7,855 matches
-
mai, pentru că explozia de gaz, care le spulberase apartamentul și odată cu el părinții, avusese loc Într-un mai obișnuit, cald, prietenos, Încântător. Pierduse tot, din neglijența altora, și nimeni nu-l va putea despăgubi vreodată. Pentru că nu există Asigurări Împotriva uitării. Cartierul său, „Bosnia”, avea un nume straniu. Nu Încercase niciodată să afle de unde i se trage. Pentru el conta doar faptul că Îi crea iluzia Întoarcerii Într-un loc În care practic nu fusese niciodată. Cerul era senin. Urma o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Heidegger. Știa totul despre filosoful german, dar el Însuși nu amintea prin nimic de el. Ca și cum nimic din ce știa sau aflase În ani și ani de cercetări n-ar fi folosit decât redactării unui op imaginar deocamdată, destinat fatalmente uitării și, de aceea poate, mereu amânat. Privea lumea ca pe un paragraf din Sein und Zeit, luminat la intervale regulate de strălucirea mată a coniacului Milcov. La o masă din apropierea lui, s-a așezat un bărbat Însoțit de un copil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
putea ști cu precizie. Doar Gheretă Își aminti că și trupul domnului Ster plutise la fel În urmă cu mulți ani, tot aici. Dom' profesor, batem palma, zise Brândușă când socoti că ajunsese destul de sus pentru a nu fi dat uitării prea curând. Băiatu', cupa de șampanie! 6. Unul dintre cei trei chelneri scoase dintr-o cutie Îmbăcată În pluș vișiniu o cupă pentru șampanie pe care erau inscripționate literele I. B. mare, În culorile brândușei de toamnă. Un alt chelner
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Stăteam îngenuncheat deasupra maldărului ăla de obiecte ciudate și știam că ar fi trebuit probabil să le bag pe toate înapoi în cutie, iar cutia s-o pun în bucătărie, alături de toate celelalte lucruri și să încerc s-o dau uitării. Dacă obiectele ar fi fost mai obscure, poate că exact așa aș fi făcut. Dar n-am putut. Caiete și o casetă video? Era prea ușor. Nici măcar persoana ca un mecanism de ceasornic în care mă transformasem n-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
ceață, tavanul necunoscut de deasupra. După care mi-am adus aminte unde mă aflam. În dormitorul Primului Eric Sanderson. Mușchii mi se destinseră. Am încercat să prind visul, să-l cercetez puțin, dar dispăruse deja, se evaporase și căzuse pradă uitării ca atât de multe altele. Cât era ceasul? Lumina pe care o lăsasem aprinsă avea exact aceeași nuanță de galben ca înainte și ar fi putut fi oricât timp, secunde sau ore întregi după ce în sfârșit mă urcasem în pat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
de idei menite să motiveze mai adânc amplificarea relațiilor cu Germania. În mod deosebit, s-a urmărit ca reluarea lor în documente oficiale să ghideze constant și să consolideze o conduită adecvată în procesul realizării unității europene. Având în vedere "uitarea" pe parcurs a mesajului reunificării Germaniei în context european și, în general, îngustimea conceptuală a dezbaterii privind filozofia unității europene a urmărit să evidențieze, în esență, că: România, la fel ca toate celelalte națiuni europene, este legată, prin destinul său
[Corola-publishinghouse/Administrative/1547_a_2845]
-
moare cîinele. Și-i mai greu, are dreptate Magda U., să-ți moară cîinele decît un prieten. Să mă întorc la debutul meu? După răsturnarea din '89, se exersează Ars oblivionalis. Numai că Umberto Eco inventase într-o joacă "arta uitării". La noi, falsificarea biografiilor numai joacă nu este, ci "inginerie" lucrativă. Ne întrecem în a argumenta cine-a fost mai slab după '44, deși pe mulți nu i-a dat afară din casă curajul. Certăm iarăși anume cărți cu tăierea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
citează Magda U. din Le roman de la Rose. Eu scriu aromane. Și mă indispune verbul a dispune. Bărbatul medieval, cel căruia-i plăcea să pozeze în cavaler cuprins de dragoste aleasă, cavaler tandru și pur, nobil și dezinteresat pîn' la uitare de sine e, în fapt, cu gîndul la meretrix. "Mile très metrese aveam, nu le știu de nume", cum versuiește Cezar Ivănescu. Soția? Soția n-avea dreptul să facă niciodată chestii bărbătești. Plăcerea era monopolul lui. Uite cum te contrazice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
am descifrat-o, pe frunte. "Linia mea merge într-o direcție. Tu". Nu i-am ieșit în întîmpinare. Eram circumspectă, pîndeam intenția rea în toate. La prima personală, i-am întors spatele: "Ce-i asta, Rusalin? O piedică în calea uitării, ca-n albumele de elevi?" Am fost nedreaptă. Aș fi vrut să păstrez mi-a plăcut portretul de fetișcană din vremea cînd înotam în lac, așa cum aș fi înotat în cer. Cînd cerul era și el un lac albastru. Timpul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
pepită de aur în inimă. "Să faci dragoste cu mine și să te gîndești la mine, nu altundeva". Putea fi sigur că-mi era în ochi și-n minte. El era un lung prilej pentru durere, suferință de bună voie, uitare de sine. Sentimentul nu s-a risipit. A ajuns la vîrsta a treia. I-a supraviețuit lui Iordan optsprezece ani și mai bine. "Zic, dă semn de coridă vocea de-a doua, că era nesigur pe el Beethoven al tău
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
de la plăcintele cercetătoarei unu? Subnutritul cu pantaloni boțiți, de belfer și ciorapi cu urechi și-a luat un aer academic extenuat, de mare cărturar, rector de școală înaltă, particulară. Nu se mai ocupă de poetaci și de prozatorași lunecați în uitare. Îi predă pe clasici, are "opinii și atitudini literare", lanț de aur la gît, ca de bicicletă și costum Armani. Cum e și director și rector, glumăreții îi spun "domnul directori". Odată în scaun (vorbă de cronicar, de Neculce), a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
printr-un cordon infinit și visceral prin care curgea iubire. De multă vreme a uitat de sine și de celălalt el, a fost atât de ocupat și prins în această searbădă realitate, încât oglinzile îi rețineau tot mai rar chipul, uitarea de sine se instala tot mai mult, pe zi ce trece. Nu mai era timp pentru asta, numai era timp pentru nimic. Dorințelor lui cele mai aprinse și mai ascunse a încetat să le mai dea curs, cel mult dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
ca să fie lăsați în pace să-și reia poziția lor imbatabilă de apărare, în ghem. Dar eu am știut că ea se înșală. Știu că te-ai mai gândit la mine anii ăștia, chiar dacă m-ai dat de multă vreme uitării. Da, poate că m-am mai gândit, spune ea. Cred că m-am gândit intens la tine când l-am întâlnit pe Tularecito din "Pășunile Raiului". Atunci te-am recunoscut în copilul culcat în iarbă, cu dinții ascuțiți ca fierăstraiele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
ști, căci este mereu ceva care ne precipită visele și ne întoarce în ceea ce numim viață. Aș vrea, ca și altădată Nerval, "să revărs visul în lumea reală". Nu e nimic mai neliniștitor decât diminețile ce se sparg în deplina uitare și efasare a viselor de peste noapte, pe care le împingem conștiincios către acele zone adânci și obscure ale conștiinței și le ascundem de teama recunoașterii semnelor din viețile trăite peste noapte. Aparent, îmi plac visele în care pretind că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
-mi pot aminti toate visele de la marginea trezirii! Poate atunci mi-ar fi mai ușor să trăiesc; puse cap la cap, aș putea desluși cu ele semnificația trăirilor de peste noapte și asta mi-ar explica mai bine sensul rătăcirilor mele. Uitarea este o stare profundă a memoriei, spunea Borges; deci memoria viselor nu e complet pierdută! Ea se poate înscrie paradoxal în seria evenimentelor trăite, deci a memoriei diurne. (E posibil să trăiești ce ai visat, la fel cum visezi ce-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
într-o clipă. De multe ori, prins într-o stare de grație, deținătorul temporar al fericirii caută s-o prelungească, fără să înțeleagă că reținerea ei nu face decât s-o anuleze, s-o ucidă și s-o dea repede uitării. Fericirea iluminată, de care rareori avem parte, este cea care ne strivește, ne subțiază, ne ia suflul; este insuportabilă, cuprinzându-ne toată ființa, până la sufocare, ocazie în care apare acea reacție paradoxală de respingere. Conștiința imposibilității reiterării fericirii devine atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
adunate, dau formă fericirii și o prezervă în cele mai vii culori. Este o memorie ce dăinuie și recitirea ei ne conferă o palidă retrăire a actului fericirii... Există o zonă a creierului nostru atinsă de grația divină de care uitarea cu greu se poate atinge. Să slăvim acest spațiu tabu, să-l folosim la maximum de capacitate, de câte ori se ivește ocazia! Se pune întrebarea dacă acest spațiu poate crește și poate fi extins nelimitat. Actul fericirii trebuie finalizat aici, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1567_a_2865]
-
Altminteri, nu mă voi putea întoarce în cer. Vărui casa cu așteptare, obloji geamurile cu obloanele grele ale despărțirii și tăie ultimele trei găini (și un cocoș), pe care le oferi, gătite, săracilor de la Cimitirul "Sfântul Constantin". Stropi cu agheasmă uitarea ce avea să stăpânească în toată căsoaia de pe bulevardul Karl Marx 51. Dezlegă pe Rex, făcându-i vânt pe poartă și, cu gândul la balurile de la Versailles, adună în mijlocul camerei: rochia de fericire, masca de rigoare, pantofii de invidie, evantaiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
căror nume îmi scapă acum, ceea ce înseamnă că și Citadelele au lacune, șuvoiul dorințelor de a vă informa fiind mai gălăgios decât Cascada Niagara și mai luminos decât o supernovă, deturnează, uneori, flash-urile amintirilor spre găurile de vierme ale uitării. Cocoșul de tablă de pe acoperiș elimina prin vâjâielile lui spoturi informative pe site-ul www.karlmarx 51.ro din ambele oglinzi. Dar un seism, stârnit se pare de contradicțiile dintre formă și conținut, declanșă distrugerea întregului eșafodaj, iar bătrânul Fluviu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
făcut stângul, câte degajări, dreptul, când lovea cu furie controlată, precum Pele mingea tăblia ușii, în urma acestor picioare care plecau, fie timid, fie hotărât, cele tinere de ce, nu știa! în salturi de ciută, cele bătrâne ieșeau cu împăcare pe ușa uitării, altele înțepate, înțelept sau împiedicate, dar cel mai mult îi plăceau picioarele care plecau întrebând, împinse se pare din întrebare în întrebare apoi, picioare mirate, picioare nelămurite, unele tăcute, altele zornăitoare ca mărunțișul căzut pe asfalt și mărturisitoare, nemulțumite, lașe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
rezerva în ziua aceea alte întâmplări care nu includ ființa ce se depărtează cu viteză spre trecut, uitată deja de la prima curbă a trenului la orizont. Vreau amintiri ca să am ce să uit. Toate le strânse cu grijă. Chiar și uitarea. Dar așa cum stau săracă în camera mea, eu însămi sunt o amintire despre care vorbesc cărțile și bibelourile și tavanul și toate câte sunt, cu pisica, păpușa, culorile care-mi vorbesc în limba lor, praful așezat pe sub așternuturi îmi vorbește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
suport îți dă legitimitatea maternității permanente, pe tine cine te judecă, cum ai să dai socoteala după moarte? Eu nu mor, pentru că sunt Mamă totală, desăvârșită, împlinită ca Mamă. Atunci, mori! Și cea mai grea moarte pentru o Mamă e uitarea. Și-i reamintea existența măritându-se cu un alt bărbat. Era uitată într-o cușcă, Mioara amintindu-i mereu că e uitată prin orgiile expuse în fața ei, nepăsarea fiind arma eliminării definitive a conceptului de Mamă, a Mamei Postulat. Devenită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
de șapte dumnezeiri și ceva, de unde plecase. Înțelegi, Mitică, de ce gândeam așa, te vedeam lângă mine, Infinitul meu Iubit. Nu se poate ajunge în Rai decât anihilând răul și răul lumii e Mioara, pe care o voi arunca în paranteza uitării, să o roadă pamfletul acid, să o topească, Lavoisier va șterge din concluzia sa filosofică asupra materiei totul se transformă. Eu îl contrazic întru totul! Nimic nu se câștigă, totul se transformă în... nimic! Așa va trebui să fie Mioara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
nu se câștigă, totul se transformă în... nimic! Așa va trebui să fie Mioara. Se va dovedi că nimicul există, va fi forma sa materială. Dovadă filosofică, postulat, cuvânt magic, absolut. Existența lui îi va dovedi nonexistența sa. Aceasta e uitarea, închisoarea perfectă pentru Mioara. Dorința ei de a fi văzută, cunoscută, acest vedetism agresiv, dovedindu-i inconsistența iubirii. Habar nu are că ea, de fapt, nu există. Vrea să-și expună inexistența? Răspuns: N-are decât! Nu mai are mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
și îți oferă senzația nemuririi. Mama trebuia să își ducă până la capăt nemurirea de creator de destine. Aripile îi erau de ceară, ca ale legendarului Icar. Soarele dragostei din mine i le va topi și Mama se va prăbuși în uitare. Scârțâiau furcheții, șenilele rulau pe caldarâm, vâslele se mișcau ritmic, orașul era străbătut stradă cu stradă, Mioara Alimentară le imprima în memoria aparatului foto, chiar și geamătul Pământului vâslit. Pot spune, Mitică, spațiul avea putere de seducție. Dacă timp nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]