2,115 matches
-
lui agită macacii din copaci și îi făcu să se împrăștie și să scoată noi sunete tânguitoare. Hagar se uită la ceilalți. Cameramanul francez spuse: — Poate mai în liniște? Pentru toată lumea. Plimbă ursul, broscar nenorocit, spuse britanicul. — Ușor, amice. Un uriaș din echipa australiană se apropie și puse o mână spre englez, care repezi un croșeu spre bărbia acestuia. Australianul îi prinse mâna, i-o răsuci și îl împinse peste trepiedul lui. Trepiedul căzu, iar cameramanul se întinse peste el. Restul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
golf ieri, am tras de ceva. — Dar e bine să mai iei o pauză de la muncă. — Cât de adevărat, spuse Watson, cu zâmbetul lui faimos. Cât de adevărat. Capitolul 92 Brad Gordon urmă mulțimea care se înghesuia spre Mighty Kong, uriașul montagne rousse din Cedar Point, în Sandusky, Ohio. Vizita parcuri de distracții deja de câteva săptămâni. Acesta era cel mai mare și cel mai bun din America. Se simțea mai bine. Barba aproape că nu-l mai durea deloc. Singurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
sculpturi și CD-uri interactive, ciudate sau de-a dreptul scandaloase. Una dintre lucrări ieșea În evidență. Era New Yorkul meu de Zhang Huan. Înfățișa un culturist cu un costum din carne crudă, care părea formidabil, dar nu era. Acest uriaș era Îngenuncheat și nu se putea ridica decât dacă elibera un stol de porumbei. Kitty citi explicația de pe exponat - câteva cuvinte simple, fără nimic politic, care ofereau un comentariu suav despre o reînnoire metaforică. Aceeași lipsă de subiectivism apărea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
se plângea că nu putea suporta mirosul animalelor, din care pricină căuta mereu o altă casă în care să ne mutăm. În schimb, eu mă grăbeam să dau fuga la gardul care ne despărțea de platoul unde își așezase circul uriașul său cort și mă zgâiam printr-o spărtură, așteptând să fie scoși leii și tigrii la plimbare. Călcându-mi peste mândrie, m-am rugat de câteva ori să mă ducă într-o seară la spectacolul anunțat cu afișe mari. Tata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
părul puțin, lipit în lațe murdare și neatins de foarfecă, sau după barba lungă, încâlcită și pe jumătate albă, de la care îi venea poate porecla, dar nu-și pierduse nimic din vigoare. Îi domina pe toți cu statura lui de uriaș. Buza spintecată de o cicatrice urâtă îi dădea un aer aspru, sălbatec, în schimb o lumină interioară, cum există pe figurile misticilor naivi, îi îmblânzea trăsăturile. Pescarii îi recunoșteau în mod evident autoritatea cu toate că, fiind mut, nu putea porunci decât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Aci, și trebuie să spun că urechile pe care nu le mai am Îmi mai tremură și acum sub gluga jerpelită când mi-aduc aminte, fără veste, În Întunericul unui nou gang apărut În cale, se proțăpi În fața noastră un uriaș, o făptură oribilă, cenușie și fără expresie, cu trupul mătăhălos de culoare arămie, sprijinită Într-un baston noduros de lemn alb răsucit În spirale. Un miros puternic de santal emana din apariția aceea. Am Încercat un simțământ de groază de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Și Între timp Înregistrau știri, acumulau informații și le puneau... unde? Pe Abulafia, glumea Belbo. Dar Diotallevi, care Între timp se documentase pe cont propriu, zicea că nu era vorba de o glumă. Cu siguranță, iezuiții erau pe cale să construiască uriașul, puternicul calculator electronic care ar fi trebuit să tragă o concluzie din talmeș-balmeșul răbdător și centenar al tuturor crâmpeielor de adevăr și de minciună pe care ei le adunau. „Iezuiții“, zicea Diotallevi, „Înțeleseseră ceea ce nici bieții templieri de altădată, de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
acela, iar acum Îmi aminteam: era druidesa care alergase spre noi, gata să ne descopere, În poiană, În noaptea aceea. „Alex, Denys, aduceți prizonierul aici“. Vorbise pe un ton poruncitor, murmurul din naos părea să-i fie favorabil, cei doi uriași o ascultaseră, dând-o pe Lorenza În grija a doi Freaks Mignons, Agliè ținea mâinile Încleștate pe brațele jilțului și nu Îndrăznise să se opună. Madame Olcott făcuse un semn micilor ei monștri, și Între statuia lui Pascal și Obéissante
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
care ea acum Îi așeza pe cei trei. Toți trei cu pielea oacheșă, mici de statură, nervoși, cu ochii mari, albi. „Gemenii Fox, Îi cunoașteți bine, domnule conte. Theo, Leo, Geo, luați loc și pregătiți-vă.“ În acel moment reapărură uriașii din Avalon, ținându-l de brațe chiar pe Jacopo Belbo, care abia le ajungea celor doi până la umeri. Bietul meu prieten era pământiu, cu barba nerasă de multe zile, avea mâinile legate la spate și o cămașă descheiată la piept
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
clipi. Nu păru să se mire de adunarea aceea de hierofanți pe care-i vedea În fața lui, În ultimele zile se obișnuise probabil să se aștepte la orice. Nu se aștepta Însă să vadă Pendulul, nu În poziția aceea. Dar uriașii Îl târâră până În fața jilțului lui Agliè. Dinspre Pendul auzea acum numai freamătul ușor pe care acesta Îl făcea, Înfiorându-i spatele. Doar o clipă se Întoarse, și o văzu pe Lorenza. Fu cuprins de emoție, vru s-o cheme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
cu o durere aproape omenească. Dar Pierre, care urmărise ceea ce se petrecea stând tot timpul așezat În jilț, reluă controlul asupra situației. „Nu“, zise el, „nu există decât un mijloc. Le sacrifice humain! Prizonierul la mine!“ Magnetizați de energia lui, uriașii din Avalon Îl Înșfăcaseră pe Belbo, care urmărise prostit scena, și-l Împinseseră În fața lui Pierre. Acesta, cu agilitatea unui jongler, se ridicase, pusese jilțul pe masă și le Împinsese pe ambele În centrul corului, apoi apucase firul Pendulului În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
ambele În centrul corului, apoi apucase firul Pendulului În treacăt și oprise sfera, sărind Înapoi ca să evite contralovitura ei. A durat doar o clipă: ca și cum urmăreau acum un plan - și poate cât timp durase confuzia aceea, ajunseseră la un acord - uriașii săriseră pe podiumul acela, Îl ridicaseră pe Belbo În jilț și unul dintre ei Îi Înfășurase de două ori În jurul gâtului firul Pendulului, În timp ce al doilea ținea pe loc sfera suspendată, sprijinind-o apoi de marginea mesei. Bramanti se năpustise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
Saddai, Adonai, Jotchavah, Eieazereie! Michael, Gabriel, Raphael, Anael. Fluat Udor per spiritum Eloim! Maneat Terra per Adam Iot-Cavah! Per Samael Zebaoth et in nomine Eloim Gibor, veni Adramelech! Vade retro Lilith!“ Belbo rămase drept În jilț, cu frânghia de gât. Uriașii nu mai trebuiau să-l țină. Dacă ar fi făcut o singură mișcare falsă, ar fi căzut din poziția aceea instabilă, iar lațul i-ar fi strâns gâtul. „Imbecililor“, striga Agliè, „cum o să-l mai punem pe axul lui?“ El
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
aproape În hol, pe avortonii ce nu se mai interesau de nimic, dându-și coate și hlizindu-se, ca Annibale Cantalamessa și Pio Bo. Își Întoarse neliniștit privirea numai către Lorenza, ținută acum din nou de brațe de cei doi uriași, scuturată de niște tresăriri repezi. Lorenza Își recăpătase cunoștința. Plângea. Nu știu dacă Belbo s-a hotărât să nu dea, În fața ei, spectacolul fricii sau dacă hotărârea lui a fost mai degrabă singurul mod În care putea să dea greutate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
destul, le sacrifice humain, le sacrifice humain!“ „Da, să moară, noi tot o să găsim răspunsul“, striga tot atât de apucată Madame Olcott, revenită În scenă, și se năpustise spre Belbo. Aproape În același timp se mișcase și Lorenza. Se desprinse din strânsoarea uriașilor și se așezase În fața lui Belbo, la picioarele spânzurătorii, cu brațele desfăcute ca pentru a opri o invazie, strigând printre lacrimi: „Dar ce, sunteți nebuni cu toții, așa se procedează?“ Agliè, care tocmai se retrăgea, rămăsese o clipă interzis, apoi alergase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
dăduseră Întâlnire la ***, pentru a ține apoi drumul drept spre oraș. Ei așteptau un semnal de la Radio Londra, aveau să pornească atunci când și Milano ar fi fost gata pentru insurecție. Sosiseră și cei din formațiunile Garibaldi, comandați de Ras, un uriaș cu barbă neagră, foarte popular prin partea locului: erau Îmbrăcați cu niște uniforme doar de fantezie, care se deosebeau unele de altele, afară de eșarfe și de steaua de pe piept, amândouă roșii, și erau Înarmați la Întâmplare, care cu o pușcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
mai bine decît "poftă de sînge". Un lift special Îi duce la postul de observație de sub arcele butante ale clădirii. Wakefield stă sub coasta unui astfel de arc și Își ține răsuflarea. În jurul lor, zgîrie-norii orașului, ca o rasă de uriași, se Îndoaie sub vînt, fiecare o entitate care pare că se bucură de intimitatea și vecinătatea semenilor. Din arcul sub care stă el, țîșnește un gargui căruia i-a căzut o ureche. Wakefield privește În jur. În urechea de piatră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
sorbind șampania servită de un chelner În livrea, dar costumele lor (se pare că e un fel de bal mascat) pălesc În comparație cu colecția de capodopere moderne care ocupă vastul spațiu. Atenția lui Wakefield este atrasă de anxietatea vizuală a unui uriaș Rothko monocrom, dar o jucăușă sculptură de Dubuffet aflată dedesubt ameliorează imediat efectul. Două cabinete de sticlă doldora de antichități grecești flanchează pictura. Aceeași tensiune se repetă Între o caricatură de Roy Lichtenstein și o kore din secolul al VI
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
mici, ca două orificii, cu pleoapele lăsate ca perdelele unei case clandestine”. Acumularea de analogii grotești trimite cu gîndul la pamfletele argheziene: „Personalitatea dlui Grădișteanu ne evocă omul care mănîncă 12 kilograme de carne pe zi, salteaua de lînă umflată, uriașul din poarta circului, bordelul din colțul străzii, trombonul sergentului-major, zgomotul obscen al basului într-o orchestră de lăutari, poftiți la bilete domnilor, reprezentația începe acuma. Ionaș, fă o reverență publicului, Ionaș, ridică piciorul drept, Ionaș, ține un discurs, Ionaș, fă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Vinea și a celor de la Contimporanul: „realitatea” nu ține de imaginea exteriorității lumii, ci de interioritatea artistului, de trăirile interioare ale personajelor sale și ale cititorilor săi deopotrivă: „Realitatea în viața lui Don Quijotte nu sînt morile de vînt, ci uriașii. Morile erau fenomene, aparențe. Uriașii erau numenici și substanțiali. Visul, el e viață, realitate, creațiune. (...) nici Don Quijotte, nici Sancho nu sînt din Cervantes, nici din mine; ci sînt din toți acei cari îi creiază sau recreiază. Mai bine zis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Contimporanul: „realitatea” nu ține de imaginea exteriorității lumii, ci de interioritatea artistului, de trăirile interioare ale personajelor sale și ale cititorilor săi deopotrivă: „Realitatea în viața lui Don Quijotte nu sînt morile de vînt, ci uriașii. Morile erau fenomene, aparențe. Uriașii erau numenici și substanțiali. Visul, el e viață, realitate, creațiune. (...) nici Don Quijotte, nici Sancho nu sînt din Cervantes, nici din mine; ci sînt din toți acei cari îi creiază sau recreiază. Mai bine zis, ei sînt din ei înșiși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
-o a intrat puțin în panică și, înainte de a se dezmetici, Wada și Ōgi au tras ca lumea. Asta da mișcare... Hei, mă asculți? Iijima, care lucra cu Takamori, îi vorbea acestuia, cu mult entuziasm, despre meciul de baseball dintre Uriași și Lei pe care îl văzuse cu o zi în urmă, duminică, pe stadionul Kōrakuen. Takamori, întins lângă el, cu ochii fixând un punct pe cerul albastru, îl asculta doar pe jumătate. S-a întâmplat ceva? Nu ți-e bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
ciudat să fie întâmpinat de reporteri și fanfară. Tomoe gândea că așa ceva era imposibil. Și totuși... dacă Takamori avea dreptate? Se întreba pentru a mia oară: „Cum arată, oare?“ Deodată, din spatele digului în care se spărgeau valurile asemenea căscatului unui uriaș, se auzi sirena unui vapor. — Vine! Vasul de transport francez, de cincisprezece mii de tone, de un alb imaculat, ghidat de două bărci-pilot, intra încet în port. Pescărușii lunecau grațios deasupra coșurilor, fluturându-și lin aripile lor albe. Instrumentiștii, care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
o poziție de karate. La revedere! strigă Gaston, cu un zâmbet ce părea lipit pe chipul lui. La revedere! Nishino se repezi la el dintr-o săritură și îl lovi în stomac și în genunchi cu mâinile și cu picioarele. Uriașul Gaston se chirci, gemând. — Oh, non, non... Tu m’a fait mal. — Ticălosule! Din cauza durerii cumplite, Gaston părea să fi uitat toată japoneza pe care o știa. Stătea chircit și suferea îngrozitor. Nishino l-a atacat și a doua, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
Bărbatul de pe scaunul din față îi vorbea în șoaptă celui îmbrăcat cu pelerină. Ce s-a întâmplat cu bătrânul ghicitor? Îți explic mai târziu. Dă-i drumu’! Bărbatul din față a tras portiera și a pornit motorul, ignorându-l pe uriașul Gaston, care era paralizat de uimire. Mașina a început să vibreze încet și apoi s-a urnit. — Eu nu... — Eu nu... îl imită Endō pe Gaston. Te luăm cu noi. — Câine-san! — Ce? — Napoleon-san... Gaston privi în urmă și, la lumina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]