1,978 matches
-
de asemenea la manifestarea divinității. În fiecare lună, evreii erau obligați să celebreze la templu aniversarea regelui și să participe la sărbătorile dionisiace. 3) Corupție. Antiochos cumpără fidelitatea supușilor săi cu daruri și titluri nobiliare (cf. 1Mac. 3,36). Ultimele versete ale capitolului proiectează în viitor episodul morții tiranului, la capătul unei campanii victorioase duse împotriva Egiptului, Libiei și Etiopiei. Acestea sunt regatele care apar în scrierile Sfinților Părinți ca victime prin excelență ale Anticristului. Se pare că regele i‑a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
al Anticristului. Locurile paralele, respectiv Mt. 24-25 și Lc. 21, nu aduc nici un element inedit semnificativ. Epistola 2 Tesaloniceni Unul dintre cele mai importante texte referitoare la adversarul eshatologic se află în A doua epistolă către Tesaloniceni, în capitolul 2, versetele 1‑12. Aproape toți autorii creștini care au scris despre sfârșitul lumii, despre Anticrist și despre a doua venire a lui Cristos comentează, analizează sau cel puțin evocă acest pasaj. 2 Tesaloniceni este o calchiere, mai mult sau mai puțin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Din perspectiva acestei interpretări termenii ar face referire la anumite personaje sau realități contemporane lui Pseudo‑Pavel. Participiul neutru („ce îl oprește”) ar fi, cum s‑a spus de multe ori, o aluzie la Imperiul Roman, dat fiind faptul că versetul următor se referă la împăratul roman. Pentru această interpretare optează, de exemplu, în zilele noastre, F. Sbaffoni. Alți exegeți au propus pentru participiul masculin ® 6∀ϑΞΠΤ< chiar persoana apostolului Pavel (O. Cullmann). Potrivit acestei interpretări, neutrul ar constitui o aluzie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe necredincioși prin minuni și semne mincinoase. Cristos îl ucide prin „suflarea gurii Sale”, punând astfel capăt „antiparusiei”. Epistola întâi a lui Ioan Denumirea de „Anticrist” apare pentru prima dată în epistolele ioaneice. Astfel, în capitolul 2 al Epistolei întâi, versetele 18‑22* putem citi: 18 Α∀4∗∴∀, ƒΦΠςϑ0 ∫Δ∀ ƒΦϑ∴<, 6∀ℜ 6∀2©Η ″6≅βΦ∀ϑγ ©ϑ4 <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅Η ♣ΔΠγϑ∀4, 6∀ℜ <¬< <ϑ∴ΠΔ4Φϑ≅4 Β≅88≅ℜ (γ(<∀Φ4<θ ©2γ< (4<φΦ6≅:γ< ©ϑ4
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acum (în sânul Bisericilor din Asia Mică: cap. 2-4); și cele ce se vor petrece după acestea (tainele cerești dezvăluite profetului în cap. 4,1-22,5). Apocalipsa propriu‑zisă se află în ultima dintre cele trei părți. Pornind de la primul verset al capitolului 5: „Am văzut apoi în mâna dreaptă a Celui ce ședea pe tron o carte scrisă pe dinlăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți” (5∀ℜ γ⊃∗≅< ♣Βℜ ϑ↑< ∗γ>4< ϑ≅¬ 6∀20:Ξ<≅Λ ♣Βℜ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În acest timp, în cer, are loc lupta dintre oastea balaurului și oastea arhanghelului Mihail. Balaurul - numit de asemenea „șarpele cel de demult”, diavol și Satan - este învins, temporar, și exilat pe pământ împreună cu ceilalți îngeri (ai întunericului) din jurul său. Versetele 10‑12 alcătuiesc un imn de slavă înălțat de îngerii din cer. Acesta poate fi de asemenea înțeles ca un imn de bucurie din partea creștinilor care participă, încă din viața lor pământească, la fericirea cerească (creștinii sunt triumfători în fața diavolului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Femeia reprezintă poporul lui Israel - ea poartă pe cap o cunună de douăsprezece stele care închipuie cele douăsprezece seminții. Nu ne vom ocupa aici de modelele anterioare, „păgâne”, ale acestor simboluri. În schimb, modelul scripturistic se regăsește în bine cunoscutul verset de la Isaia 7,14 (LXX), în care se vorbește despre o fecioară care „va lua în pântece și va naște fiu”. Creștinii au văzut întotdeauna acest verset ca pe o prorocie a nașterii lui Isus. Traducerea cuvântului ebraic ‘almăh, însemnând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
păgâne”, ale acestor simboluri. În schimb, modelul scripturistic se regăsește în bine cunoscutul verset de la Isaia 7,14 (LXX), în care se vorbește despre o fecioară care „va lua în pântece și va naște fiu”. Creștinii au văzut întotdeauna acest verset ca pe o prorocie a nașterii lui Isus. Traducerea cuvântului ebraic ‘almăh, însemnând „femeie tânără”, prin termenul grec Β∀Δ2Ξ<≅Η („fecioară”) a fost contestată de evrei. Apocalipsa ne oferă, așadar, primele dezvoltări exegetice și teologice ale versetului. Profeția lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
întotdeauna acest verset ca pe o prorocie a nașterii lui Isus. Traducerea cuvântului ebraic ‘almăh, însemnând „femeie tânără”, prin termenul grec Β∀Δ2Ξ<≅Η („fecioară”) a fost contestată de evrei. Apocalipsa ne oferă, așadar, primele dezvoltări exegetice și teologice ale versetului. Profeția lui Isaia se împlinește prin nașterea lui Mesia. Imediat după naștere, Femeia trebuie să fugă în deșert. Pentru a o ajuta să scape de urmăritorul său, îi sunt date aripile „vulturului celui mare”. Pe de o parte, copilul‑Mesia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cu toiag de fier”. Actul III (Învierea și Înălțarea): „Și copilul ei a fost răpit la Dumnezeu și la tronul său”. Distingem, așadar, trei momente cruciale ale existenței lui Isus: întruparea; anunțarea caracterului său mesianic; înălțarea la Tatăl. Nicăieri, în versetul citat, nu se face precizarea că pruncul va fi ridicat la Tatăl, imediat după naștere. Isus poate fi numit la fel de bine „fiul/copilul Mariei” sau, în cazul nostru, „fiul/copilul poporului Israel” și la vârsta de treizeci și trei de ani. Prin
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pruncul va fi ridicat la Tatăl, imediat după naștere. Isus poate fi numit la fel de bine „fiul/copilul Mariei” sau, în cazul nostru, „fiul/copilul poporului Israel” și la vârsta de treizeci și trei de ani. Prin urmare, autorul rezumă într‑un singur verset biografia Mântuitorului, și aceasta pentru că interesul său nu este orientat către prima venire, petrecută deja, ci către cea de‑a doua, mai exact, către evenimentele care se petrec între cele două veniri, și anume, în intervalul de trei ani și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
γϑζ∀⇔ϑ≅¬ ƒ∃8Ζ20Φ∀<. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și Satana, cel ce pe toată lumea înșală - aruncat a fost pe pământ și îngerii săi aruncați au fost cu el. Importanța versetului rezidă în sinteza unei părți însemnate a tradițiilor referitoare la imaginea potrivnicului. Acesta este prezentat ca un „amăgitor” (cf. 1In. 4,6; 2In. 7). În același timp, el se manifestă cu o violență extraordinară, din pricina alungării sale din cer. Episodul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
12), sintagma „nume de blasfemie” se referă, fără îndoială, la titlul împăraților (augustus) sau la epitetele atribuite acestora (2γ℘≅Η, dius). Moartea și învierea unuia dintre cele șapte capete (13,3) constituie cel de‑al doilea element inedit al scrierii. Versetul în cauză sugerează un asasinat, o moarte năprasnică a unuia dintre împărați. Există trei personaje istorice care întrunesc această condiție: Iulius Caesar, Nero și Domițian. Primul poate ieși din discuție, fiind mult prea îndepărtat în timp. Dacă Apocalipsa a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cel‑mare”, „mama desfrânatelor și‑a urâciunilor pământului” (17,5). Capitolul poate fi împărțit în două secțiuni: vedenia propriu‑zisă (vv. 1‑6) și tâlcuirea vedeniei făcută de un angelus interpres (vv. 8‑18). Între cele două secțiuni există un verset de legătură. „Desfrânata cea mare”, replică, in negativo, a Femeii din capitolul 12, trăiește în deșert, „șezând pe o fiară roșie”. Ea este „îmbrăcată în purpură și în stofă stacojie, și împodobită cu aur și cu pietre scumpe și cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
23,15‑17 (pentru Tyr); Ier. 3,3 (pentru Ierusalim); Naum 3,4 (pentru Ninive). Există aici suficiente date sau aluzii de ordin simbolic pentru a identifica corespondentul din plan concret. Cine este, așadar, „desfrânata cea mare”, „Babilonul‑cel‑mare”? Versetul 9 ne sugerează răspunsul: cele șapte capete ale fiarei sunt identificate, prin analogie, cu cei „șapte munți deasupra cărora șade Femeia”, mai exact cele șapte coline pe care se întinde cetatea Romei. Paharul din mâna „desfrânatei” este (Ξ:≅< ∃∗γ8Λ(:ςϑΤ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
12). Ei „vor avea cu toții un cuget, și puterea și autoritatea o vor da fiarei” (17,13). La sfârșit, ei vor fi învinși de Mielul ( „Domnul domnilor”), „Împăratul împăraților” și de „cei aleși și credincioși” din oștirea Mielului (17,14). Versetul 17,10 a generat numeroase comentarii și speculații de ordin cronologic. Autorul oferă un indiciu important, dar nu suficient de clar. El spune că cinci regi din seria celor opt au domnit deja, iar al șaselea domnește încă. Cine este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
om care să vadă pe DOMNUL și să fie viu»; iar Isaia mărturisește: «Eu am văzut pe DOMNUL, și iată că sunt viu»” (3, 8‑9). Aceleași acuzații erau invocate probabil împotriva profeților sirieni de autoritățile ecleziastice, acuzații justificate prin versetul de la Mt. 24,11: „Și mulți profeți mincinoși se vor ridica și pe mulți vor amăgi”. Cu toate acestea, profeții își legitimează activitatea din perspectiva necesității misiunii profetice în interiorul Bisericii. Din punctul de vedere al autorității sacerdotale, apropierea parusiei este
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
caracterul mesianic, motiv pentru care acesta va trece la măsuri represive. Cine nu este cu el este împotriva sa. În consecință, cei care se împotrivesc vor pieri de sabie: „Și vor fi mulți martiri” (2, 10). Tema martiriului caracterizează ultimele versete ale capitolului; ea va fi reluată în secțiunea consacrată Judecății de Apoi, cu detalii asupra cărora nu este nevoie să ne oprim. Reținem doar faptul că apocrifa se referă evident și direct la o situație de persecuție suferită de creștini
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
argumente: mai întâi, tema judecății individuale (răsplată și pedeapsă) ar fi o temă specific egipteană; apoi, în cap. 10, 5, autorul condamnă deopotrivă idolatria și zoolatria, această ultimă formă de cult fiind specifică religiei egiptene. Bauckham nu admite totuși autenticitatea versetului în cauză. Într‑adevăr, acesta nu există în fragmentul original grec, descoperit la Akhmîm; ar fi vorba deci despre o interpolare târzie. Înainte de a ajunge în Etiopia, textul ar fi fost ușor „egiptenizat”. În plus, nu există nici o mărturie referitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cel Preaînalt și despre care Daniel a arătat că va lua puterea «un timp și timpuri și o jumătate de timp» este la ușă”* (DT 32, 2). Este foarte greu de aflat la cine se gândește apologetul când citează acest verset. Textul reproduce o discuție purtată cu douăzeci de ani înainte, dar care reflectă în primul rând o stare de spirit actuală. Lui Iustin îi este cunoscut pasajul de la 2Tes. 2,3, de vreme ce îl numește pe cel care grăiește defăimarea, ® <2ΔΤΒ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în 2 Tesaloniceni 2,3‑12 Motive Apostazia Omul nelegiuirii Fiul pierzării Mândria Uzurparea Ocuparea templului Katechonul Taina fărădelegii Unealta lui Satan Semnele și minunile Înșelăciunea și amăgirea Puterea rătăcirii Judecata celor necredincioși Parusia lui Cristos și nimicirea Celui nelegiuit Versete 3 3; 8 3 4 4 4 6; 7 7 9 9 10 11 12 8 Tabelul 4 Tradițiile adversarului eshatologic (de la Evanghelia după Marcu, cap. 13, la Iustin) Apogeul răului Falsul profet Tiranul eshatologic Beliar Monștrii Atacul final al
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pseudo‑Barnaba. Acest text, după cum am văzut, recuperează multe din datele teologice ale Vechiului Testament prin intermediul exegezei alegorice. Autorul echivalează aici cele șase zile ale creației cu șase mii de ani de la „săvârșirea lumii”, degajând sensul ascuns al expresiei cu ajutorul versetului 4 al psalmului 89, în versiunea LXX („o zi a Domnului este cât o mie de ani”). În consonanță cu această logică, sabatul reprezintă cea de‑a șaptea zi a „săptămânii cosmice”, ziua în care drepții se vor odihni împreună cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de Hipolit în tratatul său, Binecuvântările lui Iacob, primul comentariu coerent pe care un autor creștin îl consacră capitolului 49 al Genezei. Atunci când vorbește de supremația lui Iuda, Hipolit se referă la domniile lui David și Solomon. În iudaismul precreștin, versetele 10‑12 aveau o foarte pregnantă conotație mesianică (vezi, de exemplu, unele texte qumranice). Epistola către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
exemplu, unele texte qumranice). Epistola către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui Iuda” care „a biruit”. Caracterul mesianic, foarte evident în cazul versetelor 10‑12, a „contaminat” versetele 8 și 9, toate acestea formând o secțiune de sine stătătoare. Începând cu Iustin și continuând cu Irineu, Tertulian și Clement, Gen. 49,8‑12 devine unul dintre principalele pasaje mesianice invocate de exegeții creștini
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
către Evrei (7,14) atribuie această profeție lui Cristos, născut din neamul lui Iuda. În Apoc. 5,5, Isus este numit „leul din seminția lui Iuda” care „a biruit”. Caracterul mesianic, foarte evident în cazul versetelor 10‑12, a „contaminat” versetele 8 și 9, toate acestea formând o secțiune de sine stătătoare. Începând cu Iustin și continuând cu Irineu, Tertulian și Clement, Gen. 49,8‑12 devine unul dintre principalele pasaje mesianice invocate de exegeții creștini. În scurtul său comentariu din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]