14,708 matches
-
Pericles Dintre toate piesele lui Shakespeare, cele mai misterioase mi se par cele târzii, care se Încadrează În categoria așa-ziselor romances. Acestea par adesea neverosimile, descriind o realitate aparent absurdă, dar sub care se ascunde de fapt o Înțelepciune adâncă, exprimată În forme alegorice. Când am montat Cymbeline În aer liber la Delacorte Theater din Central Park, am umplut scena cu pământ, iarbă, copaci adevărați și apă, continuând astfel În decor geografia naturală a parcului. Spre deosebire de Cum vă place, unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
huissier (portărelul) după care s-a stârnit un mare scandal și buna mea străbunică (era frumoasă, pătimașă și -, regret că trebuie s-o spun -, mult mai puțin austeră În morala ei personală decât ar reieși din atitudinea ei față de decolteuri adânci) a dat-o În judecată pe croitoreasă, cerând despăgubiri. Ea pretindea că les demoiselles de magasin care au dus rochiile erau „des péronelles“ (niște obrăznicături) care, ca răspuns la obiecțiile ei cum că rochiile aveau decolteuri prea adânci pentru a
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
față de decolteuri adânci) a dat-o În judecată pe croitoreasă, cerând despăgubiri. Ea pretindea că les demoiselles de magasin care au dus rochiile erau „des péronelles“ (niște obrăznicături) care, ca răspuns la obiecțiile ei cum că rochiile aveau decolteuri prea adânci pentru a putea fi purtate de niște doamne onorabile, „se sont permis d’exposer des théories égalitaires du plus mauvais goût“ (au Îndrăznit să expună teorii egalitare de cel mai prost gust); a spus că era prea târziu să comande
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
douăsprezece ore ajungea la granița rusă. Pe fundalul iernii, ceremonia schimbării vagoanelor și a locomotivelor căpăta o nouă și stranie semnificație. Sentimentul emoționant de rodina, „patrie“, se Împletea pentru prima dată În mod organic cu zăpada scârțâind plăcut, cu urmele adânci lăsate pe ea, cu luciul roșu al coșului locomotivei, cu stiva Înaltă de bușteni de mesteacăn acoperită și ea cu zăpada transportabilă de pe tenderul roșu. Nu Împlinisem Încă șase ani, dar În anul acela petrecut În străinătate, un an de
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
și mici cocoloașe uriașe dintr-un aluat uscat, grunjos, ca de pișcot, care erau scoase dintr-un butoi roșu. Cu o claritate pe care n-a umbrit-o nici una din suprapunerile ulterioare, Îl văd parcă pe vânzător Înaintând prin nisipul adânc și afânat, cu polobocul greu pe spinarea Încovoiată. Când Îl strigai, Îl dădea jos de pe umăr răsucindu-i baierele, Îl proptea pe nisip În poziția Turnului din Pisa, Își ștergea fața cu mâneca și Începea să manevreze un fel de
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
simțit inima bătând nebunește, prea plină și despuiată, gata să fie străpunsă, Încât m-am pomenit sperând să fie folosită ceea ce În acel moment părea o armă mai abstractă. Dar În curând aveam să mă afund Într-o și mai adâncă disperare. În timp ce sania aluneca de-a lungul bulevardului Nevski, unde lumini estompate Înotau În amurgul care se lăsa, m-am gândit la Browning-ul negru și greu pe care tata Îl ținea În sertarul de sus, din dreapta, al biroului. Cunoșteam
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a parcului nostru de la Vira. Exact așa cum era sau poate și mai perfectă. În cel adevărat lipseau o parte din geamuri și frunzele fărâmițate fuseseră măturate de vânt. Podețul Îngust care se arcuia peste vâlcea În porțiunea sa cea mai adâncă, pavilionul Înălțându-se În mijlocul lui ca un curcubeu condensat era atât de alunecos după o rafală de ploaie, Încât părea uns cu o alifie Închisă la culoare și, Într-un sens, magică. Din punct de vedere etimologic, „pavilion“ și „papilio
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
din pâlnia lui de alamă așa-zisele țiganskie romansî, Îndrăgite de generația mea. Acestea erau imitații mai mult sau mai puțin anonime ale cântecelor țigănești - sau imitații ale unor astfel de imitații. Calitatea de „țigănesc“ era dată de un geamăt adânc și monoton, Întrerupt de un fel de sughiț, expresia sonoră a sfărâmării unei inimi bolnave de dragoste. În varianta lor cea mai bună, produceau o notă spartă vibrând pe alocuri În operele unor poeți adevărați (mă gândesc Îndeosebi la Aleksandr
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
Toate?! Toate! Fantastic! Ia ulcica cu mâinile tremurânde, o duce la buze.... Șovăie... O sucește.... O răsucește. Încet, o pune pe masă: Durerile zici? Toate?... Toate! Lasă-le! Să mă doară! Ale mele-s! Le merit! Rana aiasta-i prea adâncă și n-are leac de tămăduire. Lui i-au dat să bea oțet cu fiere, arată el cu degetul spre Iisus. Și... și n-a băut, a vrut să sufere durerea toată... Bea! Zău-așa! se îndârjește Daniil. Îți ostoiește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Prea mare-i povara... Te prăpădești de inimă rea. Ștefan reînnoadă firul, cu amară obidă, copleșit de amărăciune: Am vrut să mântui țara de orice asuprire străină. Și, iată, chiar "am mântuit-o"!... Am cufundat-o într-o și mai adâncă robie! Câtă durere și moarte am adus în Țara Moldovei!... Dumnezeule! Turcii o trec prin foc și sabie! Și mi-o sfârtecă! Și mi-o batjocoresc! Și mi-o scaldă în sânge! Și... și n-are cine le sta împotrivă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
femeie de vreo treizeci și cinci, treizeci și șapte de ani, înaltă, cu părul negru, lins, împărțit de o cărare la mijloc; ovalul feții cu bărbia ascuțită îi trădează voința și mândria; ochii negri, când reci, când umezi, fierbinți, misterioși ca apele adânci; deasupra lor, străjuiește o frunte lată, înaltă. Pe cap, poartă coroana imperială cu vulturul bicefal bizantin, din care coboară șiraguri de perle și diamante. Doamna Maria ia ulcica pe care i-o întinde Ștefan, își moaie buzele în ea, o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
una-alta, le mai ostoim durerea cu o danie: un petec, un petecuț, o sfoară, o sforicică de pământ, acolo, întărit cu hrisov și pecete domnească: "Să le fie ocină dreaptă slobodă de dajdie". Ce ziceți, le dăm? Boierii tac. Adâncă tăcere... Ștefan îi îndeamnă: Eu dau mai mult că am de unde. Domniile voastre, mai puțintel. Cât vă lasă inima. Bineînțeles, adaugă, cu zâmbet fermecător, "De bună voie și nesilit de nimeni"... Din prisosul nostru că suntem îndeajuns de pricopsiți să facem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Chiribuță copil de casă intră precipitat: Măria sa Domnul! Țamblac îi iese înainte. Maria se ridică. Este vădit emoționată. Bună dimineața, Maria, spune Ștefan și îi sărută podul palmei. Maria este fâstâcită o clipă, apoi, cu fină ironie, răspunde printr-o adâncă plecăciune: Gloriosul meu Domn! Țamblac se frânge de mijloc, apoi cu salutul roman: "Ecce homo! Fortissimus athleta Christi! Morituri te salutant! Ave!" Ștefan râde și stupește în vânt, de deochi: Vade retro Satana! Maria aplaudă: "Miracoloso Stephano! Voywodae Miracoloso!" Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Destul am pus țara la cale. Deseară, când vă rugați la icoană, amintiți-i Domnului că "Vin turcii!!". Mâine, în zori, pe Direptate, întreceri de luptă cu spada! Vă mulțumesc, boieri dumneavoastră! Să trăiești, Măria ta! Ștefan face o plecăciune adâncă: Sluga... Boierii au plecat. În odaia domnului s-a făcut liniște. Ștefan își aruncă ochii către crucifixul de deasupra căminului, cu Iisus răstignit. Câte zile ne-o da Domnul, mormăie el. Au Mahomed mai degrabă... Ștefan se așează în jilț
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
precizează Stanciu. Apără, Doamne, pe cei singuri și fără putere, se roagă Vlaicu. De nu erau Carpații să ne țină legați, ca o șiră a spinării, nu știu, zău, ce s-ar fi ales de noi, spune Ștefan. Avem rădăcini adânci, nu ne smulg ei cu una cu două, întărește Șendrea. Soartă de popor mic și sărac... Nu suntem săraci, suntem sărăciți. Ne-a ronțăit o istorie nenorocită, povestește Ștefan. De ne gândim numai la ultimul sfert de veac de ură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ce vrei să faci?!?! am strigat noi. E zadarnic!! Totul e pierdut!! Suntem înfrânți!!" S-a smuls din brațele noastre și a izbucnit în hohote mari de râs. Atunci, am crezut că și-a pierdut mințile... Curând, am înțeles tâlcul adânc al cuvintelor lui. "Înfrânți?!?!" a strigat el. "Înfrânți?!?!" îi smulge Ștefan cuvântul și continuă pradă unei emoții puternice, tremurând: "Nu! Nu poți fi înfrânt dacă lupți, dacă nu te lași până la moarte! Poți fi ucis! Înfrânt însă, niciodată! Niciodată!" Chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Sfintei Fecioare și candela ce licăre nestinsă, Sfântul Gheorghe ucigând balaurul, alți sfinți întunecați, uscați, afumați: sfinți bizantini. Pe o măsuță joasă, se află colaci, colivă, ulcele înflorate, o ploscă, lumânări, toate cele rânduite după datină pentru pomenirea morților. Tăcerea adâncă e tulburată numai de sfârâitul lumânărilor ce ard picurând. Alexandru intră pășind ușor să nu-i tulbure ruga. Simțind suflare omenească în spate, Ștefan zvâcnește fulgerător cu mâna pe plăselele pumnalului. Alexandru tresare și dă un pas înapoi. Tu, Alexandre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tău în viață. El poate fi măreț sau mai umil. Important este să dai măsura puterilor tale. Să te dai pe tine însuți totul! Să nu uiți nici o clipă, Domniile-s trecătoare, Moldova e veșnică! rostește el cu o vibrație adâncă în glas și se strânge înfiorat. Ție ți-i frig, Alexandre? Nu... M-a luat așa, un fior... Se schimbă vremea, mă dor oasele. De fapt, e toamnă târzie... Să ne încălzim și noi, îndeamnă el și umple ulcelele, întinzându
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
parcă să nu i-l răpească cineva. Ochișorii lui albaștri erau căscați, nu-i lăsase mama să-i închidă "Doar n-a murit!"... Nici lacrimi, nici suspine, nici bocete; era ceva tragic în acea încremenire, în acea tăcere atât de adâncă de se auzea cum arde lumânarea de la căpătâi, pe marginea pătuțului. În iatac, era o răvășeală ca după o luptă: un lighean răsturnat, podelele ude, rufe aruncate peste tot, sticluțe cu leacuri, ștergare... În aer stăruia mirosul acru, înțepător al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să ne ierte. Vin tatarii! Vin și turcii! Ei drăcia-dracului, ia să vedem ce se mai poate face?! Închide ochii și se cufundă în el... "Mâța", șoptește Mihail, șăgalnic, dar nimănui nu-i a zâmbi măcar... Se așterne o tăcere adâncă. Un bondar bâzâie gros. Cineva tușește încetișor; ceilalți îl sâsâie cu degetul la buze. Mult n-au a aștepta. Ștefan deschide ochii... "Zâmbește? Parcă ar zâmbi. Înseamnă că e de bine. Nu... ni s-a părut numai... Cum să zâmbească
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
care i le înmânează Ioane, ai aici însemnările mele: fapte, gânduri de-a valma, "câte au fost scrise în inima mea", adunate în anii blagoslovitei mele domnii... Dee Domnul încă mulți, mulți ani! înalță rugă Vlaicu. Cată în ele înțelesul adânc al acestor vremuri. Fii cronicarul timpului nostru viforos. Moaie peana în sânge și izvodește cu adevăr cum au fost toate și bune și rele... Scrie, scrie, să nu fim de tot dați uitării. Scrie, să se știe cât am vrut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
își aveau și ei argumentele lor. Numai că dacă autorul unei cărți de felul celei pe care o comentez s-ar sili să fie obiectiv, e foarte probabil că produsul lui literar ar fi banal. Tocmai patima și, mai ales, adânca subiectivitate îi dă valoare unei asemenea cărți. Cert mi se pare că drama, reală, a lui Valeriu Cristea s-a grefat pe un complex al înfrângerii și al nedreptății. Despre nereușita de a se face acceptat într-o școală de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de statură” între cei doi scriitori, amândoi indiscutabil mari, nu era cel indicat cu atâta sforțare fizică de profesorul din anii ’50. * Despre acea colegă de facultate care, în urma unei decepții sentimentale, s-a sinucis, aruncându-se în apele deloc adânci și totuși făcându-i sinistrul serviciu ale unuia din lacurile bucureștene (nu era frumoasă și pe deasupra suferea de nervi), nu-mi amintesc altceva decât am notat în aceste puține cuvinte. S-ar fi înecat pentru a doua oară în marea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și apoi toți ceilalți. Această lapidare (dacă se poate spune astfel) iertătoare, cu bulgări moi, nevătămători, de pământ, smulși din țarina impregnată de ploile primăverii, pedepsire simbolică și absolvire mângâietoare a vinovatului totodată, împăcarea cu glia și cu oamenii, înțelegerea adâncă a sufletului uman și încrederea în puterea sa de regenerare morală pe care acest gest colectiv îl semnifică, transfigurează întregul film. În această secvență genială, neorealismul italian trăiește o clipă de magnifică iluminare. Toate filmele lui Jancso Miklos pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
tuturor, Maica Cerului și a pământenilor. Ea ne ocrotește și ne ajuta, se roaga permanent la Fiul ei. Ea este Maica Iubirii și a Durerii. Prin inima ei de Mama a trecut sabia ucigașa a Durerii. Nesfârșit de mare și adâncă a fost durerea ei când a văzut pe Fiul judecat și răstignit nefiind vinovat. Noi ne întristam când ne gândim ce mult a suferit. Suferință a fost fără margini, cum altă nu mai poate fi. A suferit alături de Fiul ei
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]