1,509 matches
-
să admită faptul că nu putea recunoaște nici una din constelații. Ca toate celelalte lucruri, de cînd Începuse războiului, și cerul se schimbase. Deși nu stăteau nemișcate, avioanele japoneze erau singurele puncte fixe, un al doilea zodiac deasupra pămîntului distrus. 18 Rătăcitori — La dreapta... la dreapta... nu... vreau să spun, la stînga! Jim se aplecă prin geamul pasagerului cabinei și strigă la șofer, pe cînd camionul Înainta spre puntea de lemn a podului de pontoane. Trupele japoneze de pionieri construiseră această trecere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
orez furați. Recunoscînd că adevăratul conducător al acestui grup de bandiți era căpitanul Soong, el Încerca să i se facă folositor chinezului. Dar căpitanul Soong nu voia ca Jim să-i facă servicii. Războiul Îi schimbase pe chinezi - sătenii, culi rătăcitori și soldați pierduți ai regimului marionetă, se uitau la europeni Într-un fel pe care Jim nu-l văzuse niciodată Înainte de război, de parcă nici n-ar exista, deși britanicii i-au ajutat pe americani să-i Înfrîngă pe japonezi. Camioanele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2010_a_3335]
-
absenței celui mort, al apartenenței acestuia la un altundeva, la o lume de dincolo care rămâne esențialmente diferită. Semn deopotrivă al prezenței efective și al alterității, al diferenței, aflat la răscrucea vizibilului cu invizibilul, el asociază intim piatra și umbra rătăcitoare, marcând prin stela funerară sau prin statuie posibila materializare a insesizabilului psyche. Aparținând sferei eidolon-ului în aceeași măsură ca și imaginea visată, fantoma și apariția supranaturală, colossos-ul ține, în Grecia arhaică, de acea „categorie psihologică a dublului”, definită, după Vernant
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
singurele care vor descrie fantoma în materialitatea ei, purtând o strălucitoare armură de aur și venind să ceară cumplitul tribut datorat mormântului său. Astfel, prezente în spusele celor vii sub formă de imagine visată sau de orbitoare apariție efectivă, umbra rătăcitoare și atotștiutoare a lui Polidoros se întâlnește cu fantoma însetată de răzbunare a lui Ahile: amândouă prevestesc moartea. Jertfirea Polixenei, în primul rând, așa încât trupurile celor doi copii, Polidoros și Polixene, vor fi reunite prin moarte, după cum tot reunite, tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
a lui Sofocle, un Oedip care nu este, desigur, o fantomă ce se întoarce, dar care are, în pragul morții, toate atributele unui eidolon ambivalent: erinie, dar și daimon, funest și protector totodată. Oedip, orbul cel veșnic pe drumuri, figură rătăcitoare cu ochii stinși, cu orbitele goale, căutându-și mereu un loc unde să se statornicească, se oprește la marginea unei păduri, se așază pe o piatră necioplită, pe o stâncă neatinsă de mâna omului și care aparține zeițelor terorii (phobos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
deja o fantomă, un eidolon: nu mai este decât umbra lui însuși, atât în sensul de umbră a celui ce a fost odinioară, cât și într-un sens mai profund. Corul bătrânilor nu se înșală atunci când vorbește despre această ființă rătăcitoare ce nu a respectat interdicția de a pătrunde în pădurea rezervată doar femeilor invincibile „al căror nume nu-l rostește nimeni fără să tremure de groază” și pe lângă care Oedip trece mut, fără să le arunce o privire. Eumenidele, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să fie marcat ca atare printr-o stelă funerară, un pin sau un râu, veritabile puncte de sprijin în invocațiile adresate fantomei. Mai trebuie și ca în zona aceasta de frontieră dintre trecut și prezent să se întâlnească două umbre rătăcitoare: cea a unui mort (shite) și cea a unui om viu (waki). În spațiul teatrului no, un spațiu-lizieră, un spațiu-graniță între două lumi, simbolizat deseori de malul unei ape curgătoare sau de un munte, waki este singurul care vede, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și a morții își pierde aici dimensiunea fabuloasă, ca și cum funcția ky:gen-ului ar fi aceea de a cultiva îndoiala ca remediu și de a o contrapune forței miracolului. Spațiile marginale și întâlnirea ființelor rătăcitoaretc " Spațiile marginale și întâlnirea ființelor rătăcitoare" În teatrul no însă, „miracolul” își păstrează întreaga sa putere. Iar waki e singurul om căruia îi este îngăduit să vadă fantoma. Numai el poate fi martorul acestei „minuni” a întrupării unui duh, numai pentru el cel întors dintre morți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fără un acoperiș deasupra capului și fără un locaș statornic”, care ar putea spune, precum waki din Nonomiya: „Mă număr printre cei ce fug de lume și umblă pe unde îi poartă pașii”, ca un ecou al vorbelor lui shite: „Rătăcitoarea-mi umbră vine și se duce pe cărările vieții și ale morții...”. Întâlnirea celor doi se petrece cel mai adesea pe o câmpie ori pe un țărm pustiu, „departe de așezările oamenilor, acolo unde nu le e tovarăș decât luna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cărările vieții și ale morții...”. Întâlnirea celor doi se petrece cel mai adesea pe o câmpie ori pe un țărm pustiu, „departe de așezările oamenilor, acolo unde nu le e tovarăș decât luna”, cum se spune în Matsukaze. Două existențe rătăcitoare se întâlnesc astfel la „hotarul părelnic dintre viață și moarte”. Căci shite se preumblă și el prin aceste spații intermediare. Și el este un soi de „luntraș”, o făptură a tărâmurilor mărginașe și un mijlocitor al trecerii, întocmai ca și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
e nici fantomă, nici zeu, nici demon), simpla coprezență a lui shite și waki reprezintă, în fond, întâlnirea dintre două făpturi ce nu mai țin, nici una, nici cealaltă, de lumea adevărată, de viața lumească. În Hachinoki, bunăoară, waki, un călugăr rătăcitor care nu-și are nicăieri sălașul, se întâlnește cu shite, locuitorul singuratic al unei cocioabe mizere, torturat de amintirea timpurilor de demult, când își avea și el locul lui în lume („pe vremea când eram și eu în rândul oamenilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
soi de fantomă - ușor ridicolă, desigur, dar în care ceva din acest trecut revine la viață, ceva ce el visează să retrăiască, fie și doar în imaginație? În numeroase piese no „din lumea reală”, shite, deși nu e o fantomă rătăcitoare, continuă să rămână o ființă a zonelor-limită. În Take no yuki (Zăpada așternută pe bambuși), de exemplu, el incarnează o femeie vie, dar care, despărțită de copilul ei, trăiește experiența singurătății unui exilat la marginea lumii, o singurătate ce trimite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o siluetă fantomatică pe care cu greu o mai poți distinge, o umbră obsedată de imaginea fiului mort, imagine tulbure, încețoșată de brumă și de păienjenișul lacrimilor. Oare, în delirul ei, femeia nu este și ea un fel de fantomă rătăcitoare, pornită pe urmele altei fantome? Ca și cum am avea de-a face aici cu un dublu raport al nebuniei și al delirului cu fantoma: nebunia, ea însăși populată de năluciri, de vedenii, îl face pe cel ce delirează să devină, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
uitată importanța - pentru o estetică a apariției - a acestor puteri ale vocii, una care este deopotrivă poezie și muzică. Vocea și muzica anunță ivirea fantomelor ce vor căpăta o formă, un trup. Dacă, cel mai adesea, waki este un călugăr rătăcitor, se mai întâmplă uneori și ca el să fie un poet pribeag. Prin acest waki-poet, poezia aliată cu muzica (mijloc de intrare în contact cu divinul sau cu fantomele) se vor afla permanent în centrul unei piese no. Cu ajutorul lor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
dintre Puck și Oberon ce precede momentul când, la ivirea zorilor, spiritele se retrag. Puck se arată îngrijorat: Să ne grăbim! Ai nopții iuți balauri Sfîșie norii-n zbor; chiar adineauri Ai dimineții soli luciră-n zare; Strigoii, biete oști rătăcitoare, Fugiră-n gropi, iar tristele năluci Înmormântate-n valuri, la răscruci, În patul lor cu viermi se-ascund pe rând, Să nu-i găsească ziua pe pământ. În tainițele negre se-ascund iarăși; S-au prins cu noaptea crâncenă tovarăși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
privirea ațintită asupra unei fantome, privirea înamorată poate declanșa starea de nebunie. Și nu întâmplător, Shakespeare plasează toate aceste scene de violență în mijlocul unei păduri, știut fiind că pădurea e și un spațiu al strigoilor: prin ea trec noaptea fantome rătăcitoare, în drumul lor spre cimitirul unde trebuie să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Îndrăgostiții, ca și nebunii - ni se va spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au năluciri, vedenii (shaping fantaisies), în miezul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
cărei nume înseamnă „lup” (se zice despre ea că, în timpul nopții, se preschimbă într-un strigoi cu înfățișare de lup, într-un soi de vârcolac, devenind astfel o întruchipare a spațiului sălbatic, a alterității, a metamorfozei). Uimitoare figură de magiciană rătăcitoare, cu priviri aspre și pătrunzătoare și care, printr-un ritual al cercului săvârșit de trei ori la rând în sunetele muzicii, atrage șobolanii spre mare, spre pieire, spre odihna cea veșnică din întunecatele adâncuri. Pe vremuri atrăsese astfel bărbații. Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care i-a acaparat ființa și îi dirijează viața. În Strigoii, Ibsen dezvoltă aceeași temă a eșecului în lupta cu fantomele: tema puterii strivitoare a morților asupra celor vii și a repetării destinelor. De data aceasta, întoarcerea acasă a fiului rătăcitor este cea care funcționează ca o apariție efectivă a fantomei tatălui mort. Fiul a devenit și va rămâne pentru totdeauna prizonierul răposatului său părinte. Asemănarea celor doi, pecetea grea a eredității, identitatea drumului lor în viață sunt aici revelatoarele prezenței
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
am rămas ca golită pe dinăuntru, golită de suflet, și așa mi-am pierdut viața, Arnold”. Lumea continuă să-i spună „țicnita”, „femeia în alb”, „femeia cu chipul livid”, construind astfel în jurul ei imaginea unei moarte vii, a unei fantome rătăcitoare, ilustrare a unei alterități în care experiența nebuniei se împletește cu aceea a morții. Or, tocmai această „femeie cu chipul livid” posedă, după propria mărturisire a sculptorului, cheia creativității lui, secretul viziunilor sale artistice. Să nu uităm că ei îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mare”, el întruchipează omul dornic să scape de povara trecutului, de amintiri, dar și omul pe care cei întâlniți în cale îl fac „să-și descopere și să-și recunoască înrudirea cu muritorii de rând, cu oamenii obișnuiți”. Aidoma fantomei rătăcitoare, și el este o făptură a interstițiului, și el rătăcește într-un spațiu incert, în care desprinderea totală de viață nu s-a produs încă, dar nu s-ar putea spune nici că viața continuă. Un spațiu inseparabil de jocurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
într-o realitate, are deodată dinaintea ochilor „imaginea vie și luminoasă de care pare a se agăța cu disperare” a ceea ce ar fi putut să devină: un personaj cu o identitate clară. Un personaj adevărat, și nu o umbră veșnic rătăcitoare. Prin intermediul acestor ficțiuni ce-și caută neobosite întruparea și pe cel ce le-ar putea da viață, Pirandello operează, așadar, dedublarea acelei lumi intermediare, tranzitorii, care este prin definiție lumea teatrului. Dar și a fantomelor. Nefericitele creaturi cărora nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
condamnat să piară”. Teatrul durabil nu poate fi, așadar, conceput în afara sufletului. Memoria și cunoașterea se află, pentru el, în psyche-ul individului. Craig refuză, de la bun început, să identifice „sufletul” cu textul dramatic, respingând schema potrivit căreia sufletul acesta, spectru rătăcitor, s-ar afla mai întâi în text și ar dobândi apoi un înveliș material, un corp, grație actorului, luminii, decorurilor etc. Cum să ne explicăm acest refuz al amintitei scheme (actor = întrupare a fantomelor textului, schemă pe care, așa cum am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
întorc. O să-l aud vorbind ciudat, ca pe cineva venit dintr-o altă lume, o să-l văd apărând brusc în fața mea, în toată goliciunea lui, ca scăpat dintre morți. Va înainta spre mine cu chipul unui transfigurat, al unui veșnic rătăcitor, asemenea unui străin care s-a depărtat și s-a despărțit pentru totdeauna de semenii lui, care trăiește într-o atmosferă rarefiată, încărcată doar de zgomotul miilor de cuvinte ce se întretaie într-o secundă, rostite de o gură necunoscută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
65 II Scena teatrului no, răscruce a memoriilor și a aparițiilor Shite sau spațiul intermediar 75 Scena teatrului no, răspântie a trei memorii 78 Ky:gen sau credința în fantome și posibila ei deriziune 80 Spațiile marginale și întâlnirea ființelor rătăcitoare 83 De la experiența morții la experiența nebuniei 87 Indeterminabilul visului și al apariției efective 92 Locuri și obiecte cu valoare mnemonică: importanța costumului 100 Actorul-dansator, avatar al colossos-ului: o estetică a privirii și a vocii 104 Pinul, emblemă a locului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
imperii de a înșfăca teritorii. Își căută punga cu tutunul preferat și își umplu ciubucul. Și Armenia fusese luată, smulsă, înghițită, împărțită, încorporată în diverse state, regate sau imperii. Armenia ajunsese doar un nume purtat în suflet de toți armenii rătăcitori prin lume. Arcul de pod izolat în apele din jur se înnegrea pe măsură ce lumina soarelui scădea. Și prințul trase câteva fumuri lungi, fără să-și dezlipească privirile de acel arc. Chiar dacă nu se născuse în Armenia, chiar dacă nu fusese alungat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]