5,099 matches
-
verbul copulativ este numit operator copulativ în structura unei variante de predicat (semantico-sintactico-enunțiative) complex (Ion este /devine / rămâne important., Munca este/ înseamnă / se cheamă efort.) (vol.II, p255) sau centru verbal copulativ care cere o complinire obligatorie - numele predicativ , funcție sintactică autonomă. (Idem, p.263) Este de netăgăduit că verbul copulativ este purtătorul indicilor de predicație în structuri precum : "Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă. "(Eminescu), dar predicația implică două componente semantice: semnificația gramaticală și semnificația
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
semică+real), ceea ce determină incompatibilitatea lui cu relația de sinonimie cu verbul a exista: În țara asta toți sunt politicieni. (verb copulativ) În țara asta nu sunt (există) politicieni. (verb predicativ) Verbul copulativ a fi asigură desfășurarea predicației ca auxiliar sintactic în exprimarea unor categorii gramaticale: timpul și modul, persoana și numărul, inerente predicației, pe care, însă, numele (substantiv, adjectiv etc.), centrul semantic al enunțului, nu le poate exprima: Codrul este verde. a fost verde. va fi din nou verde. Verbul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de aspect și de mod într-adevăr verbe semiauxiliare și, ca atare nepredicative, dar și verbe modale predicative - imposibilitatea de a delimita „ componentele structurale”, când e de preferat „ soluția ansamblului” (Copiii trebuiau să plece., Copiii erau să cadă.), „stabilirea funcțiilor sintactice ale componentelor subordonate” nu este posibilă ( Casa stă să cadă., El trage să moară.). (Idem, p.260) Rămânând în perspectiva propusă, nu-i greu de observat că nu există nici o deosebire între a putea, de exemplu, și a începe (Pot
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
valoarea lor predicativă, și valoare nepredicativă, de semiauxiliare, atunci când se produc mutații importante în planul lor semantic și în morfologia lor. Poziția autorilor capitolului Predicatul, din vol. II al G.A. (ediția 1963): „Preferăm să analizăm în aceste construcții funcțiunea sintactică a fiecăruia din elementele lor componente: verb predicat + complement (completivă) direct(ă), în cazul celor mai multe, verb predicat + subiect (subiectivă) în cazul lui a trebui (+ conjunctiv sau infinitiv) etc. (p. 98), ar conduce la anularea unor distincții existente în mod obiectiv
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
mai gros. Verbele semiauxiliare 9 constituie o categorie intermediară între verbele auxiliare (morfeme ale unor moduri și timpuri compuse) și verbele predicative. Intră în structura predicatului dar, de fapt, nu ca auxiliare ale predicației, ci ca instrumente ale unei categorii sintactice mai largi, mai cuprinzătoare, însoțitoare a predicației - modalitatea, a unei alte categorii, mai puțin definită în limba română, aspectul, sau ale timpului (mai exact, ale relației temporale de posterioritate). Semiauxiliarele sunt verbe cerute de verbul-predicat, în funcție de intențiile vorbitorului în procesul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
constituie în marcă a posibilității numai într-un context suficient de larg. „Trebuie să cânte pe undeva, de n-a venit la noi...” Prin urmare, în timp ce auxiliarele își realizează funcția morfologică în interiorul unei sintagme verbale, semiauxiliarele își realizează funcția numai sintactic și numai în enunțuri sintactice îndeajuns de lărgite, de multe ori superioare unității sintactice de bază - propoziția. Pe de altă parte, auxiliarele intră în sintagme predicative cu teme verbale (cu tema participiului: am cântat; cu tema infinitivului: voi cânta etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai într-un context suficient de larg. „Trebuie să cânte pe undeva, de n-a venit la noi...” Prin urmare, în timp ce auxiliarele își realizează funcția morfologică în interiorul unei sintagme verbale, semiauxiliarele își realizează funcția numai sintactic și numai în enunțuri sintactice îndeajuns de lărgite, de multe ori superioare unității sintactice de bază - propoziția. Pe de altă parte, auxiliarele intră în sintagme predicative cu teme verbale (cu tema participiului: am cântat; cu tema infinitivului: voi cânta etc.), semiauxiliarele preced forme verbale morfologice
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cânte pe undeva, de n-a venit la noi...” Prin urmare, în timp ce auxiliarele își realizează funcția morfologică în interiorul unei sintagme verbale, semiauxiliarele își realizează funcția numai sintactic și numai în enunțuri sintactice îndeajuns de lărgite, de multe ori superioare unității sintactice de bază - propoziția. Pe de altă parte, auxiliarele intră în sintagme predicative cu teme verbale (cu tema participiului: am cântat; cu tema infinitivului: voi cânta etc.), semiauxiliarele preced forme verbale morfologice deja constituite (conjunctiv: „Trebuie să fie bolnav...”; prezumtiv: „Trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin păstrarea unui sens lexical (nu cel obișnuit, ci unul derivat). Se îndepărtează de verbele predicative prin pierderea autonomiei acestui sens. Semiauxiliarele nu sunt o categorie de verbe speciale ci o grupă de verbe întrebuințate în mod special, în condiții sintactice particulare. Se apropie, în acest sens, de verbele copulative (mai exact, de verbele devenite, în anumite condiții, copulative). Se îndepărtează de ele prin aceea că nu sunt cerute de un element neverbal (nume, pronume) pentru a realiza funcția predicației; semiauxiliarele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
trebui situează sintagma verbală într-un punct nedefinit între certitudine și incertitudine: „Obraznicul ăsta trebuie să fie ticălosul de frate-meu.” (I.L. Caragiale) Apropierea de un pol sau de celălalt de pe axa certitudine-incertitudine depinde de desfășurarea semantică a întregului context sintactic: „A venit nebunul!... Trebuie să fi venit, că am auzit trântind ușile.” (D. Zamfirescu) În unele cazuri, parcă mai păstrând ceva din sensul său lexical ca verb predicativ, verbul a trebui îi servește vorbitorului pentru a-și manifesta încrederea în
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
fie aici în casă ascuns. Trebuie să-l găsim.” (I.L. Caragiale), mai rar, cu forma de imperfect (când sensul modal de certitudine este mai accentuat): „Când suna, știam că Ramses trebuia să fi murit.” (M. Eminescu) Din punct de vedere sintactic, semiauxiliarul a trebui se opune verbului predicativ, prin inaptitudinea sa de a realiza opoziția afirmativ-negativ; o construcție precum „Nu trebuie să fie bolnav” nu este posibilă decât în cazul valorii și funcției predicative a verbului a trebui, întrebuințat cu sensul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
nu plec. Sunt, însă, destul de frecvente sintagmele cu verbul principal la infinitiv; în structura acestora, pe de o parte, infinitivul verbului principal poate apărea fără prepoziția-morfem: Poți avea vreo 15 anișori..., pe de alta, elemente lingvistice aflate într-o relație sintactică directă cu infinitivul pot trece în fața semiauxiliarului: Îl poți ruga oricât, e tot degeaba. Când verbul principal se află la conjunctiv, întreaga sintagmă variază în funcție de număr și persoană, indiferent de forma temporală a semiauxiliarului: pot să mă rătăcesc, poți să
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ies pe ușă, sună telefonul. Raportul de simultaneitate este, în astfel de sintagme, de cele mai multe ori însoțit de o nuanță aspectuală; acțiunea este imperfectivă. Verbe personale - verbe impersonaletc "Verbe personale - verbe impersonale" Din cea de-a doua perspectivă, a relației sintactice fundamentale, relația de interdependență predicat subiect, prin care verbul guvernează câmpul semantico-sintactic central, care reprezintă (sau poate reprezenta) nucleul predicațional al enunțului, se disting două clase de verbe, din care fac parte atât verbe predicative cât și verbe nepredicative • verbe
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de sosire: rezultatul acțiunii etc. Prima limită (originea, cauza, punctul de plecare) a (al) procesualității introduce în conținutul semantic al verbului o componentă specifică, dezvoltată în interiorul categoriei gramaticale de persoană, care condiționează și sintaxa sa, în primul rând în interiorul relației sintactice subiect predicat. Situată în perspectiva semantico-sintactică descrisă de raportul dintre procesualitatea verbală și originea acestuia, opoziția personal-impersonal implică două direcții, interdependente, dar care se relevă una la nivel morfologic (sau morfo-sintactic), cealaltă la nivel sintactic, reflectând: - reacția verbului față de categoria
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în primul rând în interiorul relației sintactice subiect predicat. Situată în perspectiva semantico-sintactică descrisă de raportul dintre procesualitatea verbală și originea acestuia, opoziția personal-impersonal implică două direcții, interdependente, dar care se relevă una la nivel morfologic (sau morfo-sintactic), cealaltă la nivel sintactic, reflectând: - reacția verbului față de categoria gramaticală a persoanei, comportamentul său (în planul formei și în cel al conținutului), din punctul de vedere al opoziției interne, specifice acestei categorii gramaticale; - capacitatea (strâns legată de necesitate) sau incapacitatea verbului de a intra
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
relației în funcție de compatibilitatea/incompatibilitatea cu natura subiectului, modalitatea de satisfacere a relației subiect predicat. Verbe personale Sunt personale verbele care se arată indiferente la natura „cauzei” acțiunii pe care o exprimă; ele au doar nevoie de exprimarea lingvistică, mai exact, sintactică a acestei „cauze” care, în structura propoziției, ia forma subiectului, activ sau pasiv. Ele admit un subiect gramatical, pentru că le este necesar din motive semantice. Posibilitatea selectării, din inventarul limbii, a unui element care să funcționeze ca subiect gramatical este
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoanele I și a II-a, expresie (în interiorul categoriei gramaticale a persoanei) a protagoniștilor actului de comunicare. Verbele unipersonale se realizează, în comunicarea curentă, numai prin persoana a III-a, întrucât planul lor semantic este incompatibil cu intrarea în relație sintactică de interdependență cu un nume (pronume) caracterizat semantic prin trăsătura + uman: Dunărea izvorăște din munții Pădurea Neagră. Câinele a lătrat a treia oară. Sunt verbe unipersonale, verbele caracterizate semantic: • prin trăsătura +animat, - uman: a cotcodăci, a mieuna, a lătra etc.
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
dativ. Incapabile să realizeze opoziția de persoană la nivelul structurii lor morfologice, dar având nevoie, dacă nu chiar de manifestarea acestei opoziții, de realizarea referirii la persoană - ca expresie a protagoniștilor comunicării lingvistice -, verbele din sintagmă impun dezvoltarea unei relații sintactice care să însoțească „relația” subiect-predicat dintre verbul a fi și termenul nominal, inclusă în structura însăși a expresiei: mi-e dor/ți-e dor, mi-e frică, mi-e teamă etc. Prin dativul pronumelui se distinge între expresiile verbale denumind
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
subiect gramatical. Se cuprind aici verbe sinsemantice, verbe care ar rămâne insuficiente și ar lăsa mesajul incomplet - la nivel semantico-sintactic -, dacă nu ar dezvolta relații cu un subiect gramatical. Se opun verbelor personale, în primul rând, prin natura și situația sintactică a acestui subiect. În funcție de natura subiectului și de modalitatea de realizare a relației subiect-predicat, aceste verbe se diferențiază în mai multe tipuri: • verbe care admit deopotrivă un subiect interior propoziției, totdeauna de persoana a III-a, sau o propoziție-subiect: a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
subiectul se exprimă prin pronume (substantiv + adjectiv pronominal) cu sens neutru: Aceasta nu importă. Acest lucru nu importă. Verbe tranzitive - verbe intranzitivetc "Verbe tranzitive - verbe intranzitive" Din cea de-a treia perspectivă din care se definește poziția verbului în structura sintactică a unui enunț, perspectiva relațiilor sintactice prin care verbul guvernează un câmp semantico-sintactic, care asigură funcționarea enunțului ca unitate de comunicare finită, verbele se disting în funcție de o trăsătură lexico-gramaticală, componentă a planului lor semantic: tranzitivitatea. Gramatica Academiei (și gramaticile curente
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adjectiv pronominal) cu sens neutru: Aceasta nu importă. Acest lucru nu importă. Verbe tranzitive - verbe intranzitivetc "Verbe tranzitive - verbe intranzitive" Din cea de-a treia perspectivă din care se definește poziția verbului în structura sintactică a unui enunț, perspectiva relațiilor sintactice prin care verbul guvernează un câmp semantico-sintactic, care asigură funcționarea enunțului ca unitate de comunicare finită, verbele se disting în funcție de o trăsătură lexico-gramaticală, componentă a planului lor semantic: tranzitivitatea. Gramatica Academiei (și gramaticile curente) interpretează tranzitivitatea verbelor din perspectivă sintactică
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sintactice prin care verbul guvernează un câmp semantico-sintactic, care asigură funcționarea enunțului ca unitate de comunicare finită, verbele se disting în funcție de o trăsătură lexico-gramaticală, componentă a planului lor semantic: tranzitivitatea. Gramatica Academiei (și gramaticile curente) interpretează tranzitivitatea verbelor din perspectivă sintactică; se disting două categorii de verbe, în funcție de capacitatea lor de a primi complement direct; sunt tranzitive verbele care pot primi complement direct: „Purtăm fără lacrimi / O boală în strune.” (L. Blaga); sunt intranzitive verbele care nu admit complement direct: „Și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Spre soare apune.” (L. Blaga) Atât conceptul de tranzitivitate, cât și raportul dintre tranzitivitate, planul semantic al verbului și structura enunțului (în planul expresiei și în plan semantic) impun o interpretare mai complexă, cu luarea în atenție atât a dimensiunii sintactice, cât și a dimensiunii semantice în organizarea și funcționarea textului lingvistic. Având punct de plecare (cauză, origine) cel mai adesea în exterior, într-un subiect (sintactic sau numai semantic), semantica verbului își caută o limită externă, un punct de sosire
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
plan semantic) impun o interpretare mai complexă, cu luarea în atenție atât a dimensiunii sintactice, cât și a dimensiunii semantice în organizarea și funcționarea textului lingvistic. Având punct de plecare (cauză, origine) cel mai adesea în exterior, într-un subiect (sintactic sau numai semantic), semantica verbului își caută o limită externă, un punct de sosire, prin care se fixează și care totodată determină semantica și sintaxa enunțului în funcție de prezența acestei trăsături lexico-gramaticale; tranzitivitatea este o componentă semantică permanentă a verbului (realizată
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
un punct de sosire, prin care se fixează și care totodată determină semantica și sintaxa enunțului în funcție de prezența acestei trăsături lexico-gramaticale; tranzitivitatea este o componentă semantică permanentă a verbului (realizată pozitiv sau realizată negativ), preexistentă înscrierii acestuia într-un context sintactic, dar îi condiționează verbului și îi orientează poziția și rolul în desfășurarea relațiilor și în dezvoltarea funcțiilor sintactice. Principiile necesar și suficient pe care se întemeiază funcția de comunicare și cunoaștere a limbii determină și condiționează în primul rând din
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]