12,716 matches
-
distincțiile subtile dintre război ideologic, conflict interetnic și luptă pentru independența politică și-au pierdut relevanța: În special pentru populația locală, care era de fiecare dată victima predilectă. În funcție de loc și de moment, polonezii și ucrainenii au fost pe rând adversari și aliați, luptându-se cu sau Împotriva Wehrmachtului și a Armatei Roșii. În Polonia, acest conflict, care s-a transformat după 1944 În luptă de gherilă anticomunistă, a costat viețile a 30.000 de polonezi Între 1945 și 1948. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
etichetelor convenționale - colaboraționist, partizan - rămâne impenetrabilă. Ce era Draža Mihailoviæ, liderul sârb al partizanilor cetnici 9? Un patriot? Un partizan? Un colaboraționist? Ce-i determina pe oameni să lupte? Rezistența Împotriva ocupantului (german, italian)? Dorința de a se răzbuna pe adversarii politici din statul iugoslav interbelic? Conflictele comunitare dintre sârbi, croați și musulmani? Obiectivele prosau anticomuniste? Pentru cei mai mulți, motivele se Împleteau. Astfel, regimul ustaș al lui Ante Paveliæ În statul-marionetă croat a ucis sârbi (peste 200.000) și musulmani. Dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partid politic ori la un cult religios incomod sau, pur și simplu, o prea mare vizibilitate și popularitate În comunitatea locală. În procesul de transformare socială și politică inițiat de sovietici, epurarea, exproprierea, expulzarea, aresturile și execuțiile menite să elimine adversarii politici au fost etape cruciale. Dar ele au pedepsit deopotrivă criminali de război și fasciști autentici. Astfel, printre persecuțiile care vizau Biserica Catolică din Croația, Tito l-a acuzat și pe rău famatul cardinal Alois Stepinac din Zagreb, apologet al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cvadrizonală, este greu de crezut că un obscur politician local din zona Rinului, catolică și apuseană, ar fi ajuns În vârful ierarhiei. Dar Adenauer nu urmărea divizarea Germaniei, oricât de utilă i-ar fi fost În plan personal. Principalul său adversar În primii ani ai Republicii Federale era Kurt Schumacher, protestant din Prusia Occidentală și promotor neobosit al unității germane. Spre deosebire de Adenauer, el ar fi acceptat fără ezitare anihilarea Germaniei ca preț al menținerii unui stat unic, adică exact ceea ce oferea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă nu cumva va reuși. În acest sens, Războiul Rece În Europa a fost o consecință inevitabilă a personalității dictatorului sovietic și a sistemului peste care domnea. Dar nu mai puțin adevărat este că Germania era la cheremul său, după cum adversarii lui știau foarte bine. „Problema e că ne jucăm cu un foc pentru care nu avem extinctoare”, declara Marshall În fața Consiliului de Securitate Națională la 13 februarie 1948. Ar fi fost suficient ca Uniunea Sovietică să accepte Planul Marshall și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
despre aceste manevre, ei nu ar fi putut să li se opună. Ideea nu i-a trecut prin cap lui Stalin, ceea ce nu e câtuși de puțin meritul Occidentului. Cum spunea Dean Acheson În altă Împrejurare, „am avut noroc la adversari”. După războiul ucigător Împotriva unei Germanii excesiv de puternice În inima continentului european, Învingătorii au fost, paradoxal, complet incapabili să formuleze acorduri postbelice care să mențină colosul german la pământ și au sfârșit prin a și-l Împărți pentru a profita
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
opozanții politici au fost calomniați, amenințați, bătuți, arestați, judecați ca fasciști sau colaboraționiști și Încarcerați sau chiar Împușcați. Milițiile „populare” au contribuit la crearea unui climat de teamă și nesiguranță, pe care reprezentanții Partidului Comunist l-au imputat de Îndată adversarilor politici. Politicienii vulnerabili sau nepopulari din partidele necomuniste au fost supuși oprobriului public, iar colegii lor au consimțit la acest tratament injust În speranța că nu le va fi aplicat și lor. Astfel, În Bulgaria, 7 din cei 22 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai bună: În România, la congresul reunit al celor două partide din februarie 1948, liderul comunist Ana Pauker i-a acuzat pe colegii foștii socialiști că slujesc guvernele reacționare prin sabotaj și „calomnii” antisovietice. După decimarea, arestarea sau absorbția principalilor adversari, rezultatele comuniștilor s-au Îmbunătățit Într-adevăr la alegerile din 1947 și după aceea - poate și pentru că practicau atacurile violente asupra adversarilor rămași, intimidarea la secțiile de votare și falsul grosolan În numărarea voturilor. A urmat apoi, sistematic, formarea unor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colegii foștii socialiști că slujesc guvernele reacționare prin sabotaj și „calomnii” antisovietice. După decimarea, arestarea sau absorbția principalilor adversari, rezultatele comuniștilor s-au Îmbunătățit Într-adevăr la alegerile din 1947 și după aceea - poate și pentru că practicau atacurile violente asupra adversarilor rămași, intimidarea la secțiile de votare și falsul grosolan În numărarea voturilor. A urmat apoi, sistematic, formarea unor guverne În care Partidul Comunist (sau nou-formatul partid „al Unității” ori „Muncitoresc”) era clar majoritar: partenerii de coaliție, dacă existau, aveau doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
geografică le sortea inevitabil dominației sovietice. În Bulgaria, liderul comunist (și fost secretar al Kominternului) Gheorghi Dimitrov declara fără menajamente, Încă din octombrie 1946, că cine votează pentru opoziția anticomunistă va fi considerat trădător. Cu toate acestea, la alegerile următoare adversarii comuniștilor au câștigat nu mai puțin de 101 din cele 465 de locuri În parlament. Însă opoziția era sortită pieirii: singurul lucru care Împiedica Armata Roșie și pe aliații ei locali să Înăbușe pe loc vocile discordante era nevoia de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au opus ocupației germane și italiene unica mișcare de rezistență Încununată de succes. Propulsați de victorie, comuniștii lui Tito n-au avut nevoie de o coaliție asemenea celor din teritoriile est-europene eliberate și au purces de Îndată la distrugerea tuturor adversarilor lor. La primele alegeri postbelice, În noiembrie 1945, alegătorii s-au confruntat cu următoarea „alternativă”: Frontul Popular al lui Tito sau o urnă intitulată simplu „Opoziția”. În ianuarie 1946, Partidul Comunist din Iugoslavia a introdus o Constituție calchiată după cea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
naționalismul („șovin”, „burghez”) n-a mai constituit un avantaj, ci a fost inamicul public numărul unu. La Întâlnirea Kominform din iunie 1948, termenul „naționalist” a fost În premieră folosit În sens peiorativ pentru a condamna „devierea” titoistă. Acum, când toți adversarii din interior ai comunismului erau morți, Încarcerați sau exilați, ce mai amenința realmente monopolul sovietic al puterii? Intelectualii puteau fi cumpărați sau intimidați. Armata era la dispoziția forțelor sovietice de ocupație. Singurul pericol semnificativ pentru regimurile comuniste erau protestele populare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
partidele comuniste, mai ales În Franța și Italia, cu sprijinul unor elite culturale americanofobe, a declanșat, În fine, o reacție tardivă, dar fermă din partea unui grup de intelectuali occidentali. Îngrijorați că Stalin ar putea câștiga bătălia culturală din lipsă de adversari, ei au Înființat un „front” cultural propriu. Congresul pentru Libertatea Culturii (CLC) a fost fondat În iunie 1950 la Berlin. Conceput ca replică la Mișcarea pentru pace organizată de Moscova cu un an Înainte, Congresul a coincis cu Începutul războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care cereau dezarmarea nucleară imediată. Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN) din Marea Britanie a fost lansată la Londra pe 17 februarie 1958. De la Început s-a plasat ferm În marea tradiție a opoziției radicale din politica britanică: majoritatea suporterilor erau educați, adversari ai violenței și cu vederi de stânga; solicitările lor erau adresate În primul rând propriului guvern, nu rușilor sau americanilor (cele două mari partide din Regatul Unit erau amândouă convinse de necesitatea unui potențial nuclear britanic independent, deși era limpede
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor americani. Puși În fața camerelor de televiziune, mulți politicieni mai În vârstă au eșuat lamentabil. Aspiranții tineri, mai ușor adaptabili, au profitat enorm. Cum avea să remarce În memoriile lui conservatorul britanic Edward Heath referindu-se la succesul mediatic al adversarului său, liderul laburist Harold Wilson, televiziunea „putea fi abuzată de orice șarlatan capabil să o manipuleze cum trebuie. Așa s-a dovedit În deceniul următor”. Ca mediu vizual, televiziunea reprezenta o provocare directă pentru cinema. Nu numai că oferea divertisment
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialist. În acest sens, capitalismul asistențial din Occident era cu adevărat postideologic. Cu toatea acestea, În consensul european postbelic se distingea o viziune, cea a social-democraților. Social-democrația a fost dintotdeauna un hibrid, lucru pe care i l-au reproșat și adversarii de stânga, și cei de dreapta. O practică În căutarea teoriei, social-democrația s-a născut dintr-o epifanie a socialiștilor europeni la Începutul secolului: revoluția socială radicală din inima Europei moderne - profețită și orchestrată de vizionarii socialiști din secolul al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Soljenițîn nu ar fi putut vedea lumina tiparului. Dar, În comparație cu perioada anterioară, Începutul anilor ’60 reprezenta o epocă de libertate scriitoricească și timide experimente culturale. Totul s-a schimbat Însă după lovitura de stat de la Kremlin din octombrie 1964. Adversarii lui Hrușciov erau iritați de eșecul măsurilor luate, de stilul autocratic, dar mai ales neliniștiți de instabilitatea lui. Poate că primul-secretar nu știa nici el ce era permis și ce nu, dar ceilalți tindeau să Înțeleagă greșit aparenta lui toleranță
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și să ofere o alternativă În termeni comuniști. Era un „revizionism”: termen folosit pentru prima oară cu acest sens de către liderul polonez W³adis³aw Gomu³ka, la Întâlnirea din mai 1957 a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Unit, pentru a-și descrie adversarii intelectuali. Majoritatea acestor „revizioniști” - În Polonia, cel mai cunoscut era tânărul filosof marxist Leszek Ko³akowski - fuseseră marxiști ortodocși până În 1956. Ei nu și-au renegat orientarea peste noapte. Dimpotrivă: și-au petrecut următorii doisprezece ani Încercând, cum spunea scriitorul slovac
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
responsabili: mai cu seamă la Universitatea din Varșovia, rolurile proeminente În proteste și demonstrații au fost asumate de fiii și fiicele nomenclaturiștilor polonezi, iar obiectivele lor principale erau libertatea de exprimare și drepturile politice. Cum s-au grăbit să remarce adversarii săi neostaliniști, intelighenția disidentă din Varșovia nu se prea sinchisea de grijile cotidiene ale populației muncitoare. La rândul său, poporul polonez a răspuns cu indiferență studiată la persecuția studenților, a evreilor și mai ales a studenților evrei. Doi ani mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
13 civili. În același an, 146 de membri ai forțelor de ordine și 321 de civili au fost uciși În Ulster, și aproape 5.000 de oameni au fost răniți. Stimulată de o nouă generație de martiri și de Îndârjirea adversarilor, IRA Provizorie a orchestrat o campanie ce avea să dureze 30 de ani, În cursul căreia a Împușcat, bombardat și mutilat soldați și civili, În Irlanda de Nord și În Marea Britanie. S-a organizat cel puțin un atentat Împotriva prim-ministrului britanic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Încercau să obțină ceva și s-ar fi desființat - cel puțin așa susțineau - dacă cererile lor ar fi fost satisfăcute. ETA, IRA și epigonii lor erau organizații teroriste, dar nu iraționale. Cu timpul, toate au sfârșit prin a negocia cu adversarii lor, În speranța că Își vor atinge măcar parțial obiectivele. Dar În cealaltă serie de confruntări violente din epocă, protagoniștii erau animați de cu totul alte obiective. În mai toată Europa Occidentală, teoremele radicale fanteziste din anii ’60 s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
precum „ilegalitatea de masă”, „războiul civil permanent” și necesitatea unei organizări „militare” Împotriva statului burghez erau declamate frecvent În cercuri academice respectabile - inclusiv În revista lui Negri, Rosso. La un an după răpirea și asasinarea lui Moro, Negri celebra „anihilarea adversarului”: „Durerea adversarului nu mă afectează: dreptatea proletară are forța productivă a evidenței și capacitatea de a convinge logic”12. Ideea că violența politică are „forța productivă a evidenței” nu era, desigur, nemaiauzită În istoria modernă a Italiei. Ceea ce Negri afirma
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de masă”, „războiul civil permanent” și necesitatea unei organizări „militare” Împotriva statului burghez erau declamate frecvent În cercuri academice respectabile - inclusiv În revista lui Negri, Rosso. La un an după răpirea și asasinarea lui Moro, Negri celebra „anihilarea adversarului”: „Durerea adversarului nu mă afectează: dreptatea proletară are forța productivă a evidenței și capacitatea de a convinge logic”12. Ideea că violența politică are „forța productivă a evidenței” nu era, desigur, nemaiauzită În istoria modernă a Italiei. Ceea ce Negri afirma, iar Brigăzile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fi câștigat majoritatea parlamentară. Dar era și o reacție, așa cum am văzut În capitolul precedent, față de teroriștii de stânga și de dreapta care puneau În pericol democrația italiană și pentru care partidul comunist era, ca și statul italian, În tabăra adversarilor. Aceste schimbări au adus efemere satisfacții electorale. Numărul simpatizanților comuniști din Italia a crescut constant: de la 6,7 milioane de voturi la alegerile din 1958 la 9 milioane În 1972, cu un record patru ani mai târziu, la alegerile din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fost bine primită la oraș, iar reforma agrară din sud - În esență, o colectivizare - a Început cu gesturi „spontane” de ocupare și confiscare a pământului de către lucrătorii și administratorii locali, mobilizați de comuniști și aliații lor (comuniștii se remarcaseră drept adversarii clandestini cei mai organizați și mai eficienți ai vechiului regim). Nu la fel de binevenite au fost aceste practici În centrul și nordul țării, unde pământul era deja fragmentat În mii de mici proprietăți familiale. Satele și orașele mărunte din nordul Portugaliei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]