoașterea sistemului în cauză este avansată, ca

[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]