12,842 matches
-
iarna, curăță troienele de zăpadă de pe drum... N-am auzit-o pe bunica intrând. Și-a pus mâna pe umărul meu. Am tresărit, apoi, arătându-i fotografia, am întrebat-o: - Cine-i femeia asta? O licărire de spaimă s-a ivit în privirea întotdeauna calmă a bunicii. Cu o voce aproape nepăsătoare, mi-a răspuns printr-o întrebare: - Care femeie? Am tăcut amândoi ciulind urechea. Un fâlfâit bizar umplea încăperea. Bunica s-a întors și a exclamat bucuroasă: - Un cap-de-mort! Uite
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
bărbatul care strecurase în palma Charlottei ciobul colțuros „Verdun”. Descoperirea aceea ne tulbura. Ne-am simțit legați de bunica printr-un secret la care nimeni altcineva din familie nu avea, poate, acces. Dincolo de datele și anecdotele legendei noastre familiale, vedeam ivindu-se viața în deplina ei frumusețe dureroasă. Seara, ne-am alăturat bunicii în balconașul apartamentului ei. Împodobit cu flori, balconul părea atârnat deasupra aburului cald din stepă. Un soare de aramă încinsă a atins linia orizontului, rămânând o clipă nehotărât
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
putea să pară de ciudat, mulțumită bețivului local Gavrilici am putut noi să pătrundem înțelesul acelui altundeva neobișnuit pe care-l purta în ea bunica. Acesta era un om la care te temeai până și de silueta împleticită ce se ivea de după plopii din curte. Un om care-i sfida pe milițieni blocând circulația de pe strada principală cu zigzagul capricios al mersului său, un om care tuna și fulgera împotriva autorităților și care, prin înjurăturile lui răsunătoare, făcea să zăngăne geamurile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Așa era Saranza: încremenită la marginea stepei, într-o adâncă mirare în fața nemărginirii, care începea la porțile ei. Străzi cotite, prăfoase, care urcau întruna pe dealuri, garduri vii înecate în verdeața grădinilor. Soare, priveliști somnoroase. Și trecători care, când se iveau la capătul unei străzi, păreau că înaintează veșnic fără să ajungă vreodată în dreptul tău. Casa bunicii se afla la marginea orașului, în locul numit „Luminișul din Vest”: o astfel de coincidență (Vest-Europa-Franța) ne distra grozav. Clădirea aceea cu trei etaje, construită
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
decât satele rusești. Iar satul, în Rusia, era neapărat un șir de izbe - chiar cuvântul derevnia vine de la derevo - copac, lemn. Confuzia a fost tenace, în ciuda lămuririlor pe care le aduceau după aceea istorisirile Charlottei. La numele de „Neuilly” se ivea numaidecât satul cu casele lui de lemn, cu cireada și cocoșul. Iar când, în vara următoare, Charlotte ne-a vorbit pentru prima dată despre un oarecare Marcel Proust, „apropo, era văzut jucând tenis la Neuilly, pe Bulevardul Bineau”, ni-l
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
după potop, ci în octombrie 1896, adică mult înainte de renașterea Atlantidei noastre franceze. Însă prea puțin ne păsa de logica aceasta reală. Pentru noi conta doar cronologia lungilor istorisiri ale bunicii: într-o zi, în vremurile lor legendare, Parisul se ivea din apă, soarele strălucea și, în același moment, auzeam strigătul încă îndepărtat al trenului imperial. Acea ordine a evenimentelor ne părea la fel de legitimă ca și apariția lui Proust printre țăranii din Neuilly. Balconul îngust al Charlottei plutea sub suflarea înmiresmată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
noi o senzație de piatră rece sub un cer învolburat. Da, aproape că pipăiam zidurile acelea zgrunțuroase, poroase - o stâncă uriașă, modelată, parcă, de o ingenioasă eroziune a veacurilor... Aceste fațete sensibile trasau contururile încă vagi ale universului franțuzesc. Continentul ivit din apă se umplea de lucruri și de ființe. Împărăteasa îngenunchea pe un enigmatic „prie-Dieu” care nu evoca pentru noi nici o realitate cunoscută. „Este un fel de scaun cu picioarele tăiate”, explica Charlotte, și imaginea mobilei mutilate ne lăsa perplecși
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Deci vedeam altfel! Era oare un avantaj? Sau un handicap, o tară? Nu știam deloc. Am crezut că pot să explic dubla perspectivă prin cele două limbi ale mele: într-adevăr, când pronunțam în rusă „ȚAR”1, în fața mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul „tsar” în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umeorilor goi ai femeilor, de parfumuri amestecate - de atmosfera aceea inimitabilă a Atlantidei noastre. Am înțeles că va trebui
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sclipirea frumoasei broșe de chihlimbar. Numai fiica guvernatorului avea voie să poarte, la școală, o rochie cu guler răsfrânt, cu podoaba aceea în mijloc. Conștiincios, Charlotte sublinia toate greșelile de accent sau de gramatică. Din adâncurile aurii ale chihlimbarului se ivea pe neașteptate un oraș cu frunzișuri frumoase de toamnă. Știa că va trebui să îndure o oră întreagă micile strâmbături ale acelei copile mari și grăsuțe, îmbrăcată superb, apoi, într-un colț al bucătăriei, avea să primească, înmânat de o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Izba aceea cu acoperișul surpat și plin de mușchi, scările acelea mâncate de carii, năpădite de urzici. Și mai ales în mahalaua aceea cu străzile cufundate în nisipul cenușiu... S-a deschis ușa și, în deschizătura ei strâmbă, s-a ivit o femeie. Purta o rochie lungă cu o croială foarte elegantă, o rochie cum birjarul văzuse numai la doamnele frumoase care ieșeau de la teatru, seara, în plin centrul Boiarsk-ului. Părul îi era strâns într-un coc - o pălărie mare îl
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de iarnă. Dincolo de fereastra înzăpezită se întindeau unul dintre cele mai mari orașe ale Rusiei și câmpia cenușie a Volgăi, se înălțau clădirile-fortărețe ale arhitecturii staliniste. Și acolo, în mijlocul dezordinii unei cine interminabile și al norilor sidefii de tutun, se ivea umbra acestei franțuzoaice misterioase rătăcite sub cerul siberian. Televizorul revărsa știrile zilei, transmitea ședințele ultimului congres al Partidului, dar fondul acela sonor nu avea nici un fel de urmare asupra conversațiilor musafirilor noștri. Pitit într-un colț al bucătăriei ticsite, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
presimțire tacită a acelui viitor foarte apropiat... Viața Charlottei, mă gândeam eu, îi împăca, le oferea un teren neutru. Cu vârsta, am început să deslușesc un cu totul alt motiv al acelei predilecții franceze a dezbaterilor lor interminabile. Charlotte se ivea sub cerul rusesc ca o extraterestră. Ea nu avea nimic comun cu istoria crudă a acestui imens imperiu, cu foametea, cu revoluțiile, cu războaiele civile... Noi, rușii, nu aveam de ales. Dar ea? Cu privirea ei, cercetau o țară de
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acela. Eram obișnuiți să vedem lumea în alb și negru: bogați și săraci, exploatatori și exploatați, într-un cuvânt, dușmanii de clasă și cei drepți. Gestul tatălui Charlottei mă descumpănea. Din masa umană, atât de comod tăiată în două, se ivea pe neașteptate omul, cu libertatea lui imprevizibilă. Nu înțelegeam nici ce se petrecuse la Buhara. Ghiceam doar că întâmplarea aceea fusese cumplită. Nu degeaba o evocau adulții prin aluzii însoțite de clătinări din cap sugestive. Era un fel de tabu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acelea: Il est un air pour qui je donnerais Tout Rossini, tout Mozart et tout Weber Un air très vieux, languissant et funèbre Qui pour moi seul a des charmes secrets...1 Vraja poemului lui Nerval a făcut să se ivească din negura serii un castel de pe vremea lui Ludovic al XIII-lea și castelana „blondă cu ochi negri, în veșmintele ei străvechi”... În clipa aceea, vocea surorii mele m-a smuls din reveria poetică. - Și cu Félix Faure ce s-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
s-a întâmplat?” Charlotte mi-a aruncat o privire rapidă, colorată de un surâs. Apoi a închis cartea pe care o ținea pe genunchi și, suspinând ușor, a privit în depărtare, spre orizont, unde cu un an în urmă văzusem ivindu-se Atlantida. - La câțiva ani după vizita lui Nicolae al II-lea la Paris, Președintele a murit... A urmat o scurtă ezitare, o pauză involuntară, care nu a făcut decât să sporească atenția noastră. - A murit subit, în palatul Élysée
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
se vadă grosimea verzuie a gheții. Îmi imaginam un pește care, la capătul unui tunel îngust, uneori lung de un metru, se apropia prudent de momeală... Bibani cu spatele dungat, știuci pestrițe, babuște cu coada de un roșu aprins se iveau din copcă și, desprinse de cârlig, cădeau în zăpadă. După câteva zvâcniri, trupurile le înțepeneau, înghețate de vântul tăios. Șira spinării li se acoperea cu cristale, asemenea unor diademe fabuloase. Vorbeam puțin. Liniștea adâncă a câmpiei înzăpezite, cerul argintiu, somnul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
asta aveam să urmăresc de acum încolo de la o carte la alta. Mai târziu, aveam să-i aflu numele: Stilul. Și nu aveam să accept niciodată sub acest nume exercițiile deșarte ale celor care jonglează cu cuvintele. Căci vedeam numaidecât ivindu-se în fața mea picioarele învinețite ale lui Pașka, înfipte într-un troian de zăpadă, pe malul Volgăi, și reflexele fluide ale flăcărilor în ochii lui... Da, el era mai mișcat de soarta tânărului răzvrătit, decât de propriul lui înec, evitat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Nu, nu, nu cred. Dar ești sigură că mi-ai povestit-o deja? Am văzut un zâmbet luminând chipul bunicii. Și-a reluat istorisirea. O ascultam, de data aceasta, cu atenție. Și, pentru a nu știu câta oară, s-a ivit în fața ochilor mei o stradă îngustă dintr-un Paris medieval, într-o noapte rece de toamnă, iar pe un perete - plăcuța sumbră de odinioară: Ludovic de Orléans, Ioan fără de Frică, Isabeau de Bavaria... Nu știu de ce i-am tăiat vorba
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
În fond, conversațiile noastre despre verzi și uscate nu erau, în vara aceea, cu totul nejustificate. Ploua adesea și, în amintire, tristețea mi-a colorat vacanța aceea în tonuri cețoase și calde. Uneori, în străfundul cenușiului lent al zilelor, se ivea pe neașteptate un crâmpei din serile noastre de altădată - vreo fotografie descoperită din întâmplare în cufărul siberian, al cărui conținut nu mai avea de mult nici un secret pentru mine. Sau, din când în când, un amănunt fugitiv din trecutul familial
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în fiecare clipă din zi, vorbind despre altceva. Ca și cum mângâierea febrilă a sfincșilor îmi ardea palma tot timpul. Să o descos pe Charlotte ca să aflu cine era femeia în pufoaică îmi părea acum absolut imposibil. Un obstacol de netrecut se ivea între bunica și mine: trupul femeiesc visat, râvnit, posedat de mii de ori în gând. Seara, când îmi turna ceai, Charlotte mi-a spus cu o voce distrată: - Ciudat, Cucușka nu a trecut încă... Smuls din visarea mea, am ridicat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
și simțeam urcând în mine o mânie confuză. Nu știam prea bine împotriva cui. Ba da, știam: împotriva Charlottei! Împotriva seninătății universului ei francez. Împotriva rafinamentului inutil al acelui trecut imaginar: ce nebunie să mă gândesc la cele trei făpturi ivite pe o tăietură de ziar de la începutul secolului și să încerc să reconstitui stările sufletești ale unui Președinte îndrăgostit! Și să uit de soldatul salvat de iarnă, care își strânsese țeasta zdrobită într-o carapace de gheață, oprind sângele. Să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mantou lung, care s-a strecurat sub o boltă. Am rămas în picioare, fără vlagă, sprijinindu-mă de un perete. Lumea se dezagrega, zidul ceda sub palma mea, ferestrele unduiau pe fațadele livide ale clădirilor... Ca prin farmec, s-au ivit câteva cuvinte scrise pe o placă de metal înnegrită. M-am agățat de mesajul lor așa cum se agață un om, gata să se scufunde în beție sau nebunie, de o maximă a cărei logică banală, dar infailibilă îl ține dincoace
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mondial care-i dăduse un ciob feros, numit de noi „Verdun” în copilărie... Știam și că voi face tot posibilul ca să nu vorbim despre cărți. Și că vom vorbi despre ele, totuși, mult, adesea până târziu în noapte. Căci Franța ivită într-o zi în inima stepei de la Saranza își datora nașterea cărților. Da, era, în esență, o țară livrescă, o țară alcătuită din cuvinte, ale cărei fluvii șiroiau ca niște strofe, ale cărei femei plângeau în alexandrini, iar bărbații se
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
frunzele cărora ghiceam acum ciorchini fragezi. Din mers, mă uitam din când în când la fotografia femeii în pufoaică. De-acum înțelegeam ce dădea trăsăturilor ei o asemănare îndepărtată cu personajele din albumele familiei mele adoptive. Era un zâmbet ușor, ivit grație formulei magice a Charlottei - „petite pomme”! Da, femeia fotografiată lângă gardul unui lagăr rostise cu siguranță, în sinea ei, silabele acelea enigmatice... Mă opream o secundă, îi priveam ochii. „Va trebui să mă obișnuiesc cu ideea că femeia aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
permite lecturi plastice diverse, incitante, seducătoare prin surpriza optică oferită cu generozitate. În ansamblu, pictorița lasă impresia că se comportă ca un reporter implicat în subiectul abordat, unde flexibilitatea dialogului asigură pătrunderea în zone de mare rafinament. Schema compozițională se ivește după îndelungi peregrinări estivale și autumnale, pornește de la un impuls interior determinat de farmecul unui loc și apoi se construiește în funcție de relațiile formelor înscrise în spațiul grafic. În mod evident trebuie subliniată ideea că spre a ajunge la performanțele de-
Memoria acuarelei by Viorica Topora? () [Corola-publishinghouse/Science/84080_a_85405]