1,270 matches
-
-i spună lui taică-meu. Acesta mă cheamă la el și mă întreabă pe unde am umblat de la cinci până la șapte seara. Mă amenință că, dacă-l mint, bagă militărie în mine, mă duce și mă aduce de la școală. Mă pufnește râsul și râd ținându-mă cu mâinile de burtă. „N-ai nici o grijă, tată, nu umblu cu străini, nu sunt ca Anca. Am fost la prietena mea, e de familie bună, taică-său e prof la medicină. Uite, mi-a
Tovarășe de drum. Experiența feminină în comunism by Radu Pavel Gheo, Dan Lungu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2262_a_3587]
-
Don Șef, numai cu femei frumoase stați de vorbă, îi spun eu în glumă cînd rămînem singuri. Șeful, căruia toți îi spun Don Șef, m-a privit zîmbind, s-a uitat după doamna Teona, care intra în pavilionul administrativ, a pufnit într-un surîs trist, apoi mi-a zis: Tov Vlădeanu (niciodată nu zice subalternilor "măi", sau direct pe nume), un bătrîn ca mine are și-acasă... Lăsați, Don Șef! Dumneavoastră bătrîn?! rîd eu. Oricum, surîde Don Șef, nu tînăr ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
inginer Marinescu. Zice că în viața de toate zilele... deh... necăsătorit... Eu v-am spus așa, să știți, că-n fond era dreptul dumneavoastră să fiți consemnat ca fruntaș... La revedere! La revedere! îi zic. În drum spre birou mă pufnește rîsul: "Columbo". Ce să aibă Marinescu cu mine?! Astea-s urzeli ale celor care nu-l înghit pe Marinescu și vor să mă utilizeze ca masă de manevră. Ei, da' rușinos a mai devenit domnul: numai cu privirea în pămînt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Ce mai știi de-acasă? mă întreabă. Tata a vrut o pereche de cizme de cauciuc, numărul cel mai mare. I-am făcut un pachet. I-am pus vreo trei chile de brînză de burduf, vreo trei de halva. Mda, pufnește furios Ion, întunecîndu-se la față, probabil pentru că el nu a făcut încă așa ceva; dealtfel, nu țin minte să-l fi auzit spunînd că trimite ceva acasă, la ai lui, care n-o duc prea strălucit; niște venetici, de aiurea, care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
apleacă spre dosarul pe care mîinile ei, nervoase, încep să-l aranjeze mai bine, în timp ce obrazul i se înroșește puternic. Știți..., strînge din umeri, tovarășul Amariei ar vrea să vă primească, dar e foarte prins cu niște telefoane interurbane... Curios! pufnesc eu în rîs. Prin deschizătura ușii am văzut toate telefoanele la locul lor, pe măsuța de lîngă birou. Nu, nu dă el telefon, se precipită secretara. Așteaptă din clipă în clipă să fie sunat... Dealtfel, în ultimele zile... e tare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Cristina! o îndemn eu, scoțînd din buzunar o monedă de 25 de bani, arătîndu-i-o. Madam Brîndușa are nevoie de-o declarație din partea ta că am fost obraznic, să mă poată bubui. Îi stau în gît. Mă mir că tu, Mihai, pufnește într-un surîs scurt Cristina, vorbești așa de urît despre Brîndușa, care n-a avut decît cuvinte de laudă despre tine... De la ea am aflat că te ocupi, în timpul liber, de literatură și, sinceră să fiu, m-am bucurat că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Doamna Cristina rămîne cu receptorul la ureche, privind aiurea, mușcîndu-și cînd buza de jos, cînd buza de sus. M-aș bucura să nu fie cum zici tu..., murmură ea într-un tîrziu. Ca să-mi puteți da palme, o completez eu, pufnind în rîs. Nu, Mihai... Ca să nu primesc eu o palmă, precizează ea pe un ton amar. Alo, da! Tovarășa Roman la telefon! se aude vocea Brîndușei în receptor. Doamna Cristina tresare, depărtează receptorul de la ureche și-l privește lung, mirîndu-se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
spune Cristina, privindu-mă în ochi. Într-o astfel de clipă, s-ar putea să-mi pară rău că m-am speriat de zgomotul de pe sală și te-am trimis să încui ușa... Strîng mai tare în palmă umărul lovit, pufnind în rîs: Ce-mi spui seamănă a provocare, Cristina... Dacă te iau de mînă și te duc înapoi, în cameră, ai să repeți? o întreb, apropiind-o de pieptul meu, pînă îi simt atingerea sînilor. Am să repet, Mihai, îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
remediere, să scriu după aceea vreo piesă ori vreun roman? Nu de alta, dar vreau să știu cine a fost cu ideea, ca să-l fac erou central. Și pozitiv dacă se poate. În locul dumneavoastră, n-aș fi așa bine dispus, pufnește furios Don Șef. Ascultă, spune el unui muncitor, care așteaptă lîngă intrare, cînd îi vezi pe ceilalți, le comunici că l-am găsit. Urcați în mașină, îmi arată Don Șef spre mașina lui, parcată în fața hotelului. Deschid portiera, urc în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
la combinat, de la recepția hotelului, să spun că nu-1 găsesc, cînd tovarășul Vlădeanu a ieșit din lift; venea de undeva din hotel, nu din restaurant. Sigur nu l-ați găsit în restaurant? întreabă Brîndușa. Sigur! confirmă Don Șef, iar Brîndușa pufnește scurt, surîzînd unui gînd care o face fericită o clipă. Cît privește cealaltă acuzație, încep eu, adresîndu-mă secretarului, puțin nedumerit de surîsul Brîndușei, vă rog să telefonați la hotel, camera 604, tovarășei inginere Cristina Dumitriu și s-o întrebați dacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Bine! Mai vedem noi! mi-o taie scurt Brîndușa, începînd să urce scările. Vedem, doamnă, sigur că vedem..., îi spun eu, privind surîzător spre picioarele ei, care i se văd destul de mult din poziția în care stau eu acum. Hm!... pufnește furioasă Brîndușa, făcînd un pas în lateral, depărtîndu-se de balustradă. Ești un necioplit, domnule fizician... Da, îi confirm grav. Sînt necioplit. În schimb, arăt eu cu privirea spre ea, stăpînindu-mă să nu sar peste balustradă și s-o iau în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de ciocanul care a lovit în marmura asta! Să-ți fie rușine! îmi șoptește Brîndușa. Nu mi-e și nici n-o să-mi fie. Eu n-am făcut niciodată ceva atît de urît, pentru care să-mi fie rușine. Brîndușa pufnește furioasă și urcă spre palierul de la etajul întîi, urmată îndeaproape de Tamara. Eu mă întorc și-mi continuu drumul spre ieșire. Ce naiba ai făcut, dom'le?! îl aud pe Don Șef strigîndu-mi cînd mă ajunge din urmă. Cînd dracu' ți-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
văd în ea "madona pura"... Scuzați, domnilor! Nu-mi place să fiu rezerva nimănui... Bine, Dinule, la atît se reduce dragostea pentru tine?! mă mir eu dezgustat. La "atît" se reduce în capul... altora, surîde el. Adică în capul nostru! pufnește provocator Vlad. Măi Dinule, eu tot îți boțesc mutra într-o zi! Dinu se uită calm la Vlad, îl măsoară cu privirea și strînge din umeri un fel de "fă cum vrei". Vlad ar vrea să mai spună ceva, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
vrea să-i mai zic ceva, dar mă răzgîndesc. Iau hîrtia și-o rup în cîteva bucăți, pe care le las să cadă în gura de scurgere a apei de la picioarele mele. Brîndușa privește cum declarația Tamarei cade în canal, pufnește într-un rîs scurt, apoi întoarce privirea spre Vlad, care se uită la noi indiferent. Mergem, Vlade? îl întreabă cu vocea calmă, plină de feminitate. Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi spune Vlad. Cum mă duci: în portbagaj, sau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
luat șuba de șantier între umeri, peste cămașă, a băgat picioarele în ghete și a ieșit în grabă, să mă ajungă. În lift, stăm amîndoi cu ochii plecați, cu teama în suflet că privirile noastre s-ar putea întîlni. Eu pufnesc din cînd în cînd într-un rîs trist, aproape amar, în timp ce Ion oftează. Stăm față în față, continuînd să ne ocolim privirile. Așa-mi trebuie, lua-m-ar dracu'! izbucnește Ion în plîns, așezîndu-se cu fundul pe trepte, lăsîndu-și fața
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
oftează iarăși prelung. Crezi tu că, dacă eu aș găsi aici, acasă, o altă atmosferă... Dar așa... Ce să fac? Să te încui în camera ta, să-ți dai palme și să te culci. Ion stă cu privirea plecată și pufnește trist din cînd în cînd, strîngîndu-și genunchii în palme: Hm!... Să-mi dau palme... Mda, poate că-i mai bine așa, decît să iau cîmpii, cum îmi vine uneori. Am visat atît de mult de la viață și... Singur mi-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
a invitat la o cafea și surîde: Scuză-mă !... Am zis că stau puțin, pînă fierbe apa... Se ridică precipitată și merge lîngă masa de la capătul canapelei, pe care stă o plită electrică. Se uită în ibricul de pe plită și pufnește în rîs: Săraca apă, de cînd s-a evaporat! Toarnă două cești cu apă în ibric, ferindu-se să n-o atingă vreunul din stropii care sar la atingerea apei de metalul încins. Ia loc, vecine, îmi arată către unul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
tolănită comod sub soarele mangaliot, savurând dulcea căldură de toamnă care părea că mi dă viață. Draga mea, ce hiat oribil este separarea! Ce bine ai găsit cuvântul: singurătatea. Da, asta este. Îi aud pe cei doi copii, în sufragerie, pufnind în râs în surdină, și sunt singură; e o singurătate enervantă pe care ceilalți o tulbură și o sporesc cu prezența lor; și la școală sunt singură; mă îndrept spre condică, îmi scriu numele ca și cum literele ar fi strigăte de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
film, derulam secvența înapoi. Alteori derulam cu încetinitorul și puneam stop-cadru ca să-mi intre și mai bine în cap cum omoară Roger Moore anaconda aia. Adineauri a trecut prin spatele meu, și-a aruncat privirea peste ultima frază și a pufnit cu dispreț : Na, că prostia asta o uitasem ! Roger Moore omoară o anacondă... Pe bune, ascultă și tu puțin : ROGER MOORE OMOARĂ O ANACONDĂ. E posibil ceva mai ridicol ? . în cartea sa, Febra stadioanelor, care este cronica unei psihoze centrate
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
coloana, o pereche ciudată o lungancă tânără și frumoasă la braț cu un Statu-Palmă Barbă Cot, bătrân și sfrijit erau nici mai mult nici mai puțin decât marele Birlic și noua lui tovarășă de viață, straniul perechii făcându-ne să pufnim în râs, deși nu era momentul. Eram cazați la căminul Grozăvești, serveam masa la cantina studențească într-un spațiu "rezervat" și cu meniu de "5 stele". Colegi de curs îmi erau cadre didactice de la catedrele de științe sociale din București
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
În timp ce memoria mea ezita o clipă În pragul ultimei strofe, pentru care fuseseră Încercate atâtea cuvinte de deschidere Încât cel ales În cele din urmă era acum oarecum mascat de un păienjeniș de intrări false, am auzit-o pe mama pufnind. M-am oprit imediat din recitat și mi-am ridicat privirea spre ea. Zâmbea fericită printre lacrimile ce-i picurau pe față. „Ce minunat este, ce frumos!“ spuse ea și, cu un zâmbet tot mai tandru, Îmi Întinse o oglinjoară
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
purta gulerul sufocant al uniformei școlărițelor din Rusia. Ori de câte ori făcea o remarcă nostimă sau rostea cu un glas de clopoțel o mostră din vastul ei bagaj de poezie minoră, avea un fel al ei, cuceritor, de a-și dilata nările, pufnind amuzată. Totuși nu știam niciodată cu precizie când era serioasă și când nu. Râsul ei generos și unduitor, vorbirea rapidă, r-ul rostogolit și foarte uvular, strălucirea umedă, tandră a pleoapelor inferioare - Într-adevăr toate trăsăturile ei mă fascinau și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și blajin, un adevărat tată pentru nepotul Ștefan. Ce spui? face Ștefan pe miratul, deși prea bine știe. Chiar așa a spus Slăvitul? De barbă? întreabă și își mângâie obrazul, cu un zâmbet șăgalnic. Regret: barba-rade... de musteață, poate... Boierii pufnesc în râs, o dată cu bubuitul pușcilor pe metereze. De nu era "Ghiaurul ista spurcat", nu știu, zău, dracu' ne lua, mărturisește Duma, fiul lui Vlaicu și văr bun cu Ștefan, un tânăr pârcălab, iscusit sol și cavaler de nădejde al Măriei sale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Soarta, Destinul sunt eu!" De aceea suntem și răspunzători: "Eu am ales! Eu am greșit! Eu răspund! Eu plătesc!" Fiule, îl sfătuiește Daniil, resemnat, părintește, te răzvrătești împotriva Cerului... Îți vinzi "Veșnicia"! Nu te temi că te bate Dumnezeu? Ștefan pufnește pe nas: M-a și bătut. Că mult îmi pasă mie de "Veșnicie"! Am vândut-o! De mult am vândut-o... Vorbești cu păcat, de te răzvrătești împotriva ei. Totdeauna Soarta ți-a fost prielnică, amintește-ți de Podul Înalt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Aici a fost greșeala mea! Vrei să știi cine-i, cu adevărat, Ștefan cel Mare?! spune Daniil cu o credință neclintită. Îți spun eu! Și-o spun mulți! "E un domn prea mare pentru o țară atât de mică!" Ștefan pufnește în râs: Plimbă ursul, Sihastre! Îți spun eu: "Domnul e prea mic pentru visele lui prea mari"! ...Sunt desfrunzit, Sihastre, mărturisește el încetișor după un timp de tăcere. Vei înmuguri! spune Daniil cu credință. Au nu știi că după iarnă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]