KorAP: Find »[drukola/base=taică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...49 50 51 ...139 >

3,451 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177

la telefon și credea că toate lucrurile sunt pe un făgaș bun. Carmen era ca o bancă secretoasă. Strângea cu precauție fiecare bănuț trimis de el acasă. Deși vorbeau la telefon aproape zilnic, Victoria suferea foarte tare de dorul lui taică-său, găsind-o uneori plângând cu mânuțile ei ca două pâinișoare albe în fața unei icoane, rugându-se în legea ei ca tăticuțul ei să vină sănătos acasă. De cele mai multe ori, Carlina refuza să vizualizeze imagini din viața acestei copile, puteau

Ultima zvâcnire by Ica Grasu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
locui cu mine cum am stabilit. Vei merge la școală aici în capitală. Nu trebuie să plângi! Ai să devii o fetiță urâtă și o să râdă și ciorile de tine. În acel moment, Victoria se lipi stâns de pieptul lui taică-su și izbucni într-un adevărat torent de lacrimi. Părul i se zburlise ca la un drăcușor năzdrăvan și extrem de frumos. - Tată, te rog să nu fii rău cu mine! - De unde ai scos asta? Am crezut că tata are o

Ultima zvâcnire by Ica Grasu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
Așa a trebuit să fie și gata. - Nu prea am ce să îți spun. Majoritatea lucrurilor le știi de la copii. Mai nou ar fi că aș vrea să îmi lansez o carte. - Să nu-mi spui că îl moștenești pe taică-tu? Lui îi plăcea să compună poezii. Mă uimești, am rămas fără glas. Chiar vorbești serios!? - De ce? Nu credeai că sunt în stare? Dar nu cunosc pe nimeni care să mă ajute. Aș vrea să o lansez aici în Moldova

Ultima zvâcnire by Ica Grasu (2012) [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

biserică întru veșnica lor pomenire. Și-apoi, se va așterne uitarea... "Dumnezeu să-i ierte!" Vădanelor când le spui, își înăbușă gura cu basmaua, nu te cred, nu vor, nu pot să creadă... Pruncii se tot uită în susul drumului și taica nu mai vine... Dar răniții, ciungii rămășiță de om ce gem prin bolnițele mânăstirilor? Dar vitejii care au luptat bine, care nu și-au precupețit viața, ca Moldova să fie o țară liberă? Tăcere... Lungă tăcere... Boierii stau cu capetele

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mucosul acesta?! se stropșește Alexandru. Nu vezi?! E topit după tine! Ce vorbești? Suntem buni prieteni... Am auzit că-i bastardul lui Vodă. Și ce dacă? E... e un băiat drăguț... și... și-i un viteaz. Calcă pe urmele lui taică-su. Să-și șteargă întâi mucii, spune el cu răutate. Și ... și cum îți spuneam, Mangopul e un tărâm... Voichița ciupește o coardă cu vibrație acută. Pe tărâmul acela n-oi merge nicicând, principe... Cine-s eu? O biată fată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
le-a venit de hac! strigă Voichița îmbujorată până-n lobii urechilor. Mulți au simțit pe spinarea lor ascuțișul săbiei Măriei sale! Și turcii! Și lehii! Și tătarii! Și ungurii! Și, urmează ea încetișor, cu vocea frântă, și... și chiar muntenii lui taica. Că toți au strâmbat din nas: "Oaste de opincari", ridică ea din nou glasul. Da' numai ce și-a slobozit Măria sa "opincarii" în luptă, că le-a înghețat zâmbetul pe buze și li s-a pleoștit musteața! Că Ștefan... continuă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
rog!... O să-l rog... Dar, știu eu? clatină din cap a îndoială. Sunteți prinse de război: soața și fiica lui Radu cel Frumos, vrăjmașul de moarte al lui Ștefan. De ce l-a alungat din tronul Țării Românești?! izbucnește furios Alexandru. Taica e acum un biet pribeag prin Transilvania, își șterge Voichița o lacrimă strivită în colțul pleoapei. Se zice c-ar fi bolnav. Ce rău poate să-i mai facă Marelui Ștefan Vodă? Maria pune mâinile pe creștetul Voichiței cu blândețe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
am strigat eu. Nu știu dacă m-a auzit, dar mi-a zâmbit, semn că înțelesese... Apoi, mi-a făcut semn să plec, să-l las să moară singur. Am ieșit plângând în hohote. Nu mai plânsesem de la moartea lui taica... El m-a învățat să lupt, continuă Ștefan, cu altă voce, după o tăcere. Lui îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi. N-a trecut un an și Vlad a ajuns Domn în Țara Românească, iar eu, cu ajutorul lui, Domn

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
urechilor. Clipește cu genele prelungi ce-i adumbresc ochii de cicoare, dându-le un aer de mister, îndulcit de gropițele din obraz. Te-am văzut, călărești pe deșălate, ca un tatar. Voichița, îmbujorată, cu ochi strălucitori, tremurând, zice cu mândrie: Taica m-a-nvățat. E un călăreț neîntrecut. În Poiana Zânelor, erau florile precum un covor. Și chiar sunt zâne, acolo, în poiană? face a se minuna Ștefan. Sunt! Da' nu s-arată decât în miez de noapte cu lună plină

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Era cald, cosașii țârâiau, apa clipocea, mă chema... Arunc tot de pe mine și... huștiuluc în apă. Și m-am bălăcit, ciripește ea cu bucuria bălăcelii în glas. Dumnezeule! Ce-am pierdut! se căinează Ștefan. Și chiar ști să înoți? Ohooo! Taica m-a-nvățat. Era... e un înotător neîntrecut. Și Dunărea o trecea înot. Știu, la turci, spune Ștefan prompt, neîndurător. Voichița, rănită, pleacă ochii și tace. Adică... adică, pe celălalt mal și înapoi, desigur, o drege el. Voichița îl iartă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
bate, Că m-a băgat în păcate, Bat-o Doamne, arz-o focu', Că m-a ... că m-a..." Na... c-am uitat! Descânte-mă tu mai departe. Știi să descânți? Ohoo! Știu o grămadă, chicotește Voichița. Te-a învățat taica? o înțeapă Ștefan. Nu mai descânt! se bosumflă Voichița. Te rog!... Bine!... Voichița se reculege câteva clipe, cade într-un fel de iluminare, apoi începe încetișor, cântat, psalmodiat: "Prichindei, mititei, Spiriduși sprintenei, Căutați-l, Cercetați-l! Și de l-ați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Ce anume? întreabă Ștefan. Acu doi ani și mai bine. Era într-o miercuri... Fulguia... Clopotele Bucureștiului băteau să se spargă, amestecându-se cu bubuitul pușcilor ce băteau Cetatea Dâmboviței... Aaa... Atunci? Țara Românească înfrântă era sub călcâiul "Moldoveanului cumplit". Taica, scăpase... Prin fugă la turci! Mi-a scăpat printre degete... Noi eu și maica am rămas în Cetate, dobândă... ..."Balaurului fioros", râde Ștefan amintindu-și. ...Împreună cu maica, stăteam strâns îmbrățișate, tremuram, plângeam și ne așteptam moartea... Atunci, lovită cu piciorul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Aici, îi pipăie Voichița fruntea, se mai simte urma... M-ai privit în ochi... Îți amintești ce mi-ai spus? Nu, nu-mi amintesc. Ai spus: "Măi, măi! De unde ai furat ochii aiștea albaștri ca cerul, fătuco? De la frumosul de taica, desigur... Păcat de el, frumos, viteaz și... și vândut turcilor. Păcat! Împreună, am fi făcut lucruri mari la Dunăre! Împreună!"... Chiar așa ai spus! Și ce-ți mai clănțăneau dințișorii de frică... De ură, nu de frică, protestează Voichița. Eram

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
scrisoare. Nu mă mai joc! E rândul tău să te faci Mahomed! intră Olena, țipând, luptând cu o sabie de lemn, parând lovitura săbiei lui Petru. Olena-Elena e o fetiță de vreo zece ani, înăltuță, blondă, îmbrăcată cu contașul lui taica pe care îl târșește pe pământ; în cap cu un turban cu tui și sangeacuri desigur, captură de la Podul Înalt, ce-i cade mereu peste ochi. ...E rândul meu să mă fac Ștefan Vodă! strigă ea poruncitoare. Cum să fii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ruptă din Ștefan blond, cu ochi albaștri, de vreo opt ani, cu o chivără în cap, de fapt, un ceaun șterpelit de la bucătărie -, înarmat până-n dinți, luptă pe viață și pe moarte trăgând după el un dulău legat cu sfoară. Tăicuță! protestează Olena gata să izbucnească în lacrimi. E rându' lui... și nu vrea să se facă Mahomed! spune furioasă, își smulge turbanul și-l aruncă la picioarele lui Petru. Cum să fiu Mahomed?! declară cu demnitate regală, Petru. Eu sunt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
alta... Numai tu ești de vină! îl atacă Sora. Îi prea răsfeți! Își fac de cap! Sufletu' mi l-au scos! Copii, Sora, spune Ștefan cu îngăduință. Am ceva mai de preț?... Am biruit!! țipă Olena crăpând ușa. Te iubesc, tăicuță!! Minte!! scoate capul Petru. Eu am învins!! Eu te iubesc și mai mult!! Bucățică ruptă, zâmbește cu drag Sora. Cu cine să semene oare? Niște "Năzdrăvani". Îți amintești, Ștefan, câte năzbâtii făceai? spune Sora, îmblânzită, cu nostalgia unor amintiri. Doamne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nici el fără mine, glăsuiește Ștefan. Puntea suspinelor, precizează Țamblac. Avem nevoie unul de celălalt, ca aerul avem nevoie, rostește Ștefan. "Prieteșug?"... Și de ce n-ar fi? Părinții noștri se aveau ca frații. "Iancule, părinte al meu", așa-l chema taica Bogdan pe taică-su. În anii de pribegie la Hunedoara Mateiaș era un țânc toată ziulica era în spinarea mea; eu i-am pus dintâi sabia de lemn în mână; eram buni prieteni... Și-apoi, să nu uităm, cel mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mine, glăsuiește Ștefan. Puntea suspinelor, precizează Țamblac. Avem nevoie unul de celălalt, ca aerul avem nevoie, rostește Ștefan. "Prieteșug?"... Și de ce n-ar fi? Părinții noștri se aveau ca frații. "Iancule, părinte al meu", așa-l chema taica Bogdan pe taică-su. În anii de pribegie la Hunedoara Mateiaș era un țânc toată ziulica era în spinarea mea; eu i-am pus dintâi sabia de lemn în mână; eram buni prieteni... Și-apoi, să nu uităm, cel mai mare rege al

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de Nastasia, fiica cea mică a voievodului Alexandru. Voiam să mă întorc acoperit de laurii gloriei... La prima ciocnire, m-a lecuit un teuton cu o lovitură de spadă, de era s-o las pe Nastasia văduvă. Mi-a povestit taica toată mârșăvia. "Cei Trei Mari" regele Sigismund al Ungariei, craiul Poloniei Vladislav Jagello și Vitold al Lituaniei au încheiat la Lublau un tratat secret, în care au pus la cale ruperea Moldovei în două, "superextirpatione Valachiae", chipurile, de teama că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și dă un pas înapoi. Tu, Alexandre? murmură Ștefan stingherit, ridicându-se. Desigur, s-au uscat de mult florile pe morminte, îi reproșează el și Alexandru bolborosește ceva și pune capul în pământ. Uităm prea repede... Am făcut pomenire pentru taica, pentru maica... Și pe maica ta, pe Maruța, am pomenit-o. Alexandru își face cruce, sărută picioarele Mântuitorului. Ștefan deschide fereastra, privește în gol, răscolit încă de rugăciune și de amintirea celor ce s-au dus, ce stăruie în el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Parcă îl văd... A fost cumplit... Deși mă doare amintirea, o să-ți povestesc. Trebuie să știi și tu, spune Ștefan cu ochii închiși și ascultându-și gândurile ce se învălmășesc nebune. Văd... și acum îl văd, murmură înfiorat Capul lui taica rostogolindu-se printre blide și pocale... Și... și ochii lui albaștri, albaștrii lui ochi, căscați, mirați parcă de ce i se întâmplă... Țipătul ascuțit al miresei și acum îmi străpunge creierii... Și-i era frate! tună el cu glas aspru, acuzator

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
tăiat un tâlhar ce se prăvălise peste mine; iubitul meu unchi, Aron Petru, mă voia și pe mine "puiul de năpârcă". Am sărit de pe cerdac în șaua primului cal... M-au fugărit o noapte întreagă, dar mi-au pierdut urma. Taica făcuse din mine un călăreț neîntrecut. Când se crăpa de ziuă, calul a poticnit, s-a culcat cuminte în frunzele ruginite era toamnă târzie și l-a podidit sângele și pe gură și pe nări. Mă privea blând și ochii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
încet... I-am încolăcit grumazul, mi-am ascuns fața în coama lui și am izbucnit în hohote de plâns. Urlam, mă tăvăleam prin frunzele ce foșneau uscat... Aș fi vrut să mor acolo, odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat de-a răsunat pădurea: "Te voi răzbuna, tăicuță!! Jur!!" Am întors spatele soarelui ce răsărea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat de-a răsunat pădurea: "Te voi răzbuna, tăicuță!! Jur!!" Am întors spatele soarelui ce răsărea și am pornit spre Apus, mereu spre Apus... Am trecut munții. Și, două săptămâni mai apoi, odată cu prima zăpadă timpurie -, un mic cerșetor, bolnav, clănțănind de friguri, bătea la poarta Castelului Hunedoara... Cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pripășit prin Moldova, să-mi facă de petrecanie printr-o măiastră lovitură de pumnal pe la spate: "Napolitana". De nu eram mai iute de mână... Sărmanu' talian hodinește în pământ transilvan... Țipătul miresei la nunta însângerată de la Răuseni și ochii lui taica m-au urmărit ani și ani, continuă el după ce dă roată paraclisului, cu gândurile duse. Mă sculam nopțile lac de sudoare; vezi bine, duhul chinuit al lui taica nu-și afla odihna în mormânt. Plângeam înăbușit în pernă. S-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]