KorAP: Find »[drukola/base=reînvia & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...82 >

2,032 matches

Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

impas. A. I. Zăinescu este un poet nostalgic și cu cât înaintăm în volume este tot mai nostalgic și mai obosit 1: Toată noaptea scoicile vin să moară pe țărm/ Marea atunci se întoarce pe partea cealaltă.". "În volumul "Grădinile ascunse" reînvie melancolia dezrădăcinatului și retrăirea nostalgică a obsesivului gest culegerea de struguri: "Vița de vie și-a scuturat frunza pe cer, deasă și n-a găsit pe nimeni acasă". Din când în când versurile ne trimit la solemnitatea tristă a invocaților

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
a poeților. Interesantă este evoluția de la poezia rimată și încadrată în strofe și rime, la versul alb (în perioada 1944-1947 și în cea de după 1960) ca apoi, în ultimii ani, să se revină la unii dintre poeți, la tiparele fixe. Reînvie în epocă,balada și poema(liricizate), parabola, satira, bocetul, cântecul-romanță, doina. Ne este tot mai clar faptul că ineditul creațiilor stă în unghiul de percepție estetic, în plasticitatea imaginilor, în asociația și disociația imprevizibilă, fie că poemul este parabolă, este

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
pe stradă și sunt chipuri câteodată reale,/ ca și cum ai privi poze, oprindu-te sub felinar,/ și-apoi mergi mai departe ținându-le-n mâini/ și nu le mai distingi chipul". ("La aniversare"). În 1970 publică volumul "Poezii", în care îl reînvie pe mopete în douăsprezece sonete. Sunt reluate și personajele v înnopteanu, marele prieten Vasile K., în scopul de-a le folosi ca pretexte ale stărilor psihice prin care trece mopete: indiferența, tristețea, refuzul existenței, neliniștea, apăsarea, false examene de conștiință

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Vânt" al lui Al. Philippide: "hau, hau! cunoaște-te pe tine însuți ce câine/ albastru scânteind în coroana mea sfântă/ se bucură și face salturi mortale pe plaje celebre/ că nu e scăpare de-acum pentru nimeni." Sau iată-l reînviind și însingurările mari ale lui Bacovia: "... eu nu-mi aduc aminte de nimeni/ în seara aceasta de toamnă...". Cu "Imnurile pentru amurg", Dan Laurențiu se desprinde de modele. Poemele de dragoste, scrise fără punctuație, curg ca o muzică psalmică, rezultat

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
într-o formulă voit prozaică), încât tot ce ne spune despre iubire, durere, stări nevrotice bacoviene coboară balanța spre cotidian și spre o permanentă putere de a o lua de la capăt ("în rest e o zi de luni"). P. Stoica reînvie o lume de mult apusă: orașe mici, târguri, cu existența lor banală, într-o melancolie duioasă, nu întotdeauna fără emoție: "Să știi, la noapte va ninge:/ prea îmi vorbești de ger,/ de vulpile din copilărie." Uneori, poezia este înglodată într-

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Uneori, poezia este înglodată într-un limbaj prozaic: "Era o zi de vară,/ când menta colorează în verde lumina,/ iar ei erau cu toții veseli,/ erau puțin înroșiți de vin și de emoție." A scris și balade moderne în care îl reînvie pe Coșbuc, minimalizând fastul și dimensiunea pe care acesta i-o dăduse nunții." Alaiul iese din curtea bisericii/ invitații calcă în vesel tact/ din cer cresc tufe de raze cu aripi de înger". Florin Mugur scrie versuri ocazionale, cheamă legenda

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sau a crea deschideri noi simbolurilor întruchipate de personaje. În rare clipe de "Răgaz" scrie și poezie cu adevărat 4. Dim. Rachici 5 ne plimbă de la versul declarativ al poeziei ocazionale la poezia în care cuvintele onomatopeice încearcă să-l reînvie pe Ion Barbu. "Cu aceste încercări de poezie ludică suntem, după Al. Piru, departe de modelul avut în vedere"6 Aurel Rău, în ciuda faptului că la unul din congresele scriitorilor a criticat lipsa de originalitate a poeziei (a pus cap

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de spirit a poetului, lumea de obiecte se plasticizează și esențializează prin imaginea cercului: "și numai cercului îi este dat/ să sară din el însuși în afară/ și asemeni lui nici eu nu pot/ decât să cresc egal." Gr. Hagiu reînvie mitul morților, al strămoșilor, reînvie muncile agricole la modul livresc, ca un om care n-a participat efectiv la cosit: "Și mai departe, miriștea de lan cosit/ și grâul de sămânță/ în camera cea mare adunat". Sentimentul iubirii pierdute și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de obiecte se plasticizează și esențializează prin imaginea cercului: "și numai cercului îi este dat/ să sară din el însuși în afară/ și asemeni lui nici eu nu pot/ decât să cresc egal." Gr. Hagiu reînvie mitul morților, al strămoșilor, reînvie muncile agricole la modul livresc, ca un om care n-a participat efectiv la cosit: "Și mai departe, miriștea de lan cosit/ și grâul de sămânță/ în camera cea mare adunat". Sentimentul iubirii pierdute și un întreg univers supus nunții

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
un înecat cu ochii deschiși/ Pe un râu în care pătrunsesem din greșeală/ atras de irișii albi și nedeciși". Universul cuprins în celelalte volume 2 se raportează la mitologia cotidianului ("Cu liniștea tăcerii", "Plajă", "Castel în alb", "Menire de țară"), reînvie casa părintească, orașul, strada, dragostea, cu o notă elegiacă, legată de trecerea timpului. Versul alb, nu lipsit de muzică interioară, notează impresii ("Calm de noiembrie"). Intuim luciditatea și o ușoară amorfizare, odată cu transpunerea într-un comentariu în care se implică

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
la Alecsandri și la Tudor Arghezi ("Belșug"): La umbra nucului de lângă drum/ și umbra fuge speriată,/ Numai copacul șade înverzit/ Că nu poate s-alerge și el,/ Dar ciocanul și coasa rămân de oțel/ și cosașii de piatră." Ileana Mălăncioiu reînvie universul și muzica versului lui George Coșbuc și scrie poezie cu fine observații. "Gerul se oprește și le-ngheață botul,/ Întunericul e neclintit,/ Parc-a mers și timpul după roata morii/ Și la miezul nopții s-a oprit." Ca la

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cu o lume ce construiește noi structuri sociale și la cei care rămân să aspire la acest viitor, în cadrul vechilor structuri; gesturile și mesajele lor profetice închizând în ele schimbările ce vor veni. Un exemplu elocvent este Pablo Neruda ce reînvie în odele lui, clocotul adânc și răscolitor al maselor și își cântă prietenul de odinioară căzut în război"1. De asemenea, Federico Garcia Lorca, simbol al "conștiinței intelectuale angajate", cum îl numește Dan Grigorescu, își dedică opera în ton melodic

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
transformările calitative produse în bazele economice. Astfel, descoperim preocuparea pentru istorie, pentru straturile mereu regeneratoare ale experiențelor colective ce au modificat sensibilitățile poetice trecute prin grele încercări. Generația 1960-1975 se angajează într-o adevărată dezbatere a evenimentului cu cititorul. Poeții reînvie copilăria trăită în focul războiului. Evenimentul va căpăta dimensiuni apocaliptice sub pana lui N. Stănescu, C. Baltag, Ion Horea, N. Labiș, Al. Jebeleanu, Anghel Dumbrăveanu, D. Rachici etc. Continuarea încă în lume a războaielor a revitalizat un întreg val poetic

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
trimite la L. Blaga: Ce liniște-i aici de aceea poate/ Când sărut iarba aud șoapte/ Venind de demult/ Aceste păduri care se întorc din iarnă cântând/ Leagănă-n arbori întreaga mea viață." În 1961 apare volumul "Versuri", în care reînvie câteva cicluri mai vechi. "Amintiri din munții Bihariei" evocă în tablouri halucinante figura lui Bălcescu și a lui Iancu: "A pătruns prin frunze-n fapt de noapte/ Ca o lance albastră, un fior/ Moții răsculați cu seculare/ Răzbunări prin codri-acum

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
urmărește gesturile în oglindă, reproducându-ne un întreg conținut sufletesc frământat, ros de neliniști. Cu trei ani înainte, în 1956, Nicolae Labiș publicase volumul "Primele iubiri", în care sublinia că facerea poeziei impune migală și transparență. În acest volum, el reînvie istoria, aureolând prezentul: Se vaită stejarii românești/ Peste Dumbrava roșie-i furtună/ Se-nalță-n cer văpăile șerpești,/ Bufniri de trunchiuri prăbușite sună,/ Și tremurând, și plâns, de după norii/ Se-arată îngrozit un colț de lună." Un adevărat infern dantesc

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
fremătătoare." Alături de Iancu apare Horia, în "Gorunul lui Horia", poem mai puțin realizat. Poetul este descriptiv, nu emoționează, evocarea rămâne exterioară: "Să spui durerea veacurilor toată/ Prin ramul, singur, ce mai cântă-n frunză". Aurel Rău, în aceeași perioadă (1961), reînvie mitul dacilor, al sciților, într-un univers contemplativ și paseist. În "Regii Sciției", viziunea este extatică și ne vorbește de rezistența noastră prin timp, chiar dacă viscolul cade din nord: "răscolind pământul și aprinzând zăpada/ și umplând de vuiet casele noastre

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și cele nouă poeme, deși se vor moderne în construcție și în expresie, nu reușesc să se impună: "Am vrut să nu mai fim/ Iată-ne. Suntem/ și am găsit pentru suntem/ cele șase litere necesare". Mitul lui Ștefan este reînviat în poemul "Mutarea în lup", care pe aloc uri este un fel de "Mioriță" modernă: "Loc sfânt loc străvechi/ piatră căzută din lună,/ pentru că în loc de inimă/ Ștefan cel Mare, Domnul/ Ținea de ibovnică/ Un inel și un miel/ și un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ale unul pământ însorit, fecund, cu ierburi până la burta cailor, cum ar spune Ioan Alexandru, cu misterul începuturilor, cu durerea trecutului. Ion Gheorghe publică (în 1960) "Căile pământului", plătind un tribut proletcultismului specific generației și perioadei, dar în același timp reînviind universul tradiționalist. Într-un fel, poetul cântă pământul, la care adaugă ideea pietrelor de hotar, satul, sentimentul dezrădăcinării, dar și al înrădăcinării, originea țărănească, sentimentul iubirii (ușor coșbucian), realizează portrete, peisaje, într-un folclor dur, bolovănos, care ne trimite la

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
iubirile în cântec, după cum însuși mărturisește în poemul "Cel dintâi flăcău": "În întreaga noastră seminție/ am fost cel dintâi flăcău statornicit/ pe o iubire fără semeție/ care-n cântece s-a tălmăcit!"/. În 1968, publică volumul " Vine iarba", în care reînvie imaginea lumii sale țărănești. În "Scrisoare neexpediată" descoperim sentimentul dezrădăcinatului aflat în căutarea unui sol prielnic, pentru că întoarcerea acasă ar însemna înfrângerea. Poetul reia o tematică proprie poeziei interbelice, acumulează motive folclorice frecvente în poezia tradiționalistă a perioadei: motivul șarpelui

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
decât spiritual căutările lui, pentru că estetic transformările multiple de limbă, mituri, legende nu se topesc într-o unitate, ci rămân vizibile schimbările, substituirile, rezultat al unei conștiințe poetice simple, nerafinate de trecerea prin marea poezie. Intenția poetului a fost să reînvie folclorul, tradiția, dar ceea ce lipsește poemelor sale este misterul. Contribuția poetului rămâne exterioară; talentul, atât cât este, nu constituie o facultate pusă în slujba cunoașterii, ci un instrument de acțiune externă, exercitat asupra aglomerării haotice de motive. Se pare că

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Pentru descoperirea sensurilor și a esenței, poetul preamărește căderea în cuvinte; cert este că ochiul vede un întreg univers de umbră și lumină, reprezentat prin cuvinte care au abstractizat lumea, de aceea ca și în primul poem din "Necuvintele", poetul reînvie trecerea la ipostaza blagiană: "-Eii, ce vezi? spune-ne, spune-ne!/ -Văd cuvinte/ -Spune-le, spune-le!/ (Eu tac sub ciocârlii ca și înainte)/ Vine mutu la mine, mă-ntreabă:/ -Ce?/ -Ceapă!/ Ce?/ -Cecsina!". Ce aduce nou Nichita Stănescu, în arta

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cercul sunt, ca și tristețea, o limită. În ciclul "Aleph la puterea aleph", poetul dă universului structură de aleph. Aleph este prima literă a alfabetului ebraic, este primul cardinal infinit. Aleph este ochiul triunghiular al lui Dumnezeu, și cu el reînvie drama neputinței de a atinge divinul. Se reia într-o altă formulă problematica elegiilor. Situându-se în punctul Aleph, poetul are revelația întregului: "ca și cum sensul ar fi însuși întregul". Și lată-l, ca un adevărat psalmist, îndoindu-se de posibilitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
protecția utilității,/ Uneltele lor vor spânzura la streșini,/ Tăiem taurii generației noastre". În câteva balade poetul este tentat să răspundă unei trăiri existențiale intense. "Lacrima lui Damocles" reprezintă frământările spirituale, însemnând mai mult decât sabia ce-i amenință existența. Poetul reînvie ideea lui Panait Cerna: omul e dator să se călească în contact cu loviturile vieții: "Să învățăm să plângem/ Altfel pierim de lacrimi,/ Altfel cădem în golul orb/ și mai murim odată din neîndemânare, ca și la cel dintâi potop

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ființelor alese: Am auzit infernul, fiți pregătiți,/ la întoarcere/ se va mai auzi odată/ ca o redeșteptare a unui stejar/ ce a căzut odată/ și acum se adună de peste tot,/ din toate obiectele în care a fost transformat." "Repetabila povară" reînvie în parte probleme existente și în volumele anterioare îmbogățind registrul liric printr-o mai accentuată pondere civică, dar comunicând și o anumită nostalgie, un profund sentiment al iubirii ajuns ca în "Mirabila sămânță" la amiază, la maturitate. Dacă "Smulgerea din

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
ca "Pâinea unanimă", care cere echilibru și justiție, poetul vorbește în sens withmanian despre oameni, pământ și cer, așa cum va vorbi la modul patetic despre simțul onoarei și al datoriei. Republicarea "Cânticelor țigănești", balade și romanțe în stilul folclorului suburban, reînvie balcanismul în poezie. "Laudele" și "Tristele" sunt meditații asupra alcătuirii lumii, asupra tainei și a echilibrului existenței. Un univers solar cuprinde "Laudele" închinate fructelor ce ascund în ele tainele lumii. De-altfel, poetul este obsedat de misterul creației la nivelul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]