12,743 matches
-
Ioan Vieru.” Cezar Ivănescu, în revista Timpul, 1998. Ion Stratan, în revista Apostrof, 2000. Liviu Antonesei, în revista Orizont, 2002 „ Cartea poetului Ioan Vieru, Căile șoimului, a clătinat multe prejudecăți și a anunțat o nouă voce poetică distinctă, inconfundabilă.Un eu auctorial aflat la desăvîrșirea mijloacelor expresivității și, deopotrivă, o profundă motivație existențială a gestului de a scrie, o distincție poetică ce purta marca stilistică(amprenta) unui poet profund, grav, cerebral, dar și ispitit de spiritul ironic-detașat, nonconformist și rebel în fața
Ioan Vieru (poet) () [Corola-website/Science/311458_a_312787]
-
mare poet predominant romantic, în a cărui operă poetică au lăsat urme și unele elemente simboliste, fără a-i modifica sau altera adevărata substanță, alături de elemente și motive naturaliste și parnasiene. Trăsăturile simbolismului literar: - raportul dintre simbol (semn,cuvânt) și eul poetic care nu este exprimat, ci sugerat, așadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creației simboliste; - tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze
Literatura română simbolistă () [Corola-website/Science/312375_a_313704]
-
dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea, spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite; - corespondența dintre cuvintele-simbol și elementele din natură este principalul procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din natură sugerează stările interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol "plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenușie, maleabil și cu o sonoritate surdă) - preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur; - muzicalitatea creației simboliste se construiește fie prin prezența instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea
Literatura română simbolistă () [Corola-website/Science/312375_a_313704]
-
te bizui pe partener în orice situație, indiferent dacă este sau nu de acord cu ține, dacă îi place sau nu. Persoanele ce ajung la o astfel de dragoste, sunt persoane ce se iubesc și pe sine, ce au un eu bine diferențiat, care pot să fie autonome dar și implicate emoțional în relația cu partenerul. Trecerea de la o dragoste imatură la una matură nu este deloc ușoară, ea implică conflicte, suferințe, adaptări. În viziunea lui Erich Fromm „iubirea este o
Psihologia familiei () [Corola-website/Science/312845_a_314174]
-
versuri Mihai Maximilian, solist Dan Spătaru "FIR-AI INIMĂ SĂ FII" (1968), versuri Jack Fulga "HĂULITA" (1968), versuri Mihai Maximilian "O MASCĂ RÂDE, O MASCĂ PLÂNGE" (1969), versuri Mihai Maximilian, solist Margareta Pâslaru "COPII DE BUCUREȘTI", versuri Mihai Maximilian "MERIT EU" (1970), versuri Mihai Maximilian, solist Aurelian Andreescu "ȘI CERUL, ȘI LUNA, ȘI MAREA" (1971), versuri Mihai Maximilian, solist Margareta Pâslaru "DAR CE NU AI" (1971), versuri Mihai Maximilian "PENTRU A NU ȘTIU CÂTA OARĂ" (1971), versuri Mihai Maximilian "DINTR-UN
Vasile Veselovski () [Corola-website/Science/310946_a_312275]
-
Zoria" - stare-n lumina mierii după vânătoare de seară, echivalează cu triumful luminii asupra umbrei. Poemele se dezvoltă din două registre evanescente: silvestru și acvatic. Sensul ultim al tuturor metamorfozelor este sublimarea în mirifica stare nupțială.». Ca spațiu, "Zoria" proiectează "eul" / "ens"-ul tocmai la „apogeu“, într-un solstițiu al ființării: Criticul literar, Ioan Buduca, tot într-o cronică literară la volumul "Zoria", consideră că «gesticulația solemnă, larg-învăluitoare, încrezătoare în valorile plastice ale cuvântului, în prețiozitatea romantică a relației afective cu
Utopism () [Corola-website/Science/310239_a_311568]
-
rămâne însă atitudinea ritualizantă: Zoria este un spațiu de oficieri grave în care cosmicul se înfățișează ca o mai pură natură, în care naturalul apare ca o mai umană ipostază a lucrurilor, în care lucrurile toate pregătesc procesiuni nupțiale erotice. Eul poetic este insinuat în fragmentele tuturor viziunilor, despre el este vorba de fapt, dincolo de toate măștile entuziasmelor romantice: "în fața amurgului, în fața luminii, a nordului sau a cerului". Remarcabilă este prospețimea acestui limbaj ce putea fi redescoperit ca vetust: "Pe colinele
Utopism () [Corola-website/Science/310239_a_311568]
-
și a scris într-o perioadă în care genul literar dominant devenise romanul, așa cum în prima jumătate a secolului al XIX-lea fusese poezia. Această deplasare spre epic este semnul unei noi orientări literare: dacă, prin definiție, lirismul este expresia eului, romanul trebuie, și este, expresia non-eului. Într-o perioadă istoricește scurtă, 1860-1890, se impune, ca o prelungire exacerbată a realismului lui Gustave Flaubert și a pozitivismului lui Hyppolite, Taine un nou curent literar, naturalismul. Chiar denumirea curentului, derivat de la „natura
Guy de Maupassant () [Corola-website/Science/310249_a_311578]
-
în groapa cu lei, Oedip, Sisif, Ovidiu, Orfeu, Don Quijote și Hamlet, toate transpuse în spațiul câmpiei eterne...» (SSra, I, 240). Tot cu privire la poezia lui George Alboiu, criticul Laurențiu Ulici a observat că «esențială și prezentă în fiecare „act” este tentativa eului liric de a-și asuma convingător și expresiv o foarte grea condiție, anume de a fi simultan creatorul și mar¬torul universului străjuit de „câmpia eternă” și de „muntele singur”, de a fi, cu alte cuvinte, în același timp cel
George Alboiu () [Corola-website/Science/310536_a_311865]
-
fără scrum / din osul umărului până-n vârful lor..." (HSfer, 105). Subliniidu-i «o originalitate de structură frapantă», criticul literar Nicolae Ciobanu remarca în poezia lui Grigore Hagiu «acuitatea ardentă a stării de conștiință intimă integral trăită și, implicit, comunicată prin „vocea eului“ colectiv; este vorba, adică, de acel „eu“ care în virtutea sublim-dramaticei lui însușiri exponențiale dă naștere nobilei „confuzii“ dintre existența în sine a individului uman și umanitatea însăși căreia, de fapt el îi aparține. Fantastica pădure este un imn de laudă
Grigore Hagiu () [Corola-website/Science/310533_a_311862]
-
actului de creație înțeles ca „domesticire“ în formele perfecte, a obscurelor impulsuri sufletești, ordonare prin contemplație a haosului interior.» (PPg, 156). În volumele de versuri publicate de Ilie Constantin, în România, înainte de 1973, anul autoexilului său francez, se revelează «un eu liric profund-paradoxist, elansându-se în „sondarea“ spațiilor memoriei și a „spațiilor“ dintre semnificanți și semnificați, cultivând mai rar „stările de grație“ și tot mai frecvent stările rezultate din izbirea acestui Eu de limitele tragic-existențiale, de la angoasă și stress, la alienare, la
Ilie Constantin () [Corola-website/Science/310574_a_311903]
-
România, înainte de 1973, anul autoexilului său francez, se revelează «un eu liric profund-paradoxist, elansându-se în „sondarea“ spațiilor memoriei și a „spațiilor“ dintre semnificanți și semnificați, cultivând mai rar „stările de grație“ și tot mai frecvent stările rezultate din izbirea acestui Eu de limitele tragic-existențiale, de la angoasă și stress, la alienare, la reificare etc.» (TGrp, 413): Din pământ un strigăt m-a ajuns, / mâinile-mi umblă pe chip / înstrăinate de lacrimi / și cine mă va crede ? // Ce noapte mă duce în jos
Ilie Constantin () [Corola-website/Science/310574_a_311903]
-
față” „colții albi mi i-a înfipt în fața” sugerează că iubirea apare brusc, fără putință de a se interveni. Semnele acestei apariții neașteptate rămân pe față, sugerându-se că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse. Se remarcă mărcile eului liric exprimat prin pronumele personale la persoana întâi „mi”,„mă”,„-m”. Strofa următoare este centrată pe relația eului liric (îndrăgostitului) cu lumea. Prin adverbul de timp „deodată” se marchează transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit care devine un fel de „centrum
Leoaică tânără, iubirea () [Corola-website/Science/309906_a_311235]
-
interveni. Semnele acestei apariții neașteptate rămân pe față, sugerându-se că rănile provocate de iubire nu pot fi ascunse. Se remarcă mărcile eului liric exprimat prin pronumele personale la persoana întâi „mi”,„mă”,„-m”. Strofa următoare este centrată pe relația eului liric (îndrăgostitului) cu lumea. Prin adverbul de timp „deodată” se marchează transformarea bruscă a sufletului îndrăgostit care devine un fel de „centrum mundi” (un centru al lumii). Natură este aceeași, dar receptarea ființei îndrăgostite cunoaște alte dimensiuni, căci sufletul prins
Leoaică tânără, iubirea () [Corola-website/Science/309906_a_311235]
-
poate vorbi de o altă naștere a universului. Imaginea unei ciocârlii, pasăre micuța și solară care tinde spre lumină se poate interpreta că o manifestare plenară a fericirii ce poate fi atinsă printr-o iubire copleșitoare. Ultimele versuri surprind raportul eului liric îndrăgostit cu sinele sau, mâna îndreptată spre sprânceană, spre tâmpla, sau bărbie, nu mai recunoaște calea dintotdeauna, nu mai are percepția clară a propriei ființe. De această data apare mișcarea „alena” a leoaicei arămii, cu mișcările viclene, epitete care
Leoaică tânără, iubirea () [Corola-website/Science/309906_a_311235]
-
lumea o privește dintr-o lunetă ce colorează totul afectiv. Iubirea este un prilej de a descoperi cele mai simple lucruri. Poezia “Cu o ușoara nostalgie” este o rememorare subiectiva a unei etape a marilor elanuri. Sub forma monologului adresat, eul matur privește în urmă cu beatitudine, recuperând afectiv vârsta de aur a tinereții. De aici derivă și “ușoară nostalgie”, stare poetică diafană, care nu poartă încă stigmatul damnării sau tragismul luptei cu timpul. "Titlul" poeziei “” este un element de paratextualitate
Cu o ușoară nostalgie () [Corola-website/Science/309909_a_311238]
-
în structura poeziei alcătuită din trei strofe, semn al perfecțiunii. Atrag atenția, fascinând, dar și deconcentrând cititorul, versul liber, sugestia, ambiguitatea, limbajul, având caracterul unui experiment poetic. Acest vers schimbă tonalitatea de odă și impune privirea din prezent spre trecut. Eul se adresează acelui "tu" ambiguizat prin substantivele la vocativ. "Tema" poeziei “Cu o ușoară nostalgie” este trecerea timpului. "Elementele de prozodie" sunt următoarele: Poezia este alcătuită din trei catrene.Deosebirea de construcția clasică, în catrene, o dă prezența versului final
Cu o ușoară nostalgie () [Corola-website/Science/309909_a_311238]
-
schimbă tonalitatea de odă cu aceea elegiac și, impunând privirea din prezent spre trecut, dă o cheie de lectură a întregii poezii, ca rememorare nostalgică - amintire a stării de a fi a unei vârste anterioare, de-atunci. Acest vers impune eul ca instanță a comunicării în textul poetic, care se adresează autoritar acelui “ta” ambiguizat prin substantivul în vocativ, sugerând obținerea fericirii depline - presentimentul pierderii acesteia.
Cu o ușoară nostalgie () [Corola-website/Science/309909_a_311238]
-
dedalilor" este prima poezie-elegie de Nichita Stănescu din volumul 11 elegii, apărut în 1966. Academicianul Eugen Simion afirma despre „” în 1978, Pentru Ion Pop (1980), autorul primei monografii a operei stănesciene, „Elegia întâia (...) reactualizează o «schemă» mitică universală, aceea a eului cosmic...”. Exegetul consideră util să menționeze că „Simbolistica centrului, a punctului și a sferei a reprezentat încă din vechime divinitatea creatoare a lumii. Punctul care se mișcă în haosul originar, definițiile medievale ale lui Dumnezeu ca «sferă al cărei centru
Elegia întâia () [Corola-website/Science/309930_a_311259]
-
Androginului", ca să se re-elanseze în "holopoem", prin extraordinara capacitate a descoperirii / alegerii și rostuirii liremelor în spațiile inefabile ale Logosului, pentru ca la „momentul-eclat“ al textului, să rotească labirintul vocalelor și „să rostească“ simbolul, ori (mai rar) starea absolutei libertăți a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat“, fără blindajul „normelor“, întrucât, în ultimă instanță și mai la vale de „limbajul“ corpurilor, epidermelor, suprafețelor, „cel ce iubește n-are decât o dorință: / să violeze regulile eului“, în anotimpul de hibernare
Claudine Bertrand () [Corola-website/Science/310355_a_311684]
-
re-elanseze în "holopoem", prin extraordinara capacitate a descoperirii / alegerii și rostuirii liremelor în spațiile inefabile ale Logosului, pentru ca la „momentul-eclat“ al textului, să rotească labirintul vocalelor și „să rostească“ simbolul, ori (mai rar) starea absolutei libertăți a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat“, fără blindajul „normelor“, întrucât, în ultimă instanță și mai la vale de „limbajul“ corpurilor, epidermelor, suprafețelor, „cel ce iubește n-are decât o dorință: / să violeze regulile eului“, în anotimpul de hibernare a neuronilor de
Claudine Bertrand () [Corola-website/Science/310355_a_311684]
-
starea absolutei libertăți a Eului, a acelui Eu fără corsete, un Eu „decorticat“, fără blindajul „normelor“, întrucât, în ultimă instanță și mai la vale de „limbajul“ corpurilor, epidermelor, suprafețelor, „cel ce iubește n-are decât o dorință: / să violeze regulile eului“, în anotimpul de hibernare a neuronilor de aur, sau de argint. Claudine Bertrand înaintează printre principiile unei noi estetici, "veridica estetică a paradoxismului", însă nu ajunge la "Necuvânt (Non-Logos / Non-Verbe)", poate, pentru că nu se ivește dinspre reacțiile moderniste la „stalinismul
Claudine Bertrand () [Corola-website/Science/310355_a_311684]
-
târziu ca membru pe Idu Barbu (claviaturi), unul dintre fondatorii Sfinx. În 1977 este cooptat Doru Tufiș (fost membru în Romanticii), la chitară și voce. Succesele formației sunt de proporții mai mici decât în perioada anterioară: "Amicii mei", "Patida-dam-dam", "Sînt eu" (compuse de Iuliu Merca, o prezență inconstantă în formație), "Regina străzilor". Publicul dorea, însă, șlagărele din prima perioadă de creație a grupului (până în 1971), drept urmare, ele nu au încetat să fie cântate, într-o manieră tot mai apropiată de rock
Mondial () [Corola-website/Science/306139_a_307468]
-
Unui observator atent, personalitatea victimei poate dezvălui insecurități sau slăbiciuni pe care aceasta vrea să le minimizeze sau să le ascundă. Ca student pasionat al comportamentului uman, psihopatul va testa cu grijă tăria interioară și nevoile care fac parte din eul intim al victimei și eventual va construi o relație personală cu aceasta. Personajul pe care îl joacă psihopatul - „personalitatea” cu care victima are o relație - nu există în realitate. Este construit din minciuni întrețesute cu grijă pentru a prinde victima
Manipulare psihologică () [Corola-website/Science/304920_a_306249]
-
l-au ajutat (și mai ales valoarea personalităților respective) să poată privi și din perspectiva celuilalt. Să stea în locul celuilalt, străin, cu toate bagajele. În prozele lui de până acum se observă aceasta foarte clar. El reușește să-și ascundă eul auctorial în spatele unor personaje create în tușe sigure. El nu se furișează simplu în pielea personajului, ci reușește să construiască în jurul lui o lume distinctă, străină de autor. Și de acolo o privește în toată splendoarea. El contemplă viața propriilor
Fabian Anton () [Corola-website/Science/305839_a_307168]