14,807 matches
-
plecat din oraș? Ce-are una cu alta? se miră doamna Petrache. Chirilă s-a ținut și de capul meu, zice Lidia, roșind. Probabil că pe atunci purtai o fustă mai scurtă, surîd eu, uitîndu-mă la fusta lungă pînă sub genunchi. Ce ai cu fusta mea?! îmi strigă Lidia. Dacă mai umbli cu fusta asta, îi zic, o să-ți telefoneze profesorul la Paștele cailor. Ascultă, Lidia, schimb eu tonul, încercînd să mă fac înțeles, tu ești o fată cu corpul bine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
că nu-i deloc urîtă, dar de cînd o știu, de pe vremea studenției cînd venea la noi la bibliotecă, tot așa umblă. Lidia, îi spun, mai fă trei lucruri și-i rupi gîtul profesorului. Unu: îndoi fusta pînă la jumătatea genunchiului, o însăilezi cu un fir de ață și-o calci la presa pentru polietilenă. Doi: îți tai părul scurt, pînă deasupra umerilor, îl umezești, îl pui pe bigudiuri și-l usuci în cîteva minute la aerotermă; dai jos bigudiurile și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cu o icoană. Fă așa cum ți-am spus și-ai să vezi cum îți stă... Iar cînd mergi, nu te grăbi ca popa cu ajunul; mergi încet, cu pasul rar și spatele drept. Aruncă fusta înainte din coapsă și îndoaie genunchiul maiestuos, ca o prințesă, că de-aia are omul articulații... Vorbești de parcă tu ai fi nu știu cum, zice Lidia. Eu sînt bărbat și mai am și un defect fizic. Și-apoi, la o adică, eu aleg, nu aștept să fiu ales
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
doamnei Teona de iarna anului trecut, cînd a slăbit cu cinci kilograme din cauza durerilor de măsele. Doamna Teona se ridică puțin de pe scaun, scoate picioarele de sub birou, se așază din nou în scaun, apoi ridică încet piciorul stîng așezîndu-l peste genunchiul piciorului drept. Trage sertarul din stînga al biroului, scoate de acolo o țigară, o lasă pe dosarul din fața ei, ia bricheta din sertar și începe să o rotească între degete. Cine semnează ca șef al locului de muncă? mă întreabă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
emoționat ca un puști, ridicîndu-mi-se tot sîngele în obraji și urechi. La întoarcere, cînd voi aduce formularele, voi avea grijă să-mi fac curaj de pe sală, să o pot privi lung, măsurînd-o de cîteva ori, insistînd cu privirea îndeosebi asupra genunchilor și șoldurilor, s-o văd eu atunci dacă nu roșește!... Afară, ploaia măruntă lovește cu putere din toate părțile, așa că trebuie să bag formularele în sîn și să grăbesc pasul. Intru în secție prin capătul dinspre poartă al clădirii și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
surîde doamna Teona, credeam că te-ai rătăcit prin hățișul atîtor semnături. Lucru previzibil dealtfel, rîde ea, scoțînd din sertar o țigară, timid cum ești... Întorc surprins capul. O văd cum se ridică puțin, răsucește scaunul sub ea, își scoate genunchii de sub birou și rămîne cu ei alăturați, învăluiți de privirea mea fixă. Are genunchi frumoși! Pot să văd și eu contractele? mă întreabă. Să văd dacă sînt toate semnăturile... Da-da, desigur. Iau dosarul de pe biroul economistei și-l duc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
dealtfel, rîde ea, scoțînd din sertar o țigară, timid cum ești... Întorc surprins capul. O văd cum se ridică puțin, răsucește scaunul sub ea, își scoate genunchii de sub birou și rămîne cu ei alăturați, învăluiți de privirea mea fixă. Are genunchi frumoși! Pot să văd și eu contractele? mă întreabă. Să văd dacă sînt toate semnăturile... Da-da, desigur. Iau dosarul de pe biroul economistei și-l duc doamnei Teona, așezîndu-i-l în față, deschis. Te grăbești? mă întreabă cînd ajung lîngă birou
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și tu împreună cu natura. Îți plac magnoliile? mă întreabă doamna Teona. Întorc privirea spre ea. Ține cotul stîng pe spătarul scaunului, iar mîna dreaptă, cu țigara neaprinsă între degete, stă peste dosarul cu contracte. Și-a ridicat piciorul drept peste genunchiul piciorului stîng, așa de bine că fusta ei face o scobitură, ca o vale pe o cîmpie verde, nesfîrșită, în care privirea mea se pierde cu nesaț... Pe doamna Teona privirea mea n-o deranjează deloc. Ba dimpotrivă: observ că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
am dat doi pumni în maxilarele de piatră; doi pumni așa cum am învățat pe vremea studenției, cînd mergeam la sala de sport să mă mai dezmorțesc, lovind cîte o oră sacul de antrenament. Pornesc spre clădirea I.L.L.-ului lovind cu genunchiul, din mers, punga în care am casca. Bună ziua! spun intrînd. Doamna Cristescu ridică privirea și-mi surîde: Nu cred că e bună, tovarășe Vlădeanu, de vreme ce-ați fost trimis înapoi... Mi-au spus să vă rog să controlați mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cu degetul mic. Îl caut pe tovarășul Fărcășanu. Eu sînt. Ce problemă ai cu el? E vorba de o repartiție la blocul-turn..., strîng eu din umeri. Ajuns lîngă calorifer, Fărcășanu se așază pe elemenții caloriferului, își ridică piciorul stîng peste genunchiul dreptului și începe să-și cerceteze șoseta galbenă, flaușată, numărîndu-i parcă buclele lipsă. La brîul lui, puțin sub burtă, lucește strident o cataramă de două palme, ca de cow-boy. "Gagiule, ești dat Dracului! îi spun în gînd. Ce satisfacție meschină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
privind-o atent, observ că e îmbrăcată într-o bluză bleu, care îi lasă pieptul să se arcuiască frumos femeile blonde au cei mai frumoși sîni! -, mijlocul, rotund, e strîns de bluza coborîtă puțin peste fusta neagră, iar picioarele, cu genunchii rotunzi, alăturați, stau într-o parte, lîngă pat, cu cizmele, din piele neagră, strîns lipite. Nu trebuia să-mi spui, Mihai..., murmură Cristina, continuînd să privească mocheta. De cîte ori venea la București, Brîndușa trecea pe la mine. Stăteam ceasuri în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ea, puțin îmi pasă! vreau s-o înving pe femeia asta, să mă știu puternic, să-mi satisfac orgoliul și dorința posesiunii!... Din clipa asta sînt satană. O strîng mai cu putere în brațe. Brusc, picioarele ei încremenesc așa, cu genunchii îndoiți, cu coapsele strînse în fustă, pe care o simt lunecîndu-i spre șolduri, împinsă de picioarele mele. Întregul ei trup a încremenit. PARTEA A TREIA Sub pieptul meu, simt inima Cristinei bătînd tot mai rar, împăcată. Pieptul i se mișcă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
încearcă să se închidă, să-mi cuprindă gura, încremenind în clipa atingerii. Rămîne așa, nemișcată, minute în șir, cu trupul într-o nemișcare totală, după care, parcă reînviind, își îndoaie încet picioarele, lipindu-și-le de-ale mele, strîngîndu-mă între genunchi. Palmele ei se plimbă de-a lungul brațelor mele, se opresc la umeri o clipă, apoi se adună la ceafă, cu palmele desfăcute, răsfirîndu-și degetele în părul meu, în timp ce buzele, nemișcate, i-au rămas întredeschise, atinse de-ale mele; doar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
deci!" Mă întorc spre cameră... Nemișcată, așa cum au lăsat-o brațele mele, Cristina stă întinsă pe pat, cu capul îngropat în pernă, buclele blonde răvășite, ochii închiși, brațele fără vlagă, căzute lîngă corp, picioarele desfăcute, iar fusta ridicată mult, deasupra genunchilor. Ochii mei o măsoară de cîteva ori, aștept o reacție din partea ei, dar nu-i văd decît pieptul mișcîndu-se ritmic și degetele mîinii stîngi zvîcnind de cîteva ori. "Ce brută am putut fi!!", îmi spun și mă înfior ca scuturat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pieptul ei, îi atinge pieptul, coboară peste mijloc, și se oprește un timp pe coapsa stîngă. Îi privesc fusta ridicată și am o reacție de jenă la vederea picioarelor dezgolite. Prind între degete marginea fustei și o trag încet spre genunchi, acoperindu-i picioarele. Aștept un gest din partea ei, dar ea continuă să stea ca mai înainte, cu surîsul amar încremenit pe buze. Mă ridic de lîngă pat, stau un timp în picioare, întrebîndu-mă ce să fac, dar pentru că nu-mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
care așteaptă lîngă intrare, cînd îi vezi pe ceilalți, le comunici că l-am găsit. Urcați în mașină, îmi arată Don Șef spre mașina lui, parcată în fața hotelului. Deschid portiera, urc în față, pun sacoșa cu casca de protecție pe genunchi, vreau să închid portiera, dar ochii mei numără în fugă etajele hotelului, oprindu-se pe etajul șase. Doamna Cristina a ieșit pe balconul din marginea vestică și-mi face semn cu mîna. Îi răspund și trag portiera, în timp ce mașina pornește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cu stiloul spre mine. Mă retrag, odată cu Don Șef, să mă așez pe un scaun, lîngă perete. Nu-nu, la masă, mai sînt locuri, precizează bărbatul blond. Mă așez pe unul din scaunele libere, de lîngă masă, îmi pun sacoșa pe genunchi și încep să-mi deschei nasturii scurtei îmblănite. Cred că știți despre ce este vorba, mi se adresează bărbatul blond, cu o voce calmă, ponderată. Ați fost chemat să spuneți dacă puteți porni separatorul și în cît timp. Tovarășe prim-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
trecerea ușoară peste ele a unui ruj sidefat. Mînecile bluzei stau trase în sus, spre coate, iar fusta aceeași fustă de dimineață, lungă și lălîie, ca o poală de babă vădană e acum strînsă pe coapse, coborînd pînă la jumătatea genunchilor. Întreaga ei înfățișare emană tinerețe. Tinerețe și feminitate. Aproape că simt nevoia s-o strîng mai tare de braț și s-o apropii... A făcut-o de dragul tău, îmi spune doamna Petrache, întinzîndu-mi o hîrtie. Poftim coeficienții. Nu vrei și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
eu aș găsi aici, acasă, o altă atmosferă... Dar așa... Ce să fac? Să te încui în camera ta, să-ți dai palme și să te culci. Ion stă cu privirea plecată și pufnește trist din cînd în cînd, strîngîndu-și genunchii în palme: Hm!... Să-mi dau palme... Mda, poate că-i mai bine așa, decît să iau cîmpii, cum îmi vine uneori. Am visat atît de mult de la viață și... Singur mi-am făcut-o, lua-m-ar dracu'!... Mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Brîndușa; la un moment dat a spus: Dacă nu s-ar fi înfuriat tovarășul Vlădeanu, n-aș fi aflat niciodată cum vă faceți dumneavoastră datoria". S-ar părea că Brîndușa e pe ducă. Foarte bine! Prostule! mormăie Ion, lovindu-și genunchii cu palmele. Cel mult, Brîndușa poate fi retrogradată pe post de șef de secție, oricum, cu două trepte mai sus ca tine. Cînd dracu' ai să te înveți minte?!... Și-apoi, gluma ta idioată cu cabana combinatului și cu femeile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cafea în ibric, bagă lingurița în borcan să adune cafeaua de pe fund, dar, aruncîndu-mi o privire, tresare; se întoarce brusc spre mine și rămîne astfel, cu ochii măriți, speriați: Mihai, ce-i cu tine?!... Vine lîngă mine, se lasă în genunchi pe covor, lîngă fotoliul în care stau, îmi ia obrazul între palme și mă zgîlțîie cu putere. Ce-i cu privirea asta fixă a ta!?... Revino-ți! Ce naiba, ești om mare..., ești bărbat! A fost un accident... Ce-i cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
sub braț, fericit nevoie mare că debutasem. "Palatul prințesei e azi cuib de ciori", mi-a șoptit ea și m-a rugat să refac poemul, amune pentru noi doi. Nu mai țin minte ce-am scris: Doamna Ana stătea pe genunchii mei și-mi tot dădea să beau din sticla cu coniac, iar către ziuă, cînd a spus că-i place noul meu poem, a lunecat pe covorul de lîngă masă și m-a tras peste ea rîzînd. Nu mai știu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
dincolo, tot. O lume întreagă, nouă, ciudată, străină și totuși devenită „a mea“ s’a instalat straniu și posesiv în casă. M’am așezat în fotoliul cel mare, galben, de lângă Radio și mi-am înfundat capul în mâinile sprijinite pe genunchi și am stat așa, într-o încleștare desperată de singurătatea mea, peste care se proiecta magic umbra ireală a visului meu lăuntric: Tu. Pe urmă veștile proaste. Din pricina Stanei, cred, care a fost închisă două zile pentru că a schimbat data
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ochi mirați de la vârsta de 3 ani; îmi umplu sufletul cu privirea aceea limpede, angelică, și-ți scriu cu lacrimi și cu iubire. Sunt singură, draga mea dragă, singură pe lume. Ar fi trebuit să te urmez pe jos, în genunchi, să nu mă despart de tine, care ești viața mea. Nu conteni să-mi iubești amintirea, fără prea multă durere, fără tulburare, cu noblețe, cu dragostea aceea vitează care leagă dincolo de toate. Am să fac tot posibilul să te văd
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
formidabil. Am întrerupt scrisoarea; din fericire am prins apă caldă, căci duminecă au făcut întâi copiii baie și când am vrut să fac eu nu mai era. Acum e douăsprezece fără douăzeci; îți scriu din patul tău, cu buvardul pe genunchi, la lumina lampei de deasupra divanului tău. Mi-e dor de tine. Unde e Mihai să țipe oarecum la mine. Azi s’a supărat pe mine, când citindu-i prima pagină, în dosul căreia trebuia să scrie el a văzut
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]