13,967 matches
-
major D.K. Kutov, soldatul I.K. Nedostupov și alții. După război, au fost înființate fabrici de ulei, de articole de pielărie, de panificație, de băuturi răcoritoare și un atelier de reparații auto. S-au deschis un hotel, o baie publică, un salon de coafură. În locul teatrului distrus a fost construită o Casă de Cultură, precum și o grădină publică și un stadion. În partea de est a orașului s-a construit un cartier de blocuri pentru muncitori. Începând din anul 1991, orașul Bolgrad
Bolgrad () [Corola-website/Science/298605_a_299934]
-
De asemenea, Diderot este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: "Pensées philosophiques" (Cugetări filozofice, 1746) și "Lettre sur les aveugles" (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuție fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale "Salons" (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia
Denis Diderot () [Corola-website/Science/298727_a_300056]
-
savante și artistice. Nu se poate opri să nu-și așeze pe hârtie simțămintele și analizele sale față de operele și lucrările pe care le descoperă în drumul său. Astfel, în 1759, publică în "Corespondența literară" a lui Grimm primul său "Salon", ceea ce face din Diderot unul din fondatorii criticii de artă. În plus, Diderot acordă o mare importanță artei în "Enciclopedie". "Enciclopedia" tocmai este interzisă după publicarea "Spiritului", eseu filosofic de Helvétius care rănește considerabil Biserica. Diderot, lucrând la criticile sale
Denis Diderot () [Corola-website/Science/298727_a_300056]
-
cea mai degradantă din toate". "Enciclopedia" lui Denis Diderot reprezintă chintesența spiritului Iluminismului, sau al Epocii Rațiunii, după cum i s-a mai spus. Având centrul la Paris, mișcarea a dobândit un caracter internațional prin faptul că s-a răspândit în saloane cosmopolite. Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța: baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți fiziocrați, Jean-Jacques Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra romantismului. În Anglia, cafenelele și
Iluminism () [Corola-website/Science/298728_a_300057]
-
despre "contopirea optică a culorilor", care va sta la baza celor mai importante inovații plastice ale sale. În 1883, începe să lucreze la prima sa operă importantă, pictura ""La scăldat, Asnières"". Tabloul nu este acceptat de comitetul de selecție al Salonului oficial din 1884, de aceea Seurat îl expune la "Expoziția Pictorilor Independenți", trezind interesul câtorva critici și admirația lui Paul Signac. Această operă marchează o perioadă bine definită în activitatea lui Seurat. Tabloul se evidențiază înaine de toate prin formatul
Georges Seurat () [Corola-website/Science/299601_a_300930]
-
în Scienza nuova, de poeticitatea limbii popoarelor „sălbatice“, găsind originea metaforei în mentalitatea și în modul de gândire animist al unei faze „poetice“ în dezvoltarea spiritului omenesc. Clasicul Michel de Montaigne prefera „naivitatea și grația“ poeziei populare artificialității creației de salon caracteristice epocii sale. Cel care a dat un imbold considerabil interesului pentru folclor a fost Johan Gottfried Herder, care a publicat colecțiile Volkslieder și Stimmen der Völker in Liedern (1778 - 1779); valoarea intrinsecă a poeziei populare este reprezentată, pentru acesta
Folclor literar () [Corola-website/Science/299039_a_300368]
-
servit un an (1889-1890) drept soldat în armată franceză, si a staționat la cazarma Coligny din Orléans, timp care i-a oferit o altă locație pentru românul sau. Tânărul Proust a fost un diletant și un monden cu trecere în saloanele aristocratice ale vremii, pe masura ce renumele sau de scriitor s-a consolidat. Reputația să de snob și de estet l-a împiedicat să găsească un editor pentru primul român al ciclului " În partea dinspre Swann", printre cei care l-au refuzat
Marcel Proust () [Corola-website/Science/299128_a_300457]
-
seria spectacolelor de teatru montate pe câteva din scenele importante ale lumii. Dintre aceste montări amintim doar câteva: În paralel cu activitatea de regizor de teatru, a montat și spectacole de operă: În 1973 a realizat la Televiziunea iugoslavă filmul "Salonul nr. 6" după nuvela omonimă a lui Cehov. În 1979 a filmat în România "De ce trag clopotele, Mitică?" după un scenariu propriu pornind de la piesa "D'ale carnavalului", film interzis vreme de peste zece ani, până în 1990. După 1990 se repatriază
Lucian Pintilie () [Corola-website/Science/299205_a_300534]
-
Anna de Noailles (nume de fată Ana Elisabeta Brâncoveanu, n. 15 noiembrie 1876, Paris - d. 30 aprilie 1933, Paris) , a fost o scriitoare și o poetă franceză de origine română, vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea. Ana Elisabeta Brâncoveanu s-a născut în familia boierească Brâncoveanu, dintr-o mamă de origine greacă si bulgară, Raluca Musuruș, căsătorită cu Grigore Brâncoveanu (n. 1827 - d. 1886). Mama ei era
Ana, contesă de Noailles () [Corola-website/Science/299209_a_300538]
-
Paris. Corespondența sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau și i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez și prieten personal al reginei Maria și al României. Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, André Gide, Frederic Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, frații Daudet, Robert
Ana, contesă de Noailles () [Corola-website/Science/299209_a_300538]
-
conduși de cei mai performanți Cadre Noir încantă și surprind de fiecare dată și peste tot unde apar. Spectacolele au loc tot timpul anului atât la Saumur cât și în cadrul diverselor evenimente de gală naționale și internaționale. În acest an Salonul Calului de la Versailles a reușit să reunească pentru prima dată într-un spectacol unic cele trei școli europene de artă ecvestră de la Saumur, Viena și Jerez.
École nationale d’équitation () [Corola-website/Science/299267_a_300596]
-
caracterului, apropierea de oameni, dar și exigența manifestată în toate situațiile. Au existat, totuși, și persoane care, având în vedere stagiul său la Casa Militară Regală, relația cu Ionel Brătianu sau reputația soției sale, Olga, îl considerau „"un ofițer de salon, care își datora parcursul în carieră unor fericite împrejurări"”. Deși aceste circumstanțe favorizante au existat, modul în care Constantin Prezan a condus armata română pe parcursul războiului a demonstrat că toate aceste afirmații erau nefondate. Între 1914 și august 1916, generalul
Constantin Prezan () [Corola-website/Science/299807_a_301136]
-
intre într-un teribil conflict cu Guvernul și comandanții armatei atunci când mareșalul Prezan, pensionat, trăia, relativ, în mizerie." Toate aceste presupuse relații i-au făcut pe detractorii generalului Prezan, în frunte cu generalul Averescu, să îl considere un „"ofițer de salon"”, care a promovat în carieră pe baza farmecelor soției. Olga Prezan era, fără îndoială, o femeie cu personalitate și cu influență asupra soțului său, după cum arată și I.G. Duca, referindu-se la o întâmplare din timpul Primului Război Mondial. Totuși, acestea, ca
Constantin Prezan () [Corola-website/Science/299807_a_301136]
-
Gustave Courbet « îi are ca frați, chiar dacă vrea sau nu pe Veronese, Rembrandt și Tițian ». Din 1863 Émile Zola devine un apărător virulent al noii mișcări artistice. Eficacitatea și pertinența criticlor sale în "L'Événement" sunt recunoscute. Atacă sever juriul salonului din 1866 și condamnă « falsele glorii », pictori precum Alexandre Cabanel sau William Bouguereau, adepți ai picturii academice. Criticile sale sunt cu atât mai vizionare cu cât cei pe care i-a admirat sunt apreciați și astăzi, iar cei pe care
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
au fost uitați de istorie de atunci. Creează un scandal, când sugerează, cu ocazia unui manifest în favoarea picturii din 1866, că locul operei lui Manet este la Luvru. După 1875, Zola se distanțează de această mișcare (botezată impresionism începând cu salonul din 1874) care « nu mai produce opere la fel de solide, la fel de elaborate ». Pentru Zola, pictura este, înainte de toate, o personalitate. Afirmă: « Nu copacul, fața sau scena prezentate mă impresionează, ci omul pe care îl găsesc în operă ». Această personalitate trebuie să
Émile Zola () [Corola-website/Science/299808_a_301137]
-
Parnasse contemporain" publicată de editură Lemerre în 1875, poeziile lui Verlaine, Mallarmé, Charles Cros. Devine bibliotecar la Senat (1876). Apare primul său roman "Le Crime de Sylvestre Bonnard" (Crimă lui Sylvestre Bonnard) (1881), premiat de Academia franceză. Începe să frecventeze saloanele doamnelor de Loynes și Arman de Caillavet (1883). În același an are loc întâlnirea sa cu Renan. Este reprezentată piesă "Noces corinthiennes" (Nuntă din Corint) în anul 1884. Devine director al revistei "Leș Lettres et leș Arts" (1885) și cronicar
Anatole France () [Corola-website/Science/299900_a_301229]
-
alții, Leone și Natalia Ginzburg, Alessandro Galante Garrone, Vittorio Foa și profesorul Norberto Bobbio). Orașul are o lungă tradiție cinematografică: pe lângă aprecierea de care se bucură ca platou de filmare, Torino găzduiește "Muzeul Național al Cinematografiei", precum și diverse festivaluri și saloane cinematografice. După Alexandria, Madrid, New Delhi, Anvers și Montreal, UNESCO a ales Torino pentru titlul de capitală mondială a cărții în perioada aprilie 2006 - aprilie 2007. Permiul a reprezentat o recunoaștere a activității de promovare a lecturii întreprinsă de municipalitate
Torino () [Corola-website/Science/299924_a_301253]
-
Dickens, William Makepeace Thackeray, precum și americanii Mark Twain și Ambrose Bierce. În Germania excelează romancierii Jean Paul și Wilhelm Hauff, dar mai ales Heinrich Heine ("Die Bäder von Lucca", 1830, "Atta Troll", 1843). Către sfârșitul secolului, comediile sociale și "de salon" ale lui Oscar Wilde și George Bernard Shaw au pus noi accente în stilul satiric, caracterizate prin virtuozitate și ironie elegantă. Literatura română, după începuturi modeste, cunoaște în a doua jumătate a acestui secol o dezvoltare furtunoasa. În genul satirei
Satiră () [Corola-website/Science/299948_a_301277]
-
înainte de a pleca în Italia. În acest răstimp lucrează mult, iar în 1806 pleacă în Italia, lăsând la Paris o tânăra logodnică, pe Julie Forestier. Locuiește de ceva vreme în Roma, când ajung la el criticile aspre la adresa tablourilor trimise Salonului parizian de Arte Frumoase, în anul 1806. Rănit și amărât, lucrează cu febrilitate, fapt ce duce la ruperea logodnei cu Julie. În 1810, când i se termină bursa de studii, tânărul pictor se hotărăște să rămână la Roma, guvernată la
Jean Auguste Dominique Ingres () [Corola-website/Science/299285_a_300614]
-
Ingres va scrie "Sunt fericit datorită bunei mele soții, cea mai bună și cea mai nobilă dintre femei". În 1819 se mută la Florența,unde vor rămâne până în anul 1824. În 1824, se întoarce la Paris pentru a expune la Salon un tablou reprezentând o scenă religioasă. Pânza este prezentată în același timp cu Măcelul din Chios al lui Delacroix. De data aceasta, criticii îi apreciază opera, elogiile ținându-se în lanț. În ianuarie 1825, Ingres primește Legiunea de Onoare, iar
Jean Auguste Dominique Ingres () [Corola-website/Science/299285_a_300614]
-
îi va arăta picturile sale și va urma fiecare observație a acestuia. Urmează o perioadă de cotitură pentru Pissarro. La „Academia Elvețiană” întâlnește pe viitorii impresioniști, în primul rând pe Monet, apoi pe Renoir, Sisley și Cézanne. În anul 1859, "Salonul Oficial" îi primește primele lucrări. Locuiește pentru început la La Varenne Saint-Hilaire, la sud-vest de Paris, după aceea la Pontoise. Pictează în aer liber („plein air”); pictura sa ia amploare, dar, din păcate, nu se prea vinde. Căutând o ieșire
Camille Pissarro () [Corola-website/Science/299304_a_300633]
-
15 ianuarie 1846 în almanahul "Colecția din Sankt Petersburg" ("Петербургский сборник") și devine un succes comercial. Dostoievski, considerat de Belinski un talent extraordinar și original, intră imediat în grațiile cercului de literați din jurul criticului. Își citește romanul la unul din saloanele organizate de soții Ivan Panaev și Avdotia Panaeva. Poziția sa în acest grup se deteriorează însă curând: marea lui timiditate, înfumurarea și sentimentul unei competiții acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un personaj antipatic în ochii celorlalți
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
-lea, care îi solicită să discute cu fiii săi, Serghei și Pavel, astfel încât cei doi tineri să fie influențați într-un mod benefic de ideile lui. Reputația lui Dostoievski crește enorm datorită asocierii cu casa imperială. Este invitat frecvent la saloanele din Sankt Petersburg și cunoaște multe personalități, cum ar fi prințesa Sofia Tolstaia, Iacov Polonski, Serghei Witte, Aleksei Suvorin, Anton Rubinstein și Ilia Repin. Problemele de sănătate ale scriitorului se accentuează, iar în luna martie 1877 suferă patru atacuri epileptice
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
așează pe Dostoievski alături de Melville, D. H. Lawrence sau Emily Bronte într-o categorie stilistică numită « ficțiunea profetică », pe care o definește astfel: « Tema ["profetului"] este universul sau ceva universal [...] Își propune să cânte, iar stranietatea cântecului său reverberat în saloanele ficțiunii ne obligă să trecem printr-un șoc. » Deși Forster folosește cuvântul "profetic" în mod metaforic, profetismul lui Dostoievski poate fi interpretat, într-o anumită măsură, și literal. Un exemplu interesant este ultimul vis al lui Raskolnikov, care, internat la
Feodor Dostoievski () [Corola-website/Science/299191_a_300520]
-
de tușe divizate sau mozaicul de puncte, se încheagă formele obiectului sau ființelor reprezentate. Un principiu ordonator se află îndărătul ecranului luminos al pânzei, încercând să refacă arhitectura lumii vizibile. Apariția neoimpresionismului este datată cu anul 1884. Fiind refuzați la "Salonul Oficial", câțiva artiști cu preocupări înrudite - Georges Seurat, Paul Signac, Henri-Edmond Cross, Charles Angrand, Albert Dubois-Pillet - formează, sub președinția lui Odilon Redon, "Societatea Artiștilor Independenți". Seurat lansează, succesiv, lucrări în care folosește "contrastele de tente", "contrastele de ton", "contrastele de
Neoimpresionism () [Corola-website/Science/299355_a_300684]